ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4079/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4079/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 77 din 20 august 2010, Curtea de Apel Suceava, secția

penală, a respins ca nefondată plângerea petentului M.L. împotriva rezoluției nr.

58/P/2007 din 30 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava.

Pentru a dispune în acest sens, judecătorul curții de

apel a reținut următoarele:

Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava din 30 decembrie 2009 în Dosarul nr. 58/P/2007, în temeiul art. 249

C.pr.pen. combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) din C.

proc. pen., s-a dispus „scoaterea de sub urmărire penală față de învinuiții B.D.G.,

H.T.C., M.G.V., S.G. și M.Ș., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât în

cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul

laturii subiective". Prin rezoluția nr. 37/11/2/2010 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Suceava, din 23 februarie 2010, s-a dispus respingerea ca

nefondată a plângerii formulate de petent împotriva rezoluției anterior

menționate. în sinteză, s-a constatat că, pentru a dispune în sensul arătat,

s-a avut în vedere, în principal, faptul că incidentul soldat cu vătămarea

corporală gravă a deținutului M.L., a constituit un act premeditat de răzbunare

săvârșit de deținutul P.I. în împrejurări care exclud vinovăția celor patru

învinuiți.

Împotriva acestor rezoluții, petentul a formulat

plângere, în termenul legal prevăzut de art. 278

1

alin. (1) C. proc.

pen, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie. în motivarea plângerii

s-a arătat, în esență, că cele două rezoluții sunt nelegale și netemeinice,

întrucât intimații și-au încălcat atribuțiile de serviciu referitoare la

efectuarea percheziției corporale și escortarea deținuților.

Analizând plângerea petentul împotriva soluției

procurorului, conform prevederilor art. 278

1

C. proc. pen,

judecătorul curții de apel a reținut următoarele:

Prin sentinț

a

penală nr. 246

din 28 ianuarie 2010, pronunțată de Judecătoria Botoșani în Dosarul nr. 6602/193/2007,

modificată prin Decizia penală nr. 107 din 7 mai 2009 a Tribunalului Botoșani

și prin Decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curții de Apel Suceava, s-a

dispus condamnarea inculpatului P.I. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare

corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă

rezultantă de 2605 zile, la care a fost adăugat un spor de pedeapsă de 3 ani

închisoare. Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că inculpatul P.I., aflat

în stare de deținere, la data de 27 septembrie 2006, a aplicat părții vătămate

M.L., persoană aflată de asemenea în stare de deținere, o lovitură cu cuțitul

în ochi, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 48-50 zile de

îngrijiri medicale și pierderea definitivă a acuității vizuale a ochiului stâng,

fiind creată o invaliditate permanentă în proporție de 35%. Victimă a

activității infracționale amintite, numitul M.L. a formulat plângere penală și

împotriva numiților B.D.G. - subinspector șef la Penitenciarul de Maximă

Siguranță Botoșani, H.T.C., M.G.V., S.G. și M.Ș., agenți de pază în cadrul

aceleiași instituții, acuzându-i de neglijență în serviciu, întrucât nu au luat

măsurile prevăzute de lege și regulament cu privire la efectuarea percheziției

corporale a deținutului și escortarea sa.

Reține judecătorul fondului că, potrivit art. 101 din

H.G. nr. 1897/2006, deplasarea în exteriorul locului de deținere a persoanelor

private de libertate, la organele judiciare, spitale, precum și transferarea la

un alt loc de deținere se realizează în mijloace de transport special

amenajate, separat de alte categorii de persoane, acestora aplicându-li-se

mijloace de imobilizare, în cazuri justificate, prin decizie a directorului

unității. La ieșirea și intrarea din și în camerele de deținere, persoanele

private de libertate sunt supuse, în mod obligatoriu, perchezițiilor corporale.

Scoaterea din camere se desfășoară numai în prezența unui număr de personal

suficient, dotat corespunzător, iar atunci când situația impune, persoanelor

private de libertate li se aplică mijloace de imobilizare.

