ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1731/2009

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 328/P.I din 15 iunie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 5611/30/2006, Tribunalul Timiș, în baza art. 20 rap. la art. 174 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul Ș.P. la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor. În baza art. 65 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și la art. 174 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale a dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

În baza art. 192 alin. (1) C. pen., același inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu. În baza art. 34 alin. (1) lit. b) rap. la art. 33 lit. a) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 7 (șapte) ani închisoare, care a fost sporită cu 6 (șase) luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 7 (șapte) ani și 6 (șase) luni închisoare și 5 (cinci) ani interzicerea, după executarea pedepsei rezultante principale, a dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat. În temeiul art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

pe durata executării pedepsei rezultante principale. În temeiul art. 313 alin. (1) din Legea nr. 92/2006 rap. la art. 998 – art. 999 C. civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 1.526 lei despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara. În temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act că partea civilă B.C. a renunțat la pretențiile civile formulate împotriva inculpatului. Împotriva sentinței Tribunalului Timiș a declarat apel inculpatul Ș.P. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin Decizia penală nr. 188/A din 15 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul Ș.P., decizie atacată cu recurs de către inculpat.

Prin Decizia penală nr. 732 din 29 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva Deciziei penale nr. 188/2007 a Curții de Apel Timișoara, a casat decizia penală atacată și sentința penală nr. 328/ PI din 15 iunie 2007 a Tribunalului Timiș și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță. În rejudecare, prin sentința penală nr. 861/PI din 22 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 5611.1/30/2006, în temeiul art. 20 rap. la art. 174 C. pen., inculpatul Ș.P. (fiul lui Ș. și M., căsătorit, stagiul militar satisfăcut, administrator la SC P.S.C. SRL Variaș, fără antecedente penale) a fost condamnat la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor.

În baza art. 65 C. pen., raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și cu referire la art. 174 C. pen., teza finală, inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale, a dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat. În temeiul art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului, iar potrivit art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 19 ianuarie 2008 la zi. În temeiul art. 998 – art. 999 C. civ., cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 92/2006, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.526 lei despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara În temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act că partea civilă B.C., a renunțat la pretențiile civile formulate împotriva inculpatului. Instanța fondului, la termenul din data de 28 mai 2008, a dispus reaudierea inculpatului, însă, acesta a arătat că nu dorește să dea o altă declarație decât cea dată în primul ciclu procesual.

Tribunalul a procedat la readministrarea probei cu declarația părții vătămate B.C. (fila 26) și cu martori, în acest sens fiind audiați: B.O. (fila 27), P.R. (fila 28), B.D. (fila 29), B.S. (fila 57), M.M. (fila 58) și C.V. (fila 59). Analizând probele administrate în ambele faze ale procesului penal, tribunalul a reținut următoarea stare de fapt: În dimineața zilei de 8 martie 2005, în jurul orei 8 00 , inculpatul și martora P.R. se deplasau cu autoturismul marca D.B. de culoare albă, proprietatea firmei SC A.E. SRL, pe strada pe care se afla imobilul în care locuia partea vătămată, pentru a -l anunța un anume R. să meargă la lucru. Cei doi aveau de fapt ca destinație primăria pentru a duce niște flori angajatelor de acolo.

În fața respectivului imobil, inculpatul (care era la volan) a oprit mașina, iar martora a rămas în autovehicul. Inculpatul a intrat în curtea imobilului pe poarta deschisă și apoi în locuință, pătrunzând în încăperea în care se afla partea vătămată, care dormea pe pat. Partea vătămată s-a trezit, iar în momentul imediat următor inculpatul a lovit-o cu un par în zona capului, cauzându-i leziuni care au pus în primejdie viața victimei și au necesitat pentru vindecare 65 zile îngrijiri medicale (traumatism cranio-cerebral închis mediu, fractură fronto-temporală stg, hematom extradural frontal stg operat, dilacelare intraparenchimatoasă cu diametrul de 1,5 cm și edem în jur - a se vedea raportul de constatare medico-legală nr. 661 din 23 martie 2005 întocmit de I.M.L.

Timișoara - f. 13 dosar u.p.).După agresiune inculpatul a ieșit, având parul în mână, întâlnindu-se în locuința părții vătămate cu martorul B.D. care a venit după inculpat, când l -a văzut că intră în curtea părții vătămate, pentru a -l aborda în privința sumelor de bani pe care inculpatul le datora martorului pentru munca prestată. Chiar și pe martor inculpatul l -a îmbrâncit și amenințat, ridicând parul în direcția acestuia. Martorul B.D. a intrat în încăperea unde se afla B.C., găsindu -l pe acesta pe podeaua casei, plin de sânge în zona capului. A ajutat-o apoi pe victimă să se deplaseze la mătușa acestuia, B.S. Inițial partea vătămată B.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 400.000.000 lei vechi (f. 16 dosar urmărire penală).

Ulterior, partea vătămată a revenit în mod nuanțat asupra declarațiilor anterioare și a solicitat ca procesul penal să nu mai continue împotriva lui Ș.P. (f. 60 dosar u.p.). Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara s-a constituit parte civilă cu suma de 1.526 lei (RON) reprezentând cheltuielile de spitalizare pentru partea vătămată B.C. (f. 69-73 dosar u.p.). În declarațiile date inculpatul nu a recunoscut că ar fi lovit-o pe partea vătămată. A afirmat că a intrat în curtea casei unde știa că locuiește numitul R., l-a strigat pe acesta, iar la un moment dat s-a deschis o ușă și o voce i-a zis „Ce p. mea strigi, ce-ți trebuie, ca nu-i acasă”. În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului de a lovi cu un par în zona capului pe partea vătămată B.C.

cauzându-i leziuni care au pus în primejdie viața victimei și au necesitat pentru vindecare 65 zile îngrijiri medicale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen. La stabilirea pedepsei s-a ținut seama de lipsa antecedentelor penale, dar și de modul de săvârșire a faptei (folosirea unui corp contondent împotriva unei persoane care tocmai s-a trezit din somn, aflată într-o stare confuză) și de conduita procesuală a inculpatului (care nu a recunoscut săvârșirea faptei, a încercat să inducă în eroare organele de urmărire penală și s-a sustras parțial de la urmărire penală și total de la judecată, părăsind România în ziua următoare respingerii propunerii de arestare preventivă și declarării de către procuror a recursului împotriva acestei soluții - filele 53-54 și 95 dosar de urmărire penală).

Având în vedere declarațiile părții vătămate de la fila 26 dosar, în sensul retragerii plângerii, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. tribunalul a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen. Soluționând acțiunea civilă a Spitalului Clinic Județean de Urgență Timișoara, s-a constatat că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile a inculpatului, iar pretențiile acestei părți civile sunt fondate. Inculpatul a cauzat prin fapta sa un prejudiciu cert unității spitalicești, existând legătură de cauzalitate între acțiunea lui și prejudiciul suferit.

A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus prevenția la zi. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel inculpatul Ș.P., solicitând achitarea sa, urmând a se reține că nu el a săvârșit infracțiunea pentru care a fost cercetat. Instanța de apel a apreciat că hotărârea atacată este legală și temeinică, în deplină concordanță cu starea de fapt și ansamblul probator administrat. În esență, instanța de apel a reținut că vinovăția este dovedită de probele administrate în cauză, deși acesta nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii pentru care a fost cercetat, sens în care a făcut și o analiză în extenso a probelor administrate. Prin Decizia penală nr. 29/ A din 12 martie 2009, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul Ș.P.

împotriva sentinței penale nr. 861/2008 a Tribunalului Timiș. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul Ș.P. Prin motivele scrise de recurs, inculpatul prin apărătorul său ales a criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte. 1. Instanțele nu s-au pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului. Se susține că instanțele, la pronunțarea hotărârilor nu au avut în vedere și nu au făcut referiri la declarațiile părții vătămate și ale martorilor P.R., B.O., B.D., B.S., M.M. și C.V., declarații care au confirmat apărarea inculpatului, în sensul că nu el este autorul agresiunii părții vătămate, B.C.

În drept, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. 2. Instanțele au comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare. Inculpatul susține că situația de fapt reținută de prima instanță și însușită de instanța de apel, este greșită și este în contradicție cu probele administrate în cauză, respectiv declarațiile inculpatului, ale părții vătămate și ale martorilor citați anterior. Acest motiv de recurs a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. 3. În subsidiar, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., întrucât nu este dovedită intenția de a ucide.

În drept, acest motiv de recurs a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen. 4. Într-un alt subsidiar, inculpatul a criticat hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, solicitând reținerea de circumstanțe atenuante, cu consecința reducerii pedepsei aplicate, și suspendarea executării pedepsei. A fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. După cum s-a menționat în partea introductivă a prezentei decizii, inculpatul a depus la dosar un memoriu prin care solicită reducerea pedepsei aplicate, care este prea severă în raport cu circumstanțele sale personale. Examinând hotărârile pronunțate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, cât și prin prisma cazurilor de casare menționate, Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpat este fondat, sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicate, celelalte critici aduse hotărârilor nefiind fondate.

1. Cu privire la cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18 și 10 C. proc. pen. Există o eroare gravă de fapt - în înțelesul art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. – când starea de fapt, este contrară actelor și probelor dosarului. Cu alte cuvinte, pentru a fi reținută eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a influențat hotărârea dată în cauză, respectiv greșita stabilire a situației de fapt, să fi determinat o esențială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului cu toate consecințele care decurg din aceasta pentru inculpat și pentru celelalte părți din proces. În cauză, Înalta Curte constată că situația de fapt reținută este în concordanță cu probele administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, probe care au fost analizate pe larg atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel.

Corect s-a stabilit, pe baza probelor administrate, că fapta inculpatului S.P. din ziua de 8 martie 2005, de a lovi cu un par în zona capului pe partea vătămată B.C. cauzându-i leziuni care au pus în primejdie viața victimei și care au necesitat pentru vindecare 65 de zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor. Într-adevăr, inculpatul, constant, în declarațiile date, a negat săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, însă, declarațiile acestuia fiind făcute pro causa, în vederea înlăturării răspunderii penale, au fost înlăturate din ansamblul probator. Probatoriul administrat contrazice apărarea inculpatului și confirmă situația de fapt reținută de prima instanță, situația de fapt expusă anterior și care nu va mai fi reluată.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare prestabilită, iar conform art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate a lămuri cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Nu există temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale părților și martorilor, instanța fiind îndreptățită să le rețină numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul și care se coroborează cu alte mijloace de probă. Împrejurarea că partea vătămată B.C., precum și martorii B.D., B.O. (mama părții vătămate), și-au schimbat declarațiile inițiale, nu au relevanță, în opinia Curții, cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpat.

Astfel, simpla retractare a unor declarații nu au drept consecință înlăturarea acestora, având în vedere că declarațiile retractate, în opinia Curții reflectă adevărul, pe de o parte pentru că au fost date în momente foarte apropiate de comiterea faptei (declarații în care au relatat amănunțit ceea ce au perceput prin propriile simțuri), iar pe de altă parte, pentru că revenirea asupra acestora nu a fost temeinic justificată (partea vătămată, cât și martorul B.D., arătând că ar fi fost determinați de șeful de post să facă declarații împotriva inculpatului). În declarațiile date în faza de urmărire penală (din datele de 11 martie 2005, 28 martie 2005, 6 octombrie 2005) partea vătămată B.C., în legătură cu comiterea infracțiunii asupra sa, aceasta a declarat constant că în dimineața zilei de 8 martie 2005, în timp ce stătea întins pe pat, inculpatul Ș.P.

