ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1943/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1943/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 290/ F din 29 octombrie 2009

a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București și s-a dispus recunoașterea sentinței nr. 2507 din 20 mai 2003 a Tribunalului

Ordinar Torino, menținută prin Decizia nr. 2007/29056 a Curții de Casație prin

care cetățeanul român P. (C.) N.E. (fiul lui E. și al M., încarcerat în

Penitenciarul Vigevano – Italia) a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8

ani închisoare și pentru care a beneficiat de grațiere 1 an și 3 luni, conform

dispozițiilor Legii nr. 241/2006 din restul de pedeapsă aplicată față de acesta,

fiind scăzută și perioada de 1 lună și 15 zile ca urmare a eliberării

anticipate acordată de Biroul de Supraveghere Pavia, astfel că acesta are de

executat 6 ani 7 luni și 15 zile închisoare prin transfer.

În baza art. 10 din Legea nr.

302/2004 s-au aplicat dispozițiile art. 71 și 64 lit. a) C. pen.

Totodată, s-a dispus

transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea

continuării executării pedepsei de 6 ani, 7 luni și 15 zile închisoare, rest

din pedeapsa de 8 ani și s-a computat prevenția de la 10 iunie 2005 la zi.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că, cetățeanul român P. (C.) N.E. a fost condamnat

prin sentința menționată la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunilor de favorizarea imigrației clandestine, instigare și

exploatarea prostituției, violență sexuală și violență sexuală în grup,

prevăzute de art. 12 alin. (1) și (3) din Decretul Lege nr. 286/1998, art. 6 nr.

6 și art. 4 nr. 1 din Legea nr. 75/1958 cu aplicarea art. 81 alin. (2) C. pen.

italian, art. 609 bis alin. (2) nr. 1 cu aplicarea art. 81 alin. (2) C. pen.

italian, art. 609 octies alin. (1), (2) și (3) cu aplicarea art. 110 și 81 alin.

(2) C. pen. italian, față de această persoană, dispunându-se interzicerea

definitivă de ocupare a funcțiilor publice, a dreptului de tutelă și curatelă,

precum și interzicerea legală a acestora pe durata pedepsei aplicate.

Condamnatul a beneficiat de

grațierea cu un an și 3 luni a pedepsei închisorii, grațiere acordată conform

dispozițiilor Legii nr. 241/2006, iar din restul de pedeapsă a fost scăzută și

perioada de 1 lună și 15 zile, ca urmare a eliberării anticipate acordată de

Biroul de Supraveghere Pavia, finalul executării pedepsei fiind 15 martie 2011.

În fapt s-a reținut că în

perioada decembrie 2000 – octombrie 2001 persoana condamnată C.N.E. a

transportat din România o parte vătămată pe care a introdus-o ilegal pe

teritoriul Republicii Italiene, unde prin lipsire de libertate și prin violențe

fizice și psihice, împreună cu alte persoane, a constrâns partea vătămată să

întrețină relații sexuale cu cei din grup și a obligat-o să practice prostituția.

Privitor la datele de stare

civilă ale persoanei condamnate de către instanțele italiene, a rezultat că

numitul C.N.E. figurează în evidențele M.A.I. – Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor cu numele de P.N.E., fost C., conform adresei 51 din 2

octombrie 2009.

S-a apreciat de către

instanță că, în cauză, este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută

de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 de a art. 3 pct. 1 lit. e) din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, faptele care au

atras condamnarea având corespondent în legislația penală română.

Astfel, faptele reținute în

sarcina numitului P. (C.) N.E. de către autoritățile judiciare italiene

realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor de lipsire de libertate în

mod ilegal, viol și proxenetism prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2), art. 197

alin. (1) și (2) lit. a) cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 329 alin. (2)

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. român, iar pedepsele complementare și

accesorie aplicate se regăsesc în art. 64 alin. (1) lit. a) și e) și 71 alin.

(1) și (2) C. pen. român.

S-a mai considerat că, în

cauză sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în dispozițiile art. 129

lit. a) – d) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 lit. b), c) din Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate, în sensul că numitul P.N.E.

este cetățean român și are domiciliul în România, că hotărârea de condamnare

este definitivă, că cel condamnat și-a manifestat consimțământul în vederea

transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea

pedepsei și că la data primirii cererii de transferare, avea de executat mai

mult de 6 luni din durata pedepsei finale.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și persoana

condamnată P. (C.) N.E.