În cauza de față, constată judecătorul fondului că,

așa cum reiese din analiza materialului probator, nu poate fi reținută culpa

învinuiților în nici una dintre cele două forme ale sale, respectiv ușurință

sau neglijență (când făptuitorul prevede posibilitatea producerii rezultatului

socialmente periculos, dar consideră fără temei că acesta nu se va produce, sau

nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să îl prevadă), aceștia aflându-se în

imposibilitate să prevadă consecințele care s-au produs).

Continuând argumentarea sentinței, judecătorul

instanței de fond a menționat că s-a stabilit că partea vătămată M.L. era

cazată într-o secție special amenajată, supusă unui regim de maximă siguranță,

aplicat persoanelor condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni grave. La

data producerii incidentului, supravegherea secției a fost realizată de agenții

M.G.V. și H.T.C., acesta din urmă fiind plecat la popotă pentru a servi masa,

părăsirea postului fiind făcută cu acordul șefului de tură, R.D., cât și a

conducerii penitenciarului, atribuțiile sale fiind preluate temporar de către

colegul său. Totodată, s-a stabilit că, în acel moment, toți deținuții se aflau

la camere, pe holul secției aflându-se doar deținuții bucătari, care

distribuiau alimente, și deținutul care scotea gunoiul din camere, activități

supravegheate de agentul M.G.V. Aceleași activități se desfășurau și pe secția

a IlI-a, unde erau cazați deținuții considerați mai puțin periculoși, întrucât

executau pedepse mai ușoare, aceștia bucurându-se de un regim mai puțin strict.

Reține judecătorul instanței de fond că dispoziția de

mutare a celor patru deținuți din camera X în alte camere din cadrul aceleiași

secții a fost dată de învinuitul B.D.G., conform atribuțiilor de serviciu care

îi reveneau în calitate de comandat de secție, și conform regulamentului de

ordine interioară, nefiind necesar acordul locțiitorului comandantului

penitenciarului, singura obligație a sa fiind aceea de a-l informa pe acesta cu

privire la măsura dispusă, fapta care de altfel s-a și întâmplat. Măsura luată

a fost justificată și absolut necesară în condițiile în care, între deținuții

din camera X, se declanșase o situație conflictuală care putea avea consecințe

grave, dat fiind că s-au proferat amenințări cu moartea chiar în prezența lui B.D.G.,

care a încercat să aplaneze conflictul, dar și a agentului de supraveghere, S.G.

Scoaterea celor patru deținuți din cameră s-a realizat în mod corespunzător, cu

efectuarea percheziției corporale sumare a fiecăruia, așa cum prevăd normele de

ordine interioară. S-a mai reținut că agentul S.G. s-a aflat în permanență în

apropierea ușii de acces pe secție, pe perioada cât cei patru deținuți și-au

căutat un alt loc de cazare, acesta supraveghind și activitatea de distribuire

a alimentelor și de scoatere a gunoiului din camere, care era în curs de

finalizare, desfășurându-se la capătul tronsonului, la ultimele trei camere

dinspre ieșire, astfel încât oricine ar fi intrat sau ieșit ar fi fost observat

imediat, deoarece trebuia să treacă pe lângă el. Mai mult, deținuții s-au aflat

într-o zonă de unde nu aveau posibilitatea să părăsească secția, ușa de acces

situată la mijlocul secției fiind permanent încuiată și verificată de agentul M.Ș.,

înainte de a pleca cu deținutul G.M.

De asemenea, în opinia judecătorului instanței de

fond s-a stabilit temeinic că supraveghetorii H.T.C. și M.Ș. au plecat de pe

secții cu aprobarea comandantului, fiind înlocuiți de ceilalți doi agenți care

le-au preluat temporar atribuțiile, neputându-se reține că aceștia au vreo

culpă în producerea incidentului dintre deținuții M.L. și P.I.

În final, față de cele arătate anterior, judecătorul

curții de apel a apreciat că în mod temeinic și legal s-a stabilit că nu poate

fi reținută culpa vreunuia din intimați cu privire la îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu, vinovăția cu privire la agresiunea fizică

propriu-zisă și actele premergătoare acesteia (pătrunderea în cameră cu

cuțitul) revenind în exclusivitate numitului P.I., care a fost sancționat în

mod corespunzător, potrivit dispozițiilor legale incidente. în ceea ce privește

inexistența vreunui incident care să justifice transferul deținuților dintr-o

cameră în alta, și o eventuală tragere la răspundere a intimaților pentru

infracțiunea de complicitate la vătămare corporală gravă, susținerile sunt de

asemenea nefondate, nefiind susținute de vreuna din probele administrate în

cauză.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, petentul

a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a

deciziei.

