ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1943/2010

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 290/ F din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus recunoașterea sentinței nr. 2507 din 20 mai 2003 a Tribunalului Ordinar Torino, menținută prin Decizia nr. 2007/29056 a Curții de Casație prin care cetățeanul român P. (C.) N.E. (fiul lui E. și al M., încarcerat în Penitenciarul Vigevano – Italia) a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și pentru care a beneficiat de grațiere 1 an și 3 luni, conform dispozițiilor Legii nr. 241/2006 din restul de pedeapsă aplicată față de acesta, fiind scăzută și perioada de 1 lună și 15 zile ca urmare a eliberării anticipate acordată de Biroul de Supraveghere Pavia, astfel că acesta are de executat 6 ani 7 luni și 15 zile închisoare prin transfer.

În baza art. 10 din Legea nr. 302/2004 s-au aplicat dispozițiile art. 71 și 64 lit. a) C. pen. Totodată, s-a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani, 7 luni și 15 zile închisoare, rest din pedeapsa de 8 ani și s-a computat prevenția de la 10 iunie 2005 la zi. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, cetățeanul român P. (C.) N.E. a fost condamnat prin sentința menționată la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de favorizarea imigrației clandestine, instigare și exploatarea prostituției, violență sexuală și violență sexuală în grup, prevăzute de art. 12 alin. (1) și (3) din Decretul Lege nr. 286/1998, art. 6 nr. 6 și art. 4 nr. 1 din Legea nr. 75/1958 cu aplicarea art. 81 alin. (2) C. pen.

italian, art. 609 bis alin. (2) nr. 1 cu aplicarea art. 81 alin. (2) C. pen. italian, art. 609 octies alin. (1), (2) și (3) cu aplicarea art. 110 și 81 alin. (2) C. pen. italian, față de această persoană, dispunându-se interzicerea definitivă de ocupare a funcțiilor publice, a dreptului de tutelă și curatelă, precum și interzicerea legală a acestora pe durata pedepsei aplicate. Condamnatul a beneficiat de grațierea cu un an și 3 luni a pedepsei închisorii, grațiere acordată conform dispozițiilor Legii nr. 241/2006, iar din restul de pedeapsă a fost scăzută și perioada de 1 lună și 15 zile, ca urmare a eliberării anticipate acordată de Biroul de Supraveghere Pavia, finalul executării pedepsei fiind 15 martie 2011. În fapt s-a reținut că în perioada decembrie 2000 – octombrie 2001 persoana condamnată C.N.E.

a transportat din România o parte vătămată pe care a introdus-o ilegal pe teritoriul Republicii Italiene, unde prin lipsire de libertate și prin violențe fizice și psihice, împreună cu alte persoane, a constrâns partea vătămată să întrețină relații sexuale cu cei din grup și a obligat-o să practice prostituția. Privitor la datele de stare civilă ale persoanei condamnate de către instanțele italiene, a rezultat că numitul C.N.E. figurează în evidențele M.A.I. – Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor cu numele de P.N.E., fost C., conform adresei 51 din 2 octombrie 2009. S-a apreciat de către instanță că, în cauză, este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 de a art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, faptele care au atras condamnarea având corespondent în legislația penală română.

Astfel, faptele reținute în sarcina numitului P. (C.) N.E. de către autoritățile judiciare italiene realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, viol și proxenetism prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2), art. 197 alin. (1) și (2) lit. a) cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 329 alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. român, iar pedepsele complementare și accesorie aplicate se regăsesc în art. 64 alin. (1) lit. a) și e) și 71 alin. (1) și (2) C. pen. român. S-a mai considerat că, în cauză sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în dispozițiile art. 129 lit. a) – d) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 lit. b), c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, în sensul că numitul P.N.E.

este cetățean român și are domiciliul în România, că hotărârea de condamnare este definitivă, că cel condamnat și-a manifestat consimțământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei și că la data primirii cererii de transferare, avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și persoana condamnată P. (C.) N.E. În recursul parchetului s-a susținut că instanța nu a aplicat pedepsele accesorii în același conținut cu cele stabilite de autoritățile judiciare italiene respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen.

