ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2098/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2098/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamantul V.T. a chemat în judecată

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a

soluționa cererea sa privind primirea actelor necesare redobândirii

cetățeniei române și pe cale de consecință obligarea

pârâtului să-i primească cererea de redobândire a

cetățeniei române, de îndată, cu obligarea pârâtului la daune

morale în cuantum de 1000 lei.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că la data de

20 septembrie .2006 s-a adresat cu o primă cerere scrisă pârâtului,

solicitându-i primirea cererii de redobândire a cetățeniei române,

dar nu a primit nici un răspuns.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

prescrierii dreptului la acțiune față de dispozițiile art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținând că la data introducerii

acțiunii era împlinit termenul de 6 luni care curge de la data când s-a

împlinit intervalul legal de răspuns pentru prima cerere, respectiv data

de 20 octombrie 2006.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii având în

vedere capacitatea limitată a Secției Consulare din cadrul Ambasadei

României la Chișinău de a procesa dosarele cuprinzând cererile de

redobândire a cetățeniei române.

Prin sentința civilă nr. 3764 din 10 noiembrie 2010 Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, a admis

excepția netimbrării capătului doi din acțiune, a admis în

parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul să

primească, de îndată, cererea reclamantului de redobândire a

cetățeniei române și actele aferente.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că

excepția prescripției dreptului la acțiunea este

neîntemeiată având în vedere disp. art. 11 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, conform cărora cererile prin care se

solicită anularea unui act administrativ individual, recunoașterea

dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data

expirării termenului legal de soluționare a cererii.

Calcularea

termenului de prescripție a dreptului la acțiune se face prin

raportare la data la care reclamantul a primit răspuns din partea

pârâtului cu privire la cererea formulată, respectiv de la data de 17

martie 2009, astfel încât în raport de data formulării acțiunii 05

iunie 2009 se constată respectarea termenului prevăzut de textul de

lege invocat de pârât.

Instanța

de fond a mai apreciat că intervalul de timp cuprins între data

formulării primei cereri, respectiv 20 septembrie 2006 și data

soluționării prezentei acțiuni, nu poate fi considerat un termen

rezonabil în sensul dispozițiilor legale incidente și a practicii

CEDO.

Cu

privire la cererea de acordare a daunelor morale în cuantum de 1.000 lei, s-a

reținut că pentru primul termen de judecată reclamantul a fost

citat cu mențiunea de a timbra acest capăt de cerere, cu taxa

judiciară de timbru de 39 lei, dar acesta nu și-a îndeplinit

această obligație.

Împotriva

acestei hotărâri pârâtul, Ministerul Afacerilor Externe, a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se

arată că

în prezent, stadiul

procesării cererilor de

redobândire

a atins un nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin

deschiderea unei noi locații a Secției Consulare a Ambasadei României

la Chișinău. Dar acumularea

cererilor

de intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea

cetățeniei din

perioada

când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări)

generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea

doleanțelor acestor cetățeni de

a fi programați cât

mai repede în vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative,

recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii

contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamantului dar care nu au formulat acțiune în instanță),

să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească

cererea reclamantului.

De aceea, recurentul apreciază

că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a

cetățeniei.

„Termenul rezonabil" de

soluționare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăsește în

legislația română de lege lata.

Pe de o parte, instanța nu avea

nici un temei legal pentru a obliga ministerul la stabilirea datei de depunere

a cererii în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

prezentei hotărâri. Sistemul românesc de drept, având origine

continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform

dispozițiilor normative scrise) și este inacceptabil ca instanța

română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar,

specific spațiului anglo-saxon.

Recurentul mai menționează

că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în

jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului dar, chiar

și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în

condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a

cărei cetățenie o solicită, durata analizării cererii

determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește

în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor

oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se

regăsește reclamantul.

Determinarea termenului rezonabil de

procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție

de toate circumstanțele relevante.

În

ce privește eforturile ministerului de a găsi soluții „de lege ferenda”,

recurentul precizează că la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 care modifică

și completează Legea nr. 21/1991.

Potrivit

acestui act, cererea și documentele vizând recunoașterea

cetățeniei române vor putea fi înregistrate și la birourile teritoriale

aflate în subordinea Direcției Cetățenie din cadrul Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești,

astfel că nu se poate invoca lipsa de diligență a Statului Român

pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secția Consulară

a Ambasadei României la Chișinău în activitatea de colectare a cererilor

actuale de redobândire a cetățeniei române.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul

este nefondat

.

Pentru a ajunge la această

soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, nu sunt întrunite

cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.,

în vederea casării sau modificării hotărârii deoarece prima

instanță a reținut corect situația de fapt în raport cu materialul

probator administrat și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Critica recurentului privind greșita

aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește

noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este

fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea

cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau

reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire

a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc

îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau

oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de

îndată Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune a fi

rezolvată în cauză este legată de termenul în care

autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire

a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior

arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de

cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen

legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr.

396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă

astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o

noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii

stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat

într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului

procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce

conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă»,

dies

a quo

începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile,

atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs

prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de

jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea

speței, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării

cererii – 20 septembrie 2006 – și data soluționării cauzei nu

poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale

mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul

că există un număr foarte mare de cereri, care

depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a

Ambasadei, deoarece autoritățile naționale trebuie să ia

măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității,

care guvernează materia aflată în discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va

menține.

Pentru aceleași motive, Înalta

Curte nu poate primi nici susținerea potrivit căreia la data de 19

noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică

și completează Legea nr. 21/1991.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 3764 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.