În recursul parchetului s-a

susținut că instanța nu a aplicat pedepsele accesorii în același conținut cu

cele stabilite de autoritățile judiciare italiene respectiv cele prevăzute de art.

64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. și a omis să aplice pedepse

complementare deși sunt prevăzute în hotărârea de condamnare.

Totodată, a mai fost

criticată hotărârea primei instanțe pentru omisiunea computării din pedeapsă a

perioadei de o lună și 15 zile, care constituie o perioadă de arest, nu cum s-a

menționat că ar reprezenta eliberarea anticipată acordată de Biroul de

Supraveghere Pavia.

La rândul său, persoana

condamnată a solicitat în recursul său „anularea” hotărârii Curții de Apel

București care și-a dat avizul favorabil transferului în România pentru

executarea restului de pedeapsă, susținând că pedeapsa aplicată va înceta la

data de 15 octombrie 2010, că prietena sa și fiica în vârstă de 10 ani au venit

pentru a forma o familie în Italia, având garanții serioase privind un loc de

muncă.

Recursul declarat de

procuror este întemeiat, așa cum se va arăta în continuare, iar recursul

persoanei condamnate nu este fondat.

dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român

optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare

el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzută în hotărârea de

condamnare.

Tot astfel, prin art. 10 pct.

1 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată

la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, în caz de

continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata

sancțiunii, astfel cum acestea rezultă din condamnare.

Din examinarea actelor

dosarului se constată că Tribunalul Ordinar din Torino prin sentința din 20 mai

2003, definitivă la 7 octombrie 2008 prin Decizia Curții de Casație nr. 2007/29056

au fost stabilite, pe lângă pedeapsa de 8 ani închisoare, pedepse accesorii și

complementare respectiv interzicerea pe viață a funcțiilor publice și a

dreptului de tutelă și curatelă și interzicerea legală pe durata pedepsei

principale, iar aceste pedepse trebuie recunoscute și puse în executare în mod

corespunzător și de statul de executare.

În cauză, așa cum rezultă

din cele ce preced, instanța de fond a procedat la aplicarea pedepsei accesorii

prevăzute de art. 64 lit. a) C. pen., deși condamnatului nu i-a fost interzis

dreptul de a alege, ci doar dreptul de a fi ales în funcții publice și a omis

să interzică dreptul de a fi tutore sau curator.

Întrucât aceste drepturi

i-au fost interzise pe viață condamnatului, instanța trebuia să se pronunțe

asupra duratei acestei interdicții.

Astfel, potrivit legii

române pedepsele accesorii și complementare aplicate de statul de condamnare au

corespondent în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C.

pen. și ale art. 71 alin. (1) din același cod.

Pedepsele accesorii stabilite

de statul italian ca stat de condamnare au o durată compatibilă cu cea a

pedepselor de aceeași natură din legea română (art. 71 alin. (2) C. pen. și art.

32 C. pen. italian).

Referitor la pedepsele

complementare, acestea au fost aplicate „pe viață” de autoritățile judiciare

italiene, conform art. 28 și 29 C. pen. italian (l′interdizione perpetua)

iar această durată nu ar fi compatibilă cu durata pedepselor complementare

prevăzute de legea română, respectiv interzicerea unor drepturi de la 1 la 10

ani (art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen.) executarea lor începând după executarea

pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după

prescripția executării pedepsei (art. 66 C. pen.).

Mai este de menționat că,

prin cererea de transfer, autoritățile italiene au adus la cunoștința celor

române că Italia, ca stat de condamnare a exclus aplicarea procedurii conversiunii

pedepsei printr-o declarație la Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate.

Potrivit art. 6 din Acordul

dintre România și Republica Italiană asupra transferării persoanelor

condamnate, semnat la Roma la 13 septembrie 2003, notificat prin Legea nr. 83/2006

„părțile contractante vor aplica pentru realizarea transferării procedura

prevăzută de art. 9 pct. 1 lit. a) din Convenție” respectiv continuarea executării

condamnării, în condițiile enunțate la art. 10 din Convenție.

Prin art. 10 pct. 2 din

Convenție care se referă, conform denumirii marginale, la „continuarea

executării” s-a stabilit că, în situația în care natura și durata sancțiunii sunt

incompatibile cu legislația statului de executare sau dacă legislația acestui

stat o impune, statul de executare poate prin hotărâre judiciară sau

administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută

de propria sa lege pentru infracțiuni de aceeași natură.

