ÎCCJ, decizie (scj.ro #87035)

Neglijență în serviciu. Elemente constitutive

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege. Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

Indice alfabetic:

Drept penal

-

neglijență în serviciu

C. pen. anterior,

art. 249 alin. (1)

Încălcarea din culpă, de către funcționarul public din sistemul administrației penitenciare, a îndatoririlor de serviciu privind supravegherea persoanelor private de libertate, prin îndeplinirea defectuoasă a acestor îndatoriri, care a avut ca rezultat vătămarea corporală a unei persoane private de libertate de către o altă persoană privată de libertate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 946 din 14 martie 2014

La data de 15 noiembrie 2006, numitul M.L. - persoană privată de libertate aflată în executarea unei pedepse de 13 ani închisoare în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță B., a cerut identificarea și cercetarea, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, a cadrelor din Penitenciarul B. care, la data de 27 septembrie 2006, în jurul orelor 14,00, nu l-au supravegheat pe deținutul P.I., de la camera nr. 77 secția a III-a, care a venit la ușa camerei nr. 46 din secția a II-a în care era deținut și, prin vizetă, i-a înfipt un cuțit în ochiul stâng, provocându-i o leziune gravă care a condus la pierderea totală a vederii ochiului vătămat.

Prin rezoluția nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, neînceperea urmăririi penale față de B.D. - subinspector șef la Penitenciarul B., H.T., M.G., S.G. și M.Ș., toți patru agenți la Penitenciarul B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută în art. 249 C. pen. anterior, întrucât fapta de vătămare corporală gravă comisă de deținutul P.I. din Penitenciarul B. la data de 27 septembrie 2006 asupra deținutului M.L. din același penitenciar a fost săvârșită într-o împrejurare care nu putea fi prevăzută de cei în cauză.

Împotriva rezoluției procurorului din 28 decembrie 2007 petentul M.L. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluția nr. 67/II/2 din 11 februarie 2008 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a respins-o, ca neîntemeiată, arătând că din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă, în esență, că împrejurările în care deținutul P.I. l-a vătămat pe petent nu puteau fi prevăzute de persoanele față de care s-au efectuat cercetări și care erau de serviciu în acea zi.

Împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. anterior, petentul M.L. a formulat plângere la instanța competentă.

Prin sentința nr. 17 din 11 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală, rămasă definitivă prin nerecurare, a fost admisă plângerea formulată de petentul M.L., desființate rezoluțiile nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 și nr. 67/II/2 din 11 februarie 2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava și trimisă cauza la aceeași unitate de parchet în vederea începerii urmăririi penale privind pe B.D., H.T., M.G., S.G. și M.Ș. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută în art. 249 C. pen. anterior, reținându-se în motivare, în esență, că în cauză s-a efectuat o cercetare penală sumară pe baza căreia nu se pot stabili cu certitudine împrejurările concrete în care s-a întâmplat incidentul dintre deținutul P.I. și petentul M.L., precum și faptul dacă intimații nu și-au îndeplinit sau și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, fiind indicate totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin ce anume mijloace de probă.

Conform dispozițiilor instanței, prin rezoluția nr. 58/P/2007 din 16 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus începerea urmăririi penale față de B.D. - subinspector șef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță B. și H.T., M.G., S.G. și M.Ș. - agenți în cadrul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranță B., pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, faptă constând în aceea că la data de 27 septembrie 2006 aceștia și-au îndeplinit în mod defectuos îndatoririle de serviciu, neasigurând supravegherea deținutului P.I., care a venit la ușa camerei nr. 46, în care era deținută partea vătămată M.L. și, prin vizetă, i-a aplicat acesteia o lovitură cu cuțitul în ochiul stâng, cauzându-i o leziune gravă care a dus la pierderea totală a vederii la ochiul vătămat și o invaliditate permanentă în proporție de 35%.

Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 58/P/2007 din 31 martie 2009, în temeiul art. 249 C. proc. pen. anterior, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților B.D. - subinspector șef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță B. și H.T., M.G., S.G. și M.Ș. - agenți în cadrul aceleiași instituții, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, întrucât există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv cazul fortuit, prevăzut în art. 47 C. pen. anterior.

Prin ordonanța nr. 237/II/2/2009 din 22 iunie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus admiterea plângerii formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen. anterior de petentul M.L., infirmarea rezoluției anterior menționate și continuarea cercetărilor în vederea completării urmăririi penale.

Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009, în temeiul art. 249 C. proc. pen. anterior, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților B.D. - subinspector șef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță B. și H.T., M.G., S.G. și M.Ș. - agenți în cadrul aceleiași instituții, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii subiective.

Împotriva acestei rezoluției a procurorului din 30 decembrie 2009, petentul M.L. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluția nr. 37/II/2 din 23 februarie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a respins-o, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor rezoluții, petentul M.L. a formulat plângere, în termenul legal prevăzut în art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. anterior, la instanța competentă, solicitând, în esență, desființarea rezoluțiilor date în cauză de către procuror și confirmate de procurorul ierarhic superior, pe care le-a apreciat ca fiind nelegale și netemeinice, întrucât intimații și-au încălcat atribuțiile de serviciu referitoare la efectuarea percheziției corporale și escortarea deținuților.

Prin sentința nr. 77 din 20 august 2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.L. împotriva rezoluțiilor nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009 și nr. 37/II/2 din 23 februarie 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Prin decizia nr. 4079 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a fost admis recursul declarat de petentul M.L. împotriva sentinței penale anterior menționate, casată această hotărâre și admisă plângerea petentului, cu consecința desființării rezoluțiilor atacate și a trimiterii cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale în legătură cu faptele sesizate și față de persoanele reclamate, în conformitate cu prevederile art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen. anterior.

Prin rechizitoriul nr. 58/P/2007 din 15 septembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava - Secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpaților S.G. și M.G., ambii pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, constând în aceea că în data de 27 septembrie 2006, în timp ce se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, din culpă, nu și-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, primul neasigurând supravegherea deținutului P.I., dându-i posibilitatea să părăsească secția fără a fi însoțit și să se deplaseze în alte locuri decât cele ordonate, iar cel de-al doilea, prin nesupravegherea sectorului de care răspundea, permițând unui deținut de pe altă secție, respectiv P.I., să intre pe secția sa, fapte ce au condus la posibilitatea producerii incidentului dintre deținuții P.I. și M.L.

Prin același rechizitoriu, în temeiul art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților B.D., H.T. și M.Ș. față de care s-a început urmărirea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii obiective, respectiv activitățile desfășurate de aceștia în data de 27 septembrie 2006 nu se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior și nu au avut o legătură de cauzalitate directă cu producerea incidentului dintre deținuții P.I. și M.L.

Prin sentința penală nr. 15 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Botoșani, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat Ia art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior și la art. 47 C. pen. anterior, inculpații S.G. și M.G. au fost achitați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, pentru existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Prin decizia penală nr. 107 din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondate, apelurile declarate de procuror și partea vătămată M.L. împotriva sentinței penale nr. 15 din 16 ianuarie 2012 a Tribunalului Botoșani.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul și partea vătămată M.L.

Criticile formulate deopotrivă de procuror și partea vătămată vizează greșita achitare a inculpaților și solicită a se reține că din probele dosarului rezultă că incidentul din cadrul Penitenciarului B. s-a datorat faptului că cei doi inculpați nu și-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, prin neluarea măsurilor necesare asigurării supravegherii deținuților și a accesului acestora de pe o secție pe alta.

Cazul de casare invocat este prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior referitor la comiterea unei erori grave de fapt cu consecința pronunțării unei soluții greșite de achitare, fapt pentru care solicită admiterea recursurilor și condamnarea inculpaților pentru comiterea infracțiunii

prevăzute

în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior.

Inculpatul M.G., prezent în instanță, a arătat că nu dorește să fie audiat.

Cu ocazia soluționării recursului, partea vătămată a solicitat să fie audiată, sens în care Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat Ia audiere la termenul din 17 ianuarie 2014.

Prin decizia penală nr. 383 din 31 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de procuror și partea vătămată M.L. împotriva deciziei penale nr. 107 din 29 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, a casat decizia penală atacată, a reținut cauza spre rejudecare și a dispus administrarea următoarelor mijloace de probă: audierea martorilor B.D., P.I., M.D. și M.Ș.

Întrucât instanța de fond a pronunțat o soluție de achitare a inculpaților M.G. și S.G., reținând incidența cazului fortuit, soluție menținută de instanța de prim control judiciar, pentru a-și forma propria convingere asupra vinovăției sau nevinovăției inculpaților, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat necesar a readministra o parte a probelor relevante cauzei.

Această soluție a fost impusă și de necesitatea soluționării cauzei într-un termen rezonabil, drept consacrat de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și de jurisprudența constantă a instanței europene.

Așa cum rezultă din verificarea actelor dosarului, prima instanță, în baza evaluării proprii, juste a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a celor readministrate în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate în etapa cercetării judecătorești și a celor administrate cu respectarea dreptului la apărare al părților în această fază procesuală, a reținut corect situația de fapt.

În același mod și instanța de apel, în vederea aflării adevărului și pentru justa soluționare a cauzei, precum și în raport cu prevederile art. 289 C. proc. pen. anterior care consacră principiile oralității, nemijlocirii și contradictorialității în faza procesuală a apelului, a constatat necesară audierea în calitate de martori a numiților B.D., P.I., M.D. și M.Ș. ce au avut inițial calitatea de făptuitori, precum și a persoanelor încarcerate în celulele nr. 46 și nr. 77 unde erau cazați partea vătămată M.L. și numitul P.I., respectiv O.C., Z.O., C.I., I.C., L.I., M.D. și D.A.

A fost, de asemenea, audiat în calitate de martor și M.M. care avea calitatea de agent în cadrul Penitenciarului B.

Instanța de prim control judiciar și-a însușit în totalitate situația de fapt stabilită de prima instanță, astfel încât a supus analizei doar aspectele criticate în apel.

Tot în același context, pentru a evita pronunțarea unei soluții contrare celei pronunțate de instanțele inferioare doar în baza reaprecierii materialului probator administrat în faza de cercetare judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că se impune a readministra o parte a probelor relevante cauzei pentru ca în baza propriului examen analitic să stabilească realitatea faptică.

În urma analizării materialului probator administrat atât în faza urmăririi penale, cât și în faza de cercetare judecătorească, precum și a probelor administrate în calea de atac a apelului și a celor administrate în mod direct și nemijlocit, în condiții de oralitate și contradictorialitate în fața instanței de recurs, reține Înalta Curte de Casație și Justiție că atât partea vătămată M.L., cât și P.I. se aflau în stare de deținere în cadrul Penitenciarului B., primul fiind cazat la etajul I al Corpului de clădire A Ia camera nr. 46 secția a II-a cu regim de maximă siguranță pe tronsonul denumit secția lungă, iar celălalt, la etajul II al aceleiași clădiri, camera nr. 77 secția a III-a cu regim închis, tot pe tronsonul denumit secția lungă.

La data respectivă, în cadrul secțiilor unde erau poziționate camerele nr. 46 și nr. 77 efectuau serviciul de supraveghere 4 agenți, cu atribuții specifice de supraveghere, respectiv H.T. răspundea de secția denumită lungă, iar M.Ș. de secția denumită scurtă, ambele aflate pe secția a II-a, iar la un nivel superior, pe secția a III-a, S.O. răspundea de secția denumită lungă, iar M.Ș. de secția denumită scurtă, ambele aflate pe același tronson.

La data de 27 septembrie 2006, martorul B.D., subinspector șef în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranță B., a fost desemnat să-l înlocuiască în funcție pe comandantul de secție D.D. care răspundea de secțiile I, II, III, IV și VI.

