ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1731/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1731/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului penal

de față, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 328/P.I din 15 iunie 2007, pronunțată în Dosarul nr.

5611/30/2006, Tribunalul Timiș, în baza art. 20 rap. la art. 174 C. pen., l-a

condamnat pe inculpatul Ș.P. la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor.

În

baza art. 65 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și la art. 174 C.

pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii pe o

perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale a dreptului de a

alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice

și a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

În

baza art. 192 alin. (1) C. pen., același inculpat a fost condamnat la o

pedeapsă de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de

domiciliu.

În

baza art. 34 alin. (1) lit. b) rap. la art. 33 lit. a) C. pen., s-a aplicat

pedeapsa cea mai grea de 7 (șapte) ani închisoare, care a fost sporită cu 6

(șase) luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 7 (șapte) ani și 6 (șase)

luni închisoare și 5 (cinci) ani interzicerea, după executarea pedepsei

rezultante principale, a dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile

publice sau în funcții elective publice și a dreptului de a ocupa o funcție

implicând exercițiul autorității de stat.

În

temeiul art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor

prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe durata executării pedepsei

rezultante principale.

În

temeiul art. 313 alin. (1) din Legea nr. 92/2006 rap. la art. 998 – art. 999 C.

civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 1.526 lei despăgubiri către partea

civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara.

În

temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act că partea civilă B.C. a

renunțat la pretențiile civile formulate împotriva inculpatului.

Împotriva

sentinței Tribunalului Timiș a declarat apel inculpatul Ș.P. criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate.

Prin Decizia penală nr.

188/A din 15 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat,

apelul formulat de inculpatul Ș.P., decizie atacată cu recurs de către

inculpat.

Prin Decizia penală nr. 732

din 29 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

admis recursul declarat de inculpat împotriva Deciziei penale nr. 188/2007 a

Curții de Apel Timișoara, a casat decizia penală atacată și sentința penală nr.

328/ PI din 15 iunie 2007 a Tribunalului Timiș și a trimis cauza spre

rejudecare la prima instanță.

În rejudecare,

prin sentința penală nr.

861/PI din 22 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr.

5611.1/30/2006, în temeiul art. 20 rap. la art. 174 C. pen., inculpatul

Ș.P.

(fiul lui Ș. și M., căsătorit, stagiul militar satisfăcut,

administrator la SC P.S.C. SRL Variaș, fără antecedente penale) a fost

condamnat la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de tentativă de omor.

În

baza art. 65 C. pen., raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și cu

referire la art. 174 C. pen., teza finală, inculpatului i-a fost aplicată

pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după

executarea pedepsei principale, a dreptului de a alege și de a fi ales în

autoritățile publice sau în funcții elective publice și a dreptului de a ocupa

o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

În

temeiul art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor

prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei

principale.

În

temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a

dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru

comiterea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1)

C. pen.

În

baza art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a

inculpatului, iar potrivit art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată

durata arestării preventive de la 19 ianuarie 2008 la zi.

În

temeiul art. 998 – art. 999 C. civ., cu referire la art. 313 alin. (1) din

Legea nr. 92/2006, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.526 lei

despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara

În temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act

că partea civilă B.C., a renunțat la pretențiile civile formulate împotriva

inculpatului.

Instanța

fondului, la termenul din data de 28 mai 2008, a dispus reaudierea

inculpatului, însă, acesta a arătat că nu dorește să dea o altă declarație

decât cea dată în primul ciclu procesual.

Tribunalul

a procedat la readministrarea probei cu declarația părții vătămate B.C. (fila

26) și cu martori, în acest sens fiind audiați: B.O. (fila 27), P.R. (fila 28),

B.D. (fila 29), B.S. (fila 57), M.M. (fila 58) și C.V. (fila 59).

Analizând

probele administrate în ambele faze ale procesului penal, tribunalul a reținut

următoarea stare de fapt:

În

dimineața zilei de 8 martie 2005, în jurul orei 8

00

, inculpatul și

martora P.R. se deplasau cu autoturismul marca D.B. de culoare albă,

proprietatea firmei SC A.E. SRL, pe strada pe care se afla imobilul în care

locuia partea vătămată, pentru a

-l

anunța un anume R. să meargă la

lucru. Cei doi aveau de fapt ca destinație primăria pentru a duce niște flori

angajatelor de acolo. În fața respectivului imobil, inculpatul (care era la

volan) a oprit mașina, iar martora a rămas în autovehicul. Inculpatul a intrat

în curtea imobilului pe poarta deschisă și apoi în locuință, pătrunzând în

încăperea în care se afla partea vătămată, care dormea pe pat. Partea vătămată

s-a trezit, iar în momentul imediat următor inculpatul a lovit-o cu un par în

zona capului, cauzându-i leziuni care au pus în primejdie viața victimei și au

necesitat pentru vindecare 65 zile îngrijiri medicale (traumatism

cranio-cerebral închis mediu, fractură fronto-temporală stg, hematom extradural

frontal stg operat, dilacelare intraparenchimatoasă cu diametrul de 1,5 cm și

edem în jur - a se vedea raportul de constatare medico-legală nr. 661 din 23

martie 2005 întocmit de I.M.L. Timișoara - f. 13 dosar u.p.).După agresiune

inculpatul a ieșit, având parul în mână, întâlnindu-se în locuința părții

vătămate cu martorul B.D. care a venit după inculpat, când

l

-a văzut că intră în

curtea părții vătămate, pentru a

-l

aborda în privința sumelor de bani

pe care inculpatul le datora martorului pentru munca prestată. Chiar și pe

martor inculpatul

l

-a

îmbrâncit și amenințat, ridicând parul în direcția acestuia. Martorul B.D. a

intrat în încăperea unde se afla B.C., găsindu

-l

pe acesta pe podeaua

casei, plin de sânge în zona capului. A ajutat-o apoi pe victimă să se

deplaseze la mătușa acestuia, B.S.