a intrat în locuință, înarmat cu o sabie și a început să o lovească peste cap și corp, iar în urma loviturilor și-a pierdut cunoștința, câteva momente. Partea vătămată a mai declarat că imediat după ce inculpatul a părăsit locuința sa, s-a întâlnit și cu martorul B.D., martor care l-a găsit căzut lângă pat și i-a acordat „primul ajutor” și l-a transportat la domiciliul mătușii sale B.S., căreia i-au relatat cele întâmplate. Aceeași poziție a avut-o partea vătămată și cu prilejul confruntării cu inculpatul din data de 16 mai 2005, confruntare care a avut loc în fața procurorului, unde nu a declarat nimic de „influențele” pe care le-ar fi avut șeful de post asupra sa. În declarațiile date în faza cercetării judecătorești, partea vătămată a revenit asupra acestor declarații.

Astfel, în data de 22 ianuarie 2007 (în prima fază procesuală) partea vătămată susține că nu ar fi reușit să-l vadă pe agresor pentru că era întuneric, dar că l-a indicat pe inculpat ca fiind cel care l-a lovit pentru că semăna cu acesta. Ulterior, partea vătămată, în declarația din 27 iunie 2008, declară că nu inculpatul este autorul infracțiunii și că a fost influențat de șeful de post să-l indice pe inculpat. Înalta Curte constată că în mod corect au fost înlăturate aceste ultime declarații din ansamblul probator, întrucât nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Declarațiile părții vătămate, date la scurt timp după incident, se coroborează cu declarațiile martorului B.D.

care atât în declarațiile date în faza de urmărire penală (din datele de 16 martie 2005, 16 mai 2005, 7 octombrie 2005), cât și în declarația dată în fața primei instanțe (în primul ciclu procesual), în data de 7 martie 2007, a arătat că în dimineața zilei de 8 martie 2005, mergând la locuința părții vătămate, s-a întâlnit cu inculpatul Ș.P., care ieșea din casă, având o bâtă în mână, iar când a intrat în locuință a găsit-o pe partea vătămată, căzută lângă pat, și plină de sânge. Partea vătămată i-a relatat că ar fi fost lovită de inculpat. De asemenea, martorul a declarat că a transportat-o pe victimă la locuința mătușii acesteia, martora B.S., căreia i-au povestit cele întâmplate. De altfel, martora B.S.

a declarat că partea vătămată i-a spus că a fost agresată de inculpatul Ș.P. În declarația dată în fața instanței fondului cu prilejul rejudecării (din data de 27 iunie 2008) martorul B.D. a arătat că partea vătămată i-a spus că a fost lovită de inculpatul Ș.P., însă nu s-ar mai fi întâlnit cu inculpatul cu acest prilej. Martorul, cu acest prilej, a menționat că declarațiile date în faza de urmărire penală au fost consecința presiunilor exercitate de șeful de post din localitatea Veriaș, care ar fi semnat și declarațiile sale.

Înalta Curte constată că declarația martorului referitoare la împrejurarea că nu s-a întâlnit cu inculpatul este nesinceră, fiind contrazisă de celelalte depoziții date în fața procurorului și a instanței (prilej cu care ar fi putut declara despre eventualele presiuni exercitate asupra sa), dar și de procesul-verbal de confruntare din data de 16 mai 2005 între inculpat și martor, în care arată că s-a întâlnit cu inculpatul care era înarmat cu un par în „poarta casei”, iar când a intrat în locuință a găsit-o pe partea vătămată căzută la podea și care prezenta urme de lovituri și hemoragie la nivelul capului.

O altă dovadă a nesincerității martorului o reprezintă și declarația acestuia, din ultima depoziție menționată, referitoare la împrejurarea că șeful de post i-ar fi semnat declarațiile, întrucât se constată că semnăturile de pe toate declarațiile martorului sunt identice și nu se observă vreo „alterare” a acestora care să conducă la concluzia că ar fi fost executate de o altă persoană. În consecință, Înalta Curte apreciază că primele declarații ale părții vătămate și ale martorului B. corespund adevărului, mai ales că se coroborează și cu declarația inculpatului, care a arătat că în dimineața zilei de 8 martie 2005 a fost la locuința părții vătămate, însă nu a agresat-o. Susținerea inculpatului că instanțele nu au analizat probele administrate în cauză nu este reală, având în vedere că atât instanța fondului, cât și instanța de apel au făcut referiri ample la depozițiile martorilor B.S., P.R., B.S.