Având în vedere că Statul Italian,

în virtutea drepturilor sale suverane, prin declarația la Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate a exclus aplicarea procedurii conversiunii

pedepsei, prima instanță care a recunoscut hotărârea de condamnare și a optat

pentru continuarea executării pedepsei, era obligată să respecte felul și

durata pedepsei, să recunoască integral hotărârea de condamnare și să dispună

executarea pedepselor accesorie și complementară a interdicției pe viață de a

deține funcții publice și a dreptului de tutelă și curatelă.

Întrucât nu a procedat

astfel, hotărârea atacată, a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale

menționate, fiind supusă casării, conform art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen.

atacate se constată că în interpretarea ordinului de executare a pedepsei

închisorii și transcris de autoritățile judiciare italiene prima instanță a

considerat că din pedeapsa de 8 ani închisoare trebuie scăzute două perioade și

anume de cea de 1 an și 3 luni grațiată conform Legii nr. 241/2006 și perioada

de 1 luni și 15 zile măsura de computare stabilindu-se că pedeapsa de executat

este de 6 ani, 7 luni și 15 zile, din care s-a dedus perioada executată de la

10 iunie 2005 la zi.

În recursul parchetului s-a

susținut că în realitate pedeapsa de executat este de 6 ani și 9 luni

închisoare, care ar rezulta din scăderea din pedeapsa de 8 ani aplicată a

duratei pedepsei grațiate de 1 an și 3 luni.

Întrucât din actele aflate

în dosarul parchetului la filele 48 și 56 rezultă cu claritate că pedeapsa

rămasă de executat din pedeapsa de 8 ani aplicată este cea de 6 ani 7 luni și

15 zile, critica formulată de parchet în recurs nu poate fi primită.

De altfel, în cererea

adresată la 8 iunie 2009 de Ministerul Italian de Justiție, către Ministerul

Român de Justiție este menționată aceeași durată a pedepsei, respectiv cea de 6

ani 7 luni și 15 zile (fila 28-29 dosar parchet).

declarat de persoana condamnată se constată că aceasta a revenit asupra

poziției inițiale prin care a consimțit asupra transferării în România pentru a

continua executarea pedepsei.

Or, potrivit actelor

dosarului acest consimțământ a fost dat de condamnat de bunăvoie și în deplină

cunoștință de consecințele ce decurg din aceasta astfel că, fiind respectate

dispozițiile art. 129 lit. d) și 135 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 și ale art.

3 paragraf 1 lit. d) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, revenirea asupra acestui consimțământ nu mai e posibilă.

În consecință, recursul

declarat de condamnat nu este întemeiat.

preced, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen.

urmează a admite recursul declarat de parchet, a casa sentința primei instanțe

numai cu privire la neaplicarea persoanei transferabile P.N.E. a dispozițiilor

pedepselor accesorii și complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a lit. b) și c) C. pen.

Rejudecând în aceste limite

se vor aplica pedepsele accesorii arătate pe durata executării pedepsei și, pe

viață pedepsele complementare menționate, după executarea pedepsei principale.

Se vor menține celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate.

Potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) din același cod urmează a se dispune

respingerea recursului declarat de persoana transferabilă, cu obligarea

acesteia la 520 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, onorariu

pentru apărătorul din oficiu se va avansa din fondul M.J.

Se va deduce prevenția de la

10 iunie 2005 la 17 mai 2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva sentinței penale nr. 290/

F din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, privind persoana condamnată P. (C.) N.E.

Casează hotărârea atacată

numai cu privire la neaplicarea pedepselor accesorie și complementară prevăzute

de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. și rejudecând:

În baza art. 71 alin. (1) C.

pen., interzice persoanei condamnate P. (C.) N.E. pe durata executării pedepsei

drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a II-a, b) și e) C. pen.,

respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective

publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat

și dreptul de a fi tutore sau curator.

În baza art. 65 C. pen., cu

referire la art. 10 pct. 1 din Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate, ratificată prin Legea nr. 76/1996, interzice

condamnatului P. (C.) N.E., pe viață, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a), teza a II-a, b) și e) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în

autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o

funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi tutore sau

curator.

Menține celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate.

Deduce din pedeapsă perioada

executată de la 10 iunie 2005 la 17 mai 2010.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de persoana condamnată P. (C.) N.E. împotriva aceleiași sentințe.

Obligă persoana condamnată

la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va

avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 mai 2010.