Recursul petentului va fi admis pentru motivele ce se

vor arăta:

netrimitere în judecată, atacată de petent, a reținut următoarele:

La data de 27 septembrie 2006, numitul B.D.G. - subinspector

șef în cadrul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranță Botoșani a fost

desemnat să-1 înlocuiască în funcție pe comandantul de secție D.D., care

răspundea de secțiile I, II, III, IV și VI.

La data respectivă, pe secția a Ii-a, la care era

arondată și camera unde cazați deținuții A.M.I., C.P.C., C.P., C.C.V., L.L., M.D.S.,

M.L., P.V.F. și U.I.P., au fost de serviciu agenții numiții H.T.C. și M.G.V.

Pe secția a IlI-a, unde se afla și camera în care

erau cazați deținuții B.l.V., C.M., I.C., O.I., P.I., P.D.M., S.I., U.P., O.C. și

D.A. exercitau serviciul de supraveghere agenții S.G. și M.Ș.

În jurul orei 14.00, agentul H.T.C. s-a deplasat la popotă

pentru a servi masa de prânz, atribuțiile fiindu-i preluate temporar de colegul

său M.G.V., fapt care de altfel se întâmpla zilnic în baza acordului dat de

directorul penitenciarului.

La solicitarea agentului S.G., B.D.G. a venit pe

secția a IlI-a și i-a cerut agentului M.Ș. să-l însoțească pe deținutul G.M. magazinul

din incinta penitenciarului, pentru a-și face cumpărăturile, rămânând pe secție

agentul S.G.

După plecarea celor doi, subinspectorul șef s-a

deplasat la camera pentru a discuta cu un număr de patru deținuți, printre care

și cu deținutul P.I., întrucât agentul S.G. îl încunoștințase că cei patru

solicitaseră ieșirea la raport, manifestându-se violent și cerând cu insistentă

să fie scoși din cameră și mutați în altă parte, deoarece considerau ca viață

le este pusă în pericol de deținuții I. și S., care le adresaseră amenințări cu

moartea.

În prezența comandantului de secție și la solicitarea

lui, agentul S.G. a deschis ușa de acces în camera și, în urma discuțiilor

purtate la grilaj cu cei patru deținuți, văzând starea conflictuală ivită și

constatând că nu exista nici o posibilitate de conciliere între cele două

grupuri, mai ales că și în prezența sa deținuții C.F.D., I.C. și S.I. i-au

cerut în mod expres să-i scoată pe cei patru din cameră deoarece, în caz

contrar, va fi nevoit să-i ia mai târziu, „făcuți bucățele", B.D.G. a

hotărât scoaterea lor în vederea mutării în alte camere, apreciind că starea

conflictuală era deosebit de gravă, aceasta fiind singura soluție pentru a

preîntâmpina actele de violentă care s-ar fi putut produce.

Conform regulamentului, cei patru deținuți, respectiv

P.I., O.C., D.A. și C.M. au fost scoși pe rând din cameră, agentul S.G. procedând

la percheziționarea corporală sumară a acestora, urmând să le găsească alte

locuri de cazare.

După purtarea discuțiilor cu deținuții și darea

dispoziției către agentul de supraveghere, B.D.G. a plecat la locțiitorul

pentru pază și regim P.V., pentru a raporta evenimentele care au avut loc.

Profitând de faptul că agentul S.G. se ocupa și de

supravegherea deținuților bucătari care distribuiau masa de prânz, cât și a

deținutului care scotea gunoiul menajer din camerele secției, deținutul P.I. s-a

deplasat la etajul inferior, pe secția a II-a, la camera X, și, prin vizeta

care era deschisă, întrucât se servise masa de prânz, l-a chemat pe deținutul M.L.,

căruia i-a aplicat o lovitură cu un obiect tăietor înțepător în regiunea

ochiului stâng, după care a revenit la nivelul unde era cazat, fără a fi

observat de agentul M.G.V.