Inițial

partea vătămată B.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 400.000.000 lei

vechi (f. 16 dosar urmărire penală). Ulterior, partea vătămată a revenit în mod

nuanțat asupra declarațiilor anterioare și a solicitat ca procesul penal să nu

mai continue împotriva lui Ș.P. (f. 60 dosar u.p.).

Spitalul

Clinic Județean de Urgență Timișoara s-a constituit parte civilă cu suma de

1.526 lei (RON) reprezentând cheltuielile de spitalizare pentru partea vătămată

B.C. (f. 69-73 dosar u.p.).

În

declarațiile date inculpatul nu a recunoscut că ar fi  lovit-o pe partea

vătămată. A afirmat că a intrat în curtea casei unde știa că locuiește numitul

R., l-a strigat pe acesta, iar la un moment dat s-a deschis o ușă și o voce i-a

zis „Ce p. mea strigi, ce-ți trebuie, ca nu-i acasă”.

În

drept, s-a apreciat că fapta inculpatului de a lovi cu un par în zona capului

pe partea vătămată B.C. cauzându-i leziuni care au pus în primejdie viața

victimei și au necesitat pentru vindecare 65 zile îngrijiri medicale întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor prev. de art. 20

rap. la art. 174

C. pen.

La

stabilirea pedepsei s-a

ținut seama de lipsa antecedentelor penale, dar și de modul de săvârșire a

faptei (folosirea unui corp contondent împotriva unei persoane care tocmai s-a

trezit din somn, aflată într-o stare confuză) și de conduita procesuală a

inculpatului (care nu a recunoscut săvârșirea faptei, a încercat să inducă în

eroare organele de urmărire penală și s-a sustras parțial de la urmărire penală

și total de la judecată, părăsind România în ziua următoare respingerii

propunerii de arestare preventivă și declarării de către procuror a recursului

împotriva acestei soluții - filele 53-54 și 95 dosar de urmărire penală).

Având

în vedere declarațiile părții vătămate de la fila 26 dosar, în sensul

retragerii plângerii, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10

lit. h) C. proc. pen. tribunalul a dispus încetarea procesului penal pornit

împotriva inculpatului pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu,

prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen.

Soluționând

acțiunea civilă a Spitalului Clinic Județean de Urgență Timișoara, s-a

constatat că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile a

inculpatului, iar pretențiile acestei părți civile sunt fondate. Inculpatul a

cauzat prin fapta sa un prejudiciu cert unității spitalicești, existând

legătură de cauzalitate între acțiunea lui și prejudiciul suferit.

A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus

prevenția la zi.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a formulat apel inculpatul

Ș.P., solicitând achitarea sa,

urmând a se reține că nu el a săvârșit infracțiunea pentru care a fost

cercetat.

Instanța de apel a apreciat

că hotărârea atacată este legală și temeinică, în deplină concordanță cu starea

de fapt și ansamblul probator administrat.

În esență, instanța de apel

a reținut că vinovăția este dovedită de probele administrate în cauză, deși

acesta nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii pentru care a fost cercetat,

sens în care a făcut și o analiză în extenso a probelor administrate.

Prin Decizia penală nr. 29/ A din 12 martie 2009, Curtea de

Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul Ș.P.

împotriva sentinței penale nr. 861/2008 a Tribunalului Timiș.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a formulat recurs inculpatul Ș.P.

Prin motivele scrise de

recurs, inculpatul prin apărătorul său ales a criticat hotărârile pronunțate în

cauză pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte.

pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri

esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze

soluția procesului.

Se susține că instanțele, la

pronunțarea hotărârilor nu au avut în vedere și nu au făcut referiri la

declarațiile părții vătămate și ale martorilor P.R., B.O., B.D., B.S., M.M. și

C.V., declarații care au confirmat apărarea inculpatului, în sensul că nu el

este autorul agresiunii părții vătămate, B.C.

În drept, a fost invocat

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite

de condamnare.

Inculpatul susține că

situația de fapt reținută de prima instanță și însușită de instanța de apel,

este greșită și este în contradicție cu probele administrate în cauză,

respectiv declarațiile inculpatului, ale părții vătămate și ale martorilor

citați anterior.

Acest motiv de recurs a fost

întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei în infracțiunea

prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., întrucât nu este dovedită intenția de

a ucide.

În drept, acest motiv de recurs

a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C.

proc. pen.

inculpatul a criticat hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul greșitei

individualizări a pedepsei, solicitând reținerea de circumstanțe atenuante, cu

consecința reducerii pedepsei aplicate, și suspendarea executării pedepsei.

A fost invocat cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

După cum s-a menționat în

partea introductivă a prezentei decizii, inculpatul a depus la dosar un memoriu

prin care solicită reducerea pedepsei aplicate, care este prea severă în raport

cu circumstanțele sale personale.

Examinând hotărârile

pronunțate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, cât și prin prisma

cazurilor de casare menționate, Înalta Curte constată că recursul formulat de

inculpat este fondat, sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei

aplicate, celelalte critici aduse hotărârilor nefiind fondate.

casare prevăzute de art. 385

9

pct. 18 și 10 C. proc. pen.

Există o eroare gravă de

fapt - în înțelesul art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. – când starea de

fapt, este contrară actelor și probelor dosarului.

Cu alte cuvinte, pentru a fi

reținută eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a

influențat hotărârea dată în cauză, respectiv greșita stabilire a situației de

fapt, să fi determinat o esențială eroare în legătură cu condamnarea sau

achitarea inculpatului cu toate consecