ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1598/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1598/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1.914 din 6 mai 2009, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis,

în parte, acțiunea formulată de reclamanții C.Ș. și C.M., în contradictoriu cu

pârâtul M.A.E. și a obligat pârâtul să primească cererile reclamanților de

redobândire a cetățeniei române, în termen de 6 luni de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii. Prin aceeași sentință, curtea de apel a respins ca

neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune și admițând excepția

netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâtului la acordarea de

daune morale în cuantum de 1.000 de lei, a anulat în consecință acest capăt de

cerere.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în

esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului la

acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, curtea de apel a constatat că

aceasta este neîntemeiată, deoarece termenul de 6 luni prevăzut de art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se calculează în

raport cu cererea formulată de reclamant în luna ianuarie 2009, întrucât

reclamantul invocă refuzurile succesive de soluționare a cererii lor, astfel că

acest termen nu s-a împlinit, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la

data de 13 februarie 2009.

Excepția de netimbrare a capătului de cerere privind

daunele morale, invocată din oficiu de către instanță la ultimul termen de

judecată, a fost apreciată de curtea de apel ca întemeiată, în raport cu

împrejurarea că reclamanții nu au achitat taxa judiciară de timbru, impusă

conform art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, intervenind astfel sancțiunea

impusă de art. 20 din aceeași lege.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a

reținut, în esență, faptul că, reclamanții și-au exprimat voința de a depune

cererea de redobândire a cetățeniei române în urmă cu mai bine de 2 ani,

respectiv în octombrie 2006, astfel încât, refuzul pârâtului de efectuare a

operațiunilor administrative, invitarea reclamanților pentru înregistrarea

cererilor și a actelor doveditoare, având în vedere și durata de timp necesară

pentru soluționarea cererilor de redobândire a cetățeniei de comisia din cadrul

M.J., nu poate fi apreciat ca justificat.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul M.A.E.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că instanța a

pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, atunci când

a apreciat că „refuzul pârâtului.. nu poate fi justificat", având în

vedere faptul că din jurisprudența europeană rezultă că un termen rezonabil nu

este neapărat un termen scurt și că există o justificare argumentată a

împrejurării că reclamantei nu i s-a stabilit încă o dată pentru a depune

cererea de redobândire a cetățeniei române.

Recurentul susține că pentru instanța de fond nu a

avut relevanță starea obiectivă de fapt, invocată de MAE „faptul că există un

număr foarte mare de cereri care depășește puterea de lucru a secției consulare

a ambasadei" deși tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală

directă, situația specifică a derulării procedurii consulare sub potențialul pe

care M.A.E. îl învedera și pe care și l-a dorit să se atingă în anii următori.

Recurentul susține apoi, că la data formulării

recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel

satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locații a

secției consulare a ambasadei României la Chișinău. Dar acumularea cererilor de

intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada

când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări)

generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor

cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative, recurentul

consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu

discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu

au formulat acțiune în instanță), să schimbe ordinea cronologică stabilită și

să primească cererea reclamantului.

Consideră recurentul, că nu a fost indicat un temei

legal pentru a sprijini ideea că stabilirea în cadrul activității M.A.E. a unei

ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei poate

fi asimilată unui refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi

asimilată ipotezelor cuprinse în definiția legală a acestui termen juridic.

„Termenul rezonabil" de soluționare a cererii,

invocat de reclamant, nu se regăsește în legislația română.

Recurentul mai menționează că durata acestui termen

rezonabil a fost decantată în jurisprudența C.E.D.O. dar, chiar și așa, ea nu

se aplică decât în cazurile expres specificate, în condițiile în care

solicitanții sunt rezidenți în tara a cărei cetățenie o solicită, durata

analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care

se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză

în care nu se regăsește reclamantul.

Pe de altă parte, instanța nu avea nici un temei

legal pentru a obliga M.A.E. să primească cererile reclamanților .. în termen

de 6 luni, iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză

și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico - juridice de

interpretare a legii (conform dispozițiilor normative scrise) și este

inacceptabil ca instanța română să judece în echitate, potrivit sistemului de

drept cutumiar, specific spațiului anglo - saxon.

Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor

astfel de solicitări se stabilește în funcție de toate circumstanțele

relevante.

Recurentul susține apoi, că având în vedere că

legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în interval de un an

pentru fiecare oficiu consular nu poate depăși 30.000 de persoane, și cum în

baza de date a secției consulare a României în Republica Moldova se regăsesc

peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire

a cetățenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja în practica M.A.E.

a dobândit un deplin suport legal, și mai mult, are un caracter obligatoriu

atât față de autoritatea solicitată, cât și față de petenți.

În ceea ce privește eforturile M.A.E. de a găsi

soluții de „lege ferenda", recurentul menționează că s-a aprobat în Camera

Deputaților, urmând a fi publicat după promulgare, un proiect de lege pentru

aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică și completează Legea nr. 21/1991,

astfel încât nu se poate invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru

deblocarea impasului real în care s-a ajuns la secția consulară a Ambasadei

României la Chișinău, în activitatea de colectare a cererilor actuale de

redobândire a cetățeniei române.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a

avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art.

304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport

cu materialul probator administrat și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind greșita aplicare de

către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea

contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de

soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei nr.

21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune

cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc

îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile

consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată comisiei

pentru cetățenie.

Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este

legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile

de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior arătat,

rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care

autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal,

trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană

pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie".

Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen

rezonabil" este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după

criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil"

trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod

concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele

două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei

proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se

face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate

fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate

rezonabile.

Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să

curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata

procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este

precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul

rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție

de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de

timp cuprins între data formulării cererilor, octombrie 2006 și data

soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor

legale mai sus menționate și a jurisprudenței C.E.D.O.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu

poate primi susținerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de

cereri, care depășesc capacitatea de procesare a secției consulare a ambasadei,

deoarece autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în

discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și

criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de

fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Totodată, stabilirea de către instanță, în sarcina

pârâtului a unui termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii,

pentru primirea cererilor reclamanților, a fost făcută în stricta aplicare a

cadrului legal existent în materie, ca o reparație echitabilă acordată

reclamanților pentru nesoluționarea cererilor înregistrate de aceștia încă din

octombrie 2006, aceasta în aplicarea dispozițiilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziții anterior citate)

precum și a dispozițiilor art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului

administrativ, potrivit cărora, „Instanța, soluționând cererea (..) poate

stabili, prin dispozitiv (..) un termen de executare"..

În aceste condiții, susținerea recurentului

privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanțe, în ceea ce

privește stabilirea acestei obligații în sarcina sa, este vădit nefondată.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerea potrivit

căreia la data formulării recursului se află în procesul legislativ la Camera

Deputaților un proiect de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică

și completează Legea nr. 21/1991, aspect care, în opinia recurentului, este de

natură să demonstreze diligenta Statului Român pentru deblocarea impasului real

în care a ajuns secția consulară a ambasadei României la Chișinău în

activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei

române.

Faptul că legiuitorul român a hotărât să

îmbunătățească cadrul legislativ în ceea ce privește procedura de primire a

cererilor de redobândire a cetățeniei române (la data soluționării prezentului

recurs, fiind de altfel, adoptată Legea nr. 359/2009, privind aprobarea O.U.G. nr.

36/2009 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991)

constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art. II

din noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor

de redobândire sau acordare a cetățeniei române, formulate în temeiul

dispozițiilor Legii cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, se vor înființa birouri teritoriale în subordinea direcției

cetățenie din cadrul M.J.L.C., nu poate fi primit ca argument pertinent pentru

justificarea nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii reclamanților,

depuse în anul 2006, imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul

Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea și analiza

într-un termen rezonabil a cererilor de genul celor în discuție, neputând fi

opusă, așadar, reclamanților.

Pentru toate aceste considerente, recursul formulat

în cauză este nefondat și va fi respins, cu aplicarea și a dispozițiilor art.

312 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, recurentul va fi obligat și la

plata către intimați a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei,

stabilit prin apreciere, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.A.E., împotriva

sentinței civile nr. 1.914 din 6 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimaților - reclamanți

suma de 1.000 de lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie

2010.