și numitul P.I. se aflau, la data faptelor, în stare de detenție, ca persoane

aflate temporar în custodia statului. Scopul plasării numitului M.L. în

custodia statului, în regim de penitenciar, a fost cel de executare a unor

măsuri privative de libertate. O persoană plasată în detenție se află, inerent,

într-o relativă dependență de protecția asigurată de stat, fîindu-i limitată posibilitatea

de a se apăra singură împotriva agresiunii altor persoane.

caracterizată printr-o constantă poziție, definită prin următoarele principii:

- revine statului obligația de a lua măsurile

necesare preîntâmpinării actelor de agresiune contra persoanei aflată în

custodia sa și de a da o explicație plauzibilă atunci când o persoană plasată

în detenție - chiar și în situația persoanelor deținute după hotărâri de

condamnare - prezintă anumite leziuni corporale (C.E.D.O., secția I, hotărârea

Satik și alții c. Turcia, 10 octombrie 2000, 31866/96);

- în situațiile în care o persoană plasată în

detenție – persoana aflându-se deci în custodia statului - reclamă agresarea sa

și vătămarea corporală, revine autorităților statului obligația pozitivă de a

realiza o anchetă eficace (C.E.D.O., secția II, hotărârea Veznedaroglu versus

Turcia, 11 aprilie 2000, 32357/96);

- prin plasarea unei persoane în detenție nu trebuie

să se ajungă dincolo de ceea ce implică, în mod necesar, un tratament sau o

pedeapsă legitimă. Curtea Europeană a considerat că măsurile privative de

libertate sunt, în mod firesc, acompaniate de suferințe și forme de umilire,

însă art. 3 din Convenție impune statelor ca orice deținut să fie tratat în

condiții compatibile cu respectul datorat demnității umane, iar condițiile de

detenție nu trebuie să îl supună pe acesta la o stare psihică care să exceda nivelului

inevitabil de suferințe inerente detenției, ori care să-i pună în primejdie

sănătatea, integritatea corporală sau viața (C.E.D.O., secția III, hotărârea

Valasinas versus Lituania, 24 iulie 2001, 44558/98);

- ancheta eficace presupune cu necesitate anchetarea

oricărei piste care ar putea explica faptele reclamate, mai ales atunci când

aceasta implică suspiciuni la adresa unor agenți ai statului. într-o cauză,

Curtea Europeană a arătat că ancheta a fost marcată de mai multe omisiuni și

deficiențe: lipsa independenței polițiștilor ce au anchetat incidentul față de

polițiștii anchetați; lipsa unui examen public al anchetei și al participării

familiilor victimelor, în special cu ocazia deciziei de a nu mai continua

investigațiile; procedura de anchetă nu a permis obținerea unui verdict sau a

unor concluzii susceptibile de a contribui de o manieră efectivă la deblocarea

acțiunilor penale; omisiunea de a divulga declarațiile martorilor au împiedicat

reclamanții să participe eficient la anchetă; omisiunea de a folosi documentele

declarate secrete de stat; omisiunea de a audia polițiștii care au tras; lipsa

celeritate (C.E.D.O., secția III, hotărârea McKerr c. Marea Britanie, 4 mai

2001, 28883/95);

- necesitatea realizării unei anchete eficace

implică, în primul rând, realizarea tuturor actelor procedurale ce pot conduce

la obținerea de informații privind circumstanțele faptei reclamate (C.E.D.O.,

secția II, hotărârea Diindar versus Turcia, 20 septembrie 2005, 26972/95); '