și a omis să aplice pedepse complementare deși sunt prevăzute în hotărârea de condamnare. Totodată, a mai fost criticată hotărârea primei instanțe pentru omisiunea computării din pedeapsă a perioadei de o lună și 15 zile, care constituie o perioadă de arest, nu cum s-a menționat că ar reprezenta eliberarea anticipată acordată de Biroul de Supraveghere Pavia. La rândul său, persoana condamnată a solicitat în recursul său „anularea” hotărârii Curții de Apel București care și-a dat avizul favorabil transferului în România pentru executarea restului de pedeapsă, susținând că pedeapsa aplicată va înceta la data de 15 octombrie 2010, că prietena sa și fiica în vârstă de 10 ani au venit pentru a forma o familie în Italia, având garanții serioase privind un loc de muncă.

Recursul declarat de procuror este întemeiat, așa cum se va arăta în continuare, iar recursul persoanei condamnate nu este fondat. 1. În conformitate cu dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare. Tot astfel, prin art. 10 pct. 1 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii, astfel cum acestea rezultă din condamnare.

Din examinarea actelor dosarului se constată că Tribunalul Ordinar din Torino prin sentința din 20 mai 2003, definitivă la 7 octombrie 2008 prin Decizia Curții de Casație nr. 2007/29056 au fost stabilite, pe lângă pedeapsa de 8 ani închisoare, pedepse accesorii și complementare respectiv interzicerea pe viață a funcțiilor publice și a dreptului de tutelă și curatelă și interzicerea legală pe durata pedepsei principale, iar aceste pedepse trebuie recunoscute și puse în executare în mod corespunzător și de statul de executare. În cauză, așa cum rezultă din cele ce preced, instanța de fond a procedat la aplicarea pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) C. pen., deși condamnatului nu i-a fost interzis dreptul de a alege, ci doar dreptul de a fi ales în funcții publice și a omis să interzică dreptul de a fi tutore sau curator.

Întrucât aceste drepturi i-au fost interzise pe viață condamnatului, instanța trebuia să se pronunțe asupra duratei acestei interdicții. Astfel, potrivit legii române pedepsele accesorii și complementare aplicate de statul de condamnare au corespondent în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. și ale art. 71 alin. (1) din același cod. Pedepsele accesorii stabilite de statul italian ca stat de condamnare au o durată compatibilă cu cea a pedepselor de aceeași natură din legea română (art. 71 alin. (2) C. pen. și art. 32 C. pen. italian). Referitor la pedepsele complementare, acestea au fost aplicate „pe viață” de autoritățile judiciare italiene, conform art. 28 și 29 C. pen.

italian (l′interdizione perpetua) iar această durată nu ar fi compatibilă cu durata pedepselor complementare prevăzute de legea română, respectiv interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani (art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen.) executarea lor începând după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei (art. 66 C. pen.). Mai este de menționat că, prin cererea de transfer, autoritățile italiene au adus la cunoștința celor române că Italia, ca stat de condamnare a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei printr-o declarație la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

Potrivit art. 6 din Acordul dintre România și Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate, semnat la Roma la 13 septembrie 2003, notificat prin Legea nr. 83/2006 „părțile contractante vor aplica pentru realizarea transferării procedura prevăzută de art. 9 pct. 1 lit. a) din Convenție” respectiv continuarea executării condamnării, în condițiile enunțate la art. 10 din Convenție. Prin art. 10 pct. 2 din Convenție care se referă, conform denumirii marginale, la „continuarea executării” s-a stabilit că, în situația în care natura și durata sancțiunii sunt incompatibile cu legislația statului de executare sau dacă legislația acestui stat o impune, statul de executare poate prin hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracțiuni de aceeași natură.

