ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2098/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul V.T. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Afacerilor Externe solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea sa privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și pe cale de consecință obligarea pârâtului să-i primească cererea de redobândire a cetățeniei române, de îndată, cu obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 1000 lei. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că la data de 20 septembrie .2006 s-a adresat cu o primă cerere scrisă pârâtului, solicitându-i primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, dar nu a primit nici un răspuns.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune față de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținând că la data introducerii acțiunii era împlinit termenul de 6 luni care curge de la data când s-a împlinit intervalul legal de răspuns pentru prima cerere, respectiv data de 20 octombrie 2006. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii având în vedere capacitatea limitată a Secției Consulare din cadrul Ambasadei României la Chișinău de a procesa dosarele cuprinzând cererile de redobândire a cetățeniei române.

Prin sentința civilă nr. 3764 din 10 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, a admis excepția netimbrării capătului doi din acțiune, a admis în parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul să primească, de îndată, cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române și actele aferente. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiunea este neîntemeiată având în vedere disp. art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, conform cărora cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoașterea dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii.

Calcularea termenului de prescripție a dreptului la acțiune se face prin raportare la data la care reclamantul a primit răspuns din partea pârâtului cu privire la cererea formulată, respectiv de la data de 17 martie 2009, astfel încât în raport de data formulării acțiunii 05 iunie 2009 se constată respectarea termenului prevăzut de textul de lege invocat de pârât. Instanța de fond a mai apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri, respectiv 20 septembrie 2006 și data soluționării prezentei acțiuni, nu poate fi considerat un termen rezonabil în sensul dispozițiilor legale incidente și a practicii CEDO. Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale în cuantum de 1.000 lei, s-a reținut că pentru primul termen de judecată reclamantul a fost citat cu mențiunea de a timbra acest capăt de cerere, cu taxa judiciară de timbru de 39 lei, dar acesta nu și-a îndeplinit această obligație.

Împotriva acestei hotărâri pârâtul, Ministerul Afacerilor Externe, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în prezent, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locații a Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău. Dar acumularea cererilor de intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului. De aceea, recurentul apreciază că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetățeniei. „Termenul rezonabil" de soluționare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăsește în legislația română de lege lata. Pe de o parte, instanța nu avea nici un temei legal pentru a obliga ministerul la stabilirea datei de depunere a cererii în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispozițiilor normative scrise) și este inacceptabil ca instanța română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon. Recurentul mai menționează că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește reclamantul.

Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție de toate circumstanțele relevante. În ce privește eforturile ministerului de a găsi soluții „de lege ferenda”, recurentul precizează că la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 care modifică și completează Legea nr. 21/1991. Potrivit acestui act, cererea și documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate și la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcției Cetățenie din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligență a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei române.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat . Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport cu materialul probator administrat și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive: Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie. Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri. Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte.

Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii – 20 septembrie 2006 – și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, deoarece autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Pentru aceleași motive, Înalta Curte nu poate primi nici susținerea potrivit căreia la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică și completează Legea nr. 21/1991. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 3764 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.