etc. Chiar în eventualitatea în care instanțele nu ar fi analizat și celelalte probe administrate în cauză, săvârșirea infracțiunii de către inculpat a fost dovedită mai presus de orice îndoială, după cum a rezultat din interpretarea depozițiilor părții vătămate și a martorului B.C., depoziții care sunt în concordanță și cu concluziile raportului de constatare medico-legală, din care rezultă că partea vătămată a prezentat traumatism cranio cerebral, fractură fronto-temporală stg., hematom extradural frontal stg., dilacerare intraparenchimatoasă cu diametrul de 1,5 cm și edem, în jur, leziuni care au necesitat 65 zile de îngrijiri medicale. 2. Înalta Curte constată că și încadrarea juridică dată faptei este corectă.

Astfel, după cum s-a menționat fapta inculpatului care a aplicat mai multe lovituri victimei B.C. cu un par în zona capului întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. Dacă în cazul omorului, făptuitorul acționează cu intenția de a ucide, în cazul vătămării corporale grave, prevăzută de art. 182 C. pen., acesta acționează cu intenția de a vătăma integritatea corporală. Însă în cauză se constată că inculpatul a acționat cu intenția de a ucide, intenție care rezultă din împrejurările concrete ale săvârșirii faptei. Inculpatul Ș.P. a aplicat părții vătămate mai multe lovituri, de intensitate mare, cu o bâtă, în zona capului, care este zonă vitală, profitând și de lipsa de reacție a victimei, care a fost luată prin surprindere de către inculpat.

Intenția inculpatului de a ucide rezultă din felul și natura leziunilor, provocate prin lovire de și cu corpuri dure, leziuni, care, după cum rezultă din raportul de constatare medico-legală, au pus viața victimei în primejdie. În concluzie, solicitarea inculpatului în sensul de a se dispune schimbarea încadrării juridice dată faptei în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen. nu este întemeiată. 3. Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpat este fondat cu privire la greșita individualizare a pedepsei aplicate.

Înalta Curte constată că în pofida gravității infracțiunii comise, a atitudinii procesuale a inculpatului care nu a recunoscut săvârșirea faptei, precum și a faptului că acesta s-a sustras de la urmărire penală (după ce s-a soluționat propunerea parchetului de arestare preventivă a părăsit țara) și de la cercetarea judecătorească, în prima fază procesuală, se poate reține în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. Astfel, se constată că anterior săvârșirii faptei inculpatul, care este tânăr, a avut un comportament corespunzător în societate, este infractor primar, fiind la primul conflict cu legea penală.

De asemenea, Înalta Curte constată că inculpatul are doi copii minori și este singurul întreținător al familiei. Înalta Curte constată că în raport de gravitatea infracțiunii, natura acesteia, împrejurările comiterii și modul de acționare, urmările socialmente periculoase și conduita procesuală a inculpatului, nu se impune suspendarea condiționată a executării pedepsei, întrucât prin acest mod ar fi lipsită sancțiunea de scopul educativ și coercitiv, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen. În consecință, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul inculpatului, va casa, în parte ambele hotărâri, și rejudecând va face aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen.

și va reduce pedeapsa aplicată inculpatului, într-un cuantum care să asigure reeducarea acestuia. Se va deduce din durata pedepsei aplicate, durata prevenției. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul Ș.P. împotriva Deciziei penale nr. 29/ A din 12 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara. Casează, în parte, decizia penală atacată și sentința penală nr. 861/PI din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Timiș, numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului. Face aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen. și reduce pedeapsa aplicată inculpatului Ș.P. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., de la 7 ani închisoare la 1 an și 8 luni închisoare. Înlătură aplicarea dispozițiilor art. 65 cu referire la art. 64 lit. a), b) C. pen. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 19 ianuarie 2008 la 12 mai 2009. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 12 mai 2009.