Având în vedere că Statul Italian, în virtutea drepturilor sale suverane, prin declarația la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei, prima instanță care a recunoscut hotărârea de condamnare și a optat pentru continuarea executării pedepsei, era obligată să respecte felul și durata pedepsei, să recunoască integral hotărârea de condamnare și să dispună executarea pedepselor accesorie și complementară a interdicției pe viață de a deține funcții publice și a dreptului de tutelă și curatelă. Întrucât nu a procedat astfel, hotărârea atacată, a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate, fiind supusă casării, conform art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc.

pen. 2. Din examinarea hotărârii atacate se constată că în interpretarea ordinului de executare a pedepsei închisorii și transcris de autoritățile judiciare italiene prima instanță a considerat că din pedeapsa de 8 ani închisoare trebuie scăzute două perioade și anume de cea de 1 an și 3 luni grațiată conform Legii nr. 241/2006 și perioada de 1 luni și 15 zile măsura de computare stabilindu-se că pedeapsa de executat este de 6 ani, 7 luni și 15 zile, din care s-a dedus perioada executată de la 10 iunie 2005 la zi. În recursul parchetului s-a susținut că în realitate pedeapsa de executat este de 6 ani și 9 luni închisoare, care ar rezulta din scăderea din pedeapsa de 8 ani aplicată a duratei pedepsei grațiate de 1 an și 3 luni.

Întrucât din actele aflate în dosarul parchetului la filele 48 și 56 rezultă cu claritate că pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa de 8 ani aplicată este cea de 6 ani 7 luni și 15 zile, critica formulată de parchet în recurs nu poate fi primită. De altfel, în cererea adresată la 8 iunie 2009 de Ministerul Italian de Justiție, către Ministerul Român de Justiție este menționată aceeași durată a pedepsei, respectiv cea de 6 ani 7 luni și 15 zile (fila 28-29 dosar parchet). 3. Referitor la recursul declarat de persoana condamnată se constată că aceasta a revenit asupra poziției inițiale prin care a consimțit asupra transferării în România pentru a continua executarea pedepsei.

Or, potrivit actelor dosarului acest consimțământ a fost dat de condamnat de bunăvoie și în deplină cunoștință de consecințele ce decurg din aceasta astfel că, fiind respectate dispozițiile art. 129 lit. d) și 135 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 și ale art. 3 paragraf 1 lit. d) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, revenirea asupra acestui consimțământ nu mai e posibilă. În consecință, recursul declarat de condamnat nu este întemeiat. 4. Față de considerentele ce preced, Curtea, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a admite recursul declarat de parchet, a casa sentința primei instanțe numai cu privire la neaplicarea persoanei transferabile P.N.E.

a dispozițiilor pedepselor accesorii și complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) și c) C. pen. Rejudecând în aceste limite se vor aplica pedepsele accesorii arătate pe durata executării pedepsei și, pe viață pedepsele complementare menționate, după executarea pedepsei principale. Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) din același cod urmează a se dispune respingerea recursului declarat de persoana transferabilă, cu obligarea acesteia la 520 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, onorariu pentru apărătorul din oficiu se va avansa din fondul M.J. Se va deduce prevenția de la 10 iunie 2005 la 17 mai 2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva sentinței penale nr. 290/ F din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind persoana condamnată P. (C.) N.E. Casează hotărârea atacată numai cu privire la neaplicarea pedepselor accesorie și complementară prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. și rejudecând: În baza art. 71 alin. (1) C. pen., interzice persoanei condamnate P. (C.) N.E. pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a II-a, b) și e) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi tutore sau curator.

În baza art. 65 C. pen., cu referire la art. 10 pct. 1 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, ratificată prin Legea nr. 76/1996, interzice condamnatului P. (C.) N.E., pe viață, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) și e) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi tutore sau curator. Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Deduce din pedeapsă perioada executată de la 10 iunie 2005 la 17 mai 2010. Respinge ca nefondat recursul declarat de persoana condamnată P. (C.) N.E. împotriva aceleiași sentințe.

Obligă persoana condamnată la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 mai 2010.