- o anchetă eficace trebuie să fie însoțită de

garanții de ordin procedural. Astfel, într-o cauză, Curtea Europeană a observat

că cea mai mare parte a anchetei a fost realizată de către colegi ai

polițiștilor implicați, ceea ce reduce imparțialitatea anchetatorilor. Deși a

constatat că, din punct de vedere al probelor administrate și a concluziilor la

care s-a ajuns, anchetei nu i se poate reproșa nimic, totuși Curtea Europeană a

amintit că o anchetă eficace trebuie să fie însoțită de garanții de ordin

procedural și a observat că, în speță, cea mai mare parte a anchetei a fost

realizată de către colegi ai polițiștilor implicați, ceea ce reduce

imparțialitatea anchetatorilor (C.E.D.O., secția III, hotărârea Ramsahai și

alții versus Olanda, 10 noiembrie 2005, 52391/99);

- pentru a se putea stabili existența unei obligații

pozitive de a proteja viața unei persoane, trebuie stabilit dacă autoritățile

au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că o persoană determinată este într-un

pericol real și imediat de a-și pierde viața. De asemenea, pentru a se putea

considera că statul și-a respectat obligația pozitivă de a proteja viața unei

persoane, jurisprudența constantă a Curții Europene impune ca fapta reclamată

să facă obiect al unei anchete oficiale, independente și imparțiale, răspunzând

anumitor criterii de efectivitate. într-o cauză, s-a stabilit că deși

autoritățile au luat anumite măsuri importante pentru a stabili circumstanțele

faptei, ancheta nu a îndeplinit exigențe esențiale privind promptitudinea,

diligenta, inițiativa autorităților și controlului publicului pe care le impune

obligația pozitivă de a declanșa o anchetă penală (C.E.D.O., secția II, hotărârea

Troubnikov contra Federația Rusă, 5 iulie 2005, 49790/99).

Revenind la plângerea petentului se constată

următoarele:

- fapta care formează obiectul sesizării organelor

judiciare datează din 27 septembrie 2006;

- așa cum se reține chiar în actele de cercetare

penală, în urma aplicării loviturii în ochiul stâng, cu un obiect înțepător, a

fost provocată petentului (aflat în penitenciar) o leziune gravă ce a dus la

pierderea totală a vederii ochiului vătămat și la o invaliditate permanentă în

proporție de 35%;

- în cauză au fost dispuse soluții de reluare ori

continuare a cercetărilor (sentința penală nr. 17 din 11 aprilie 2008, rămasă

definitivă, și ulterior, ordonanța nr. 237/II/2/2009 din 22 iunie 2009 a

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava);

-persoana găsită vinovată de agresiune, numitul P.I. (de

asemenea aflat în penitenciar), a fost cercetat în Dosarul nr. 1194/P/2006,

trimis în judecată și condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin.

(2) C. pen., reținându-se că lovitura a fost aplicată cu un cuțit (sentința

penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009);

- deși se menționează de procuror că „partea vătămată

M.L. era cazată intr-o secție special amenajată, supusă unui regim de maximă siguranță"

(pag. 5), nu rezultă cu claritate cum a fost posibilă pătrunderea în

respectivul perimetru a numitului P.I., care s-a deplasat între două etaje, cum

a fost posibilă - în acel mediu închis și supus unor restricții speciale -

deținerea unui cuțit și, mai ales, cum a fost posibilă disimularea acestui

obiect care nu a fost găsit asupra deținutului, în pofida „percheziției

corporale sumare a fiecăruia" (pag. 6):

- premisa de la care trebuie să pornească demersurile

judiciare este chiar cea stabilită prin rechizitoriul nr. 1194/P/2006 și sentința

penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009 al Judecătoriei Botoșani, prin care a fost

trimis în judecată și condamnat numitul P.I. pentru infracțiunea prevăzută de art.

182 alin. (2) C. pen., acte conform cărora lovitura a fost aplicată cu un

cuțit, în perioada în care ambii deținuți se aflau în custodia statului. În consecință,

fiind un fapt stabilit definitiv, organele judiciare de anchetă au obligația de

cerceta toate ipotezele de anchetă și a obține toate informațiile ori datele

necesare elucidării depline a împrejurărilor în care s-a produs agresiunea

asupra petentului, stabilirii eventualelor responsabilități a tuturor

persoanelor cărora le reveneau obligații profesionale și sarcini de serviciu în

legătură cu contextul faptic care a condus la vătămarea gravă a unuia dintre

deținuți;

- dintre toți martorii, arată procurorul că au fost

audiați numai 2 (pag. 5), impunându-se deci demersuri eficace - care să

respecte și cerința termenului rezonabil - în vederea localizării și

prezentării tuturor martorilor pentru a fi audiați, martori aflați în cele 2

camere;

- procurorul nu trebuie să se limiteze la cercetarea

faptelor reclamate numai prin prisma încadrării juridice dată faptelor de către

petent, cu atât mai mult cu cât acesta pare a nu poseda cunoștințele juridice

necesare unei asemenea evaluări, procurorul având dreptul și obligația de a

examina faptele cercetate prin prisma oricărei infracțiuni prevăzute de legea

penală (C. pen. ori legea specială);

- la examinarea eventualelor vinovății ale

persoanelor reclamate prin plângerea penală trebuie să se aibă în vedere și

regimul special al locului săvârșirii faptei, împrejurare de natură să sporească

necesitatea îndeplinirii riguroase a îndatoririlor de serviciu;

- așa cum s-a arătat, Curtea Europeană a menționat și

necesitatea stabilirii în ce măsură autoritățile au cunoscut sau ar fi trebuit

să cunoască că o persoană este într-un pericol real și imediat. Sub acest

aspect, se constată că procurorul a reținut, printre premisele ce par a fi

contribuit la desfășurarea agresiunii asupra petentului, că „măsura luată a

fost justificată și absolut necesară în condițiile în care între deținuții din

camera se declanșase o situație conflictuală care putea avea consecințe grave,

dat fiind că s-au proferat amenințări cu moartea." (pag.6).

Or, în aceste condiții, apare rezonabilă necesitatea

aplicării extrem de riguroase a procedurilor de scoatere și mutare a

deținuților în alte camere, de control corporal și de supraveghere atentă a

fiecăruia dintre deținuți.

Motivarea soluției de netrimitere în judecată nu dă o

explicație suficient de argumentată - pornind de la premisa arătată anterior,

astfel cum aceasta a fost definitiv stabilită judiciar - fiind necesară

strângerea și evaluarea tuturor probelor, examinate și prin prisma

îndatoririlor de serviciu ale persoanelor reclamate, a modului în care - în

pofida respectării tuturor sarcinilor de serviciu de către persoanele

reclamate, astfel cu se arată în soluția atacată - a fost totuși posibilă

săvârșirea faptei asupra numitului M.L.

La această concluzie, un rol contributiv îl are și

temeiul de drept invocat inițial în soluțiile de netrimitere în judecată,

precum și motivarea acestora (art. 47 C. pen. și art. 10 lit. e) din C. proc. pen.)

- rezoluția nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Suceava, precum și rezoluția nr. 58/P/2007 din 31 martie 2009 a

aceluiași Parchet de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, o

anchetă eficace presupune lămurirea deplină a modului în care - chiar dacă nu

se reține vinovăția persoanelor reclamate - a fost posibilă săvârșirea faptelor

reclamate.

Înalta Curte reține și argumentele expuse de

judecător în sentința nr. 17 din 11 aprilie 2008 a Curții de Apel Suceava, prin

care a fost admisă plângerea petentului și s-a dispus trimiterea cauzei la

procuror (pag. 6-7 sentință), precum și dispozițiile procurorului general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, din rezoluția nr. 237/II/2/2009

din 22 iunie 2009, prin care a fost admisă plângerea petentului și s-a dispus

continuarea cercetărilor în vederea completării urmăririi penale (pag. 1-3 a

rezoluției).

Față de cele menționate, va fi admis recursul

petentului, casată sentința atacată, desființate rezoluțiile atacate și, prin

aplicarea art. 278

1

alin. (8) lit. b) din C. proc. pen., și

trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale în

legătură cu faptele sesizate și față de persoanele reclamate.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petentul M.L. împotriva

sentinței penale nr. 77 din 20 august 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală.

Casează sentința penală sus-menționată și,

rejudecând:

Admite plângerea petentului, desființează rezoluțiile

atacate și, conform art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen.,

trimite cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale în legătură cu

faptele sesizate și față de persoanele reclamate.

Cheltuielile judiciară rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 16 noiembrie 2010.