În aceeași zi, în jurul orelor 14.00, martorul N.T. s-a deplasat la popota unității pentru a lua masa de prânz, atribuțiile fiindu-i preluate temporar de colegul său M.G., căruia i-a predat cheile de la ușile camerelor de deținere, astfel că acesta a rămas singur să supravegheze ambele tronsoane ale secției a II-a.

La etajul superior, din dispoziția martorului B.D., martorul M.Ș. l-a însoțit pe deținutul G.M. la magazinul din incinta penitenciarului pentru a-și face cumpărăturile.

În acest interval de timp, dată fiind solicitarea a patru deținuți din camera nr. 77 de mutare din cameră din cauza unui presupus conflict cu ceilalți deținuți, în prezența comandantului de secție și la solicitarea acestuia, inculpatul S.G. a deschis ușa de acces a camerei nr. 77 și, întrucât cele două grupuri nu au ajuns la o înțelegere, martorul B.D. a hotărât scoaterea din cameră a celor patru deținuți și mutarea într-o altă cameră.

În acest sens, deținuții D.A., C.M., P.I. și O.C. au ieșit pe hol având asupra lor și bagajele și au fost supuși unui control sumar prin pipăire de către inculpatul S.G.

Din declarațiile date de martorul B.D. în fața instanței de apel și în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că acesta a părăsit secția pentru a-și anunța superiorii despre situația deținuților din camera nr. 77, context în care inculpatul S.G. a rămas pe holul secției cu cei patru deținuți care au rămas în supravegherea sa.

Inculpatul S.G. nu s-a prezentat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a fi audiat, iar inculpatul M.G. a arătat că nu dorește să fie audiat.

Din declarațiile date anterior în celelalte faze procesuale, rezultă o altă situație prezentată de inculpatul S.G., în sensul că cei patru deținuți au fost preluați de către martorul B.D. și s-au deplasat spre extremitatea holului, iar el și-a continuat activitatea de serviciu specifică, iar după circa 15 minute a raportat că deținuții scoși din camera nr. 77 erau din nou la ușa camerei, fiind reintroduși în interior, fără a cunoaște ce s-a întâmplat în acest interval de timp.

Așa cum bine se poate observa, atât martorul B.D., cât și inculpatul S.G. prezintă propria lor versiune, însă, indiferent de variantele prezentate, este cert că în acest interval de timp martorul P.I., profitând de situație, a reușit să ajungă la secția unde era cazată partea vătămată și, chemând-o la vizetă, a lovit-o cu un cuțit în ochiul stâng, după care a plecat.

Prin sentința penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Botoșani, definitivă prin decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curții de Apel Suceava, inculpatul P.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă,

prevăzută

în art. 182 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, la pedeapsa de 2.605 zile închisoare la care s-a adăugat un spor de 3 ani.

Prin aceeași sentință, inculpatul P.I. a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale către partea vătămată M.L.

În sentința de condamnare s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data de 27 septembrie 2006 atât inculpatul P.I., cât și partea vătămată M.L. erau deținuți în Penitenciarul B., primul fiind deținut la camera nr. 77, iar partea vătămată Ia camera nr. 46 și, în ziua de 27 septembrie 2006, în jurul orelor 14.00, inculpatul s-a deplasat la camera părții vătămate, a chemat-o la vizetă, iar când aceasta s-a apropiat, a lovit-o cu un cuțit în ochiul stâng după care a plecat.

În urma agresiunii exercitate de acest inculpat, partea vătămată a suferit un traumatism forte al globului ocular stâng, cu plagă a pleoapei superioare, plagă perforantă, hemoftalmus, necesitând pentru vindecare un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale.

Deși i s-au acordat îngrijiri medicale de urgență, ochiul nu a mai putut fi salvat, pierzându-se definitiv acuitatea vizuală, partea vătămată M.L. prezentând o infirmitate permanentă în proporție de 35%.

În raport cu modalitatea de derulare a evenimentelor, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat că în cauză nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaților S.G. și M.G., întrucât faptele au fost comise în baza unui caz fortuit, rezultatul fiind consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Astfel, instanța de fond reține că există caz fortuit când acțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care persoana nu l-a prevăzut și urmărit, rezultat care este consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută și care s-a suprapus peste acțiunea făptuitorului. Întrucât persoana nu a putut prevedea intervenția energiei străine, suprapuse peste activitatea sa, care a produs rezultatul, rezultă că acesteia i-a lipsit prevederea, factorul intelectiv și, pe cale de consecință, vinovăția. Lipsind vinovăția, fapta sa, deși este prevăzută de legea penală, nu constituie infracțiune.

Sub acest aspect, reține instanța de fond că nu se poate aprecia că inculpații, în acele momente, au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că partea vătămată este într-un pericol real și imediat, cercetarea judecătorească relevând că nu există vinovăția acestora pentru săvârșirea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată, neputând să intuiască pe nicio cale că un deținut de la etajul II poate să ajungă la etajul I pentru a lovi un alt deținut cazat la acest etaj.

Și instanța de apel își însușește argumentația instanței fondului, în sensul incidenței cazului fortuit și reține că inculpații și-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, astfel cum acestea erau stabilite prin fișa postului și regulamentul de ordine interioară, iar incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a părții vătămate M.L. a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deținutul P.I. în împrejurări care nu puteau fi prevăzute de către niciunul dintre aceștia.

Contrar argumentelor reținute de instanța fondului și de instanța de prim control judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că inculpații S.G. și M.G. se fac vinovați de comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu în formă simplă

prevăzută în

art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

Cazul fortuit este reglementat ca una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, fiind definit în art. 47 C. pen. anterior, potrivit căruia - nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Din aceste dispoziții legale rezultă că există caz fortuit când acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neașteptate, adică acțiunii unei forțe, unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută.

Această împrejurare care a dat naștere rezultatului neașteptat are caracter obiectiv, în sensul că apariția ei nu ar fi putut fi prevăzută în aceleași condiții de fapt de nicio altă persoană.

Ca atare, când se invocă existența cazului fortuit trebuie să se examineze caracterul obiectiv al imposibilității de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neașteptat, adică să se stabilească că, în situații similare, nimeni nu ar fi putut să prevadă ivirea acelei împrejurări.

Pentru existența cazului fortuit trebuie îndeplinite mai multe condiții, și anume:

- rezultatul faptei săvârșite de către o persoană să fie consecința unei împrejurări străine de cunoașterea și voința acelei persoanei;

- fapta care a produs un rezultat neașteptat datorită împrejurării ce nu putea fi prevăzută trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, întrucât numai cu privire la aceste fapte cazul fortuit poate înlătura caracterul penal al faptei;

- împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să fie de așa natură încât intervenția ei să nu fi putut fi prevăzută.

Din acest punct de vedere, ceea ce nu poate fi prevăzut de făptuitor este momentul intervenției împrejurării care a provocat producerea rezultatului, această imposibilitate fiind de natură obiectivă, în sensul că nicio persoană într-o situație identică nu poate să prevadă momentul intervenției împrejurării.

Raportând aceste aspecte teoretice la cauza dedusă judecății, apreciază Înalta Curte de Casație și Justiție că în mod eronat instanțele inferioare au reținut că nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaților ca urmare a incidenței unui caz fortuit.

Deplasarea numitului P.I., de la un etaj superior la un etaj inferior, la camera unde era cazată partea vătămată M.L., pe care a agresat-o, nu poate avea consistența unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către inculpați; ea s-a datorat neglijenței de care au dat dovadă inculpații în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Modul defectuos în care inculpații S.G. și M.G. și-au exercitat atribuțiile de serviciu au favorizat comportamentul numitului P.I. care, deși avea calitatea de deținut, fiind în executarea unei pedepse privative de libertate, aflat temporar în custodia statului, s-a deplasat nestingherit de la o secție la alta, agresându-l pe M.L., aflat și el în executarea unei pedepse privative de libertate, situație ce nu poate fi similară cu acțiunea unei forțe, a unei energii a cărei intervenție să nu poată fi prevăzută.

Dacă inculpatul S.G. ar fi realizat un control eficient al martorilor scoși din camera nr. 77 unde se afla și P.I., dacă i-ar fi supravegheat în permanență, ar fi putut să împiedice acel eveniment ce a avut ca rezultat agresarea părții vătămate.

La fel și inculpatul M.G. și-a îndeplinit în mod defectuos sarcinile de serviciu cât timp, deși susține că se afla la locul său de muncă, nu a văzut evenimentul, arătând în declarație că, în timp ce se afla cu spatele spre camera unde era deținută partea vătămată, a auzit niște zgomote puternice, el s-a întors înspre această direcție, alergând să vadă ce se întâmplă, iar când a ajuns la camera nr. 46 a observat-o pe partea vătămată plină de sânge.

Rezultă chiar din declarația inculpatului M.G. că acesta a dat dovadă de neglijență în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu prin nesupravegherea corespunzătoare a sectorului său de activitate.

Astfel, vizetele camerelor nu erau închise, nu a supravegheat corespunzător sectorul unde își îndeplinea atribuțiile de serviciu, aceste împrejurări favorizând comiterea faptei de către P.I.

Regulile de conduită într-un penitenciar sunt foarte stricte și nu permit deplasarea deținuților în cadrul penitenciarului decât sub o supraveghere atentă a agenților supraveghetori și numai în prezența acestora; or, rezultă cu certitudine că deplasarea numitului P.I. de pe o secție pe alta a fost favorizată de neglijența manifestată de către inculpații S.G. și M.G. care nu au asigurat ușile de acces între cele două secții, ei fiind singurii care aveau chei pentru deschiderea acestora, nu au supravegheat corespunzător deținuții scoși din camera nr. 77, nu au realizat un control ferm al deținuților la scoaterea din cameră și, de asemenea, nu au realizat o pază eficientă a sectorului unde își desfășurau activitatea.

Dacă cei doi inculpați și-ar fi îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu, cu certitudine evenimentul a cărei victimă a fost M.L. nu s-ar fi produs.

Aspectele invocate de inculpați referitoare la insuficiența personalului de pază, ineficiența sistemului de închidere a ușilor de acces la celelalte secții, derularea mai multor activități în același interval de timp, nu au avut un rol determinant în producerea evenimentului cât timp aceste împrejurări erau cunoscute și puteau fi remediate, mai ales că programul zilnic în timpul prânzului era identic, în sensul că în același timp se scotea și gunoiul din camere, fără a fi sesizate neajunsuri din acest punct de vedere în celelalte zile.

Deficiențele în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către cei doi inculpați au fost determinante în producerea incidentului, rezultatul acestuia producându-se datorită culpei inculpaților, situație ce exclude existența cazului fortuit și, implicit, conduce la tragerea la răspundere penală a inculpaților sub aspectul comiterii infracțiunii de neglijență în serviciu.

Chiar dacă vătămarea corporală gravă a părții vătămate a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deținutul P.I., așa cum argumentează instanța de apel, dacă inculpații și-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, acest eveniment nu s-ar fi produs.

Reținând că inculpații se fac vinovați de comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu

prevăzută

în art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune condamnarea acestora la amendă penală, considerând că această pedeapsă este suficientă pentru a atinge scopul educativ și coercitiv al pedepsei, astfel cum este definit de

dispozițiile art. 52

C. pen. anterior.

Este adevărat că inculpații au negat comiterea faptelor pe parcursul procesului penal, însă apreciază Înalta Curte de Casație și Justiție că, fiind la primul conflict cu legea penală, aplicarea unei amenzi penale poate să-i determine pe inculpați să adopte pe viitor un comportament adecvat regulilor de conviețuire socială.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 249 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpații S.G. și M.G. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de câte 1.500 lei fiecare.

A atras atenția inculpaților asupra nerespectării dispozițiilor art. 63

1

C. pen. anterior.

Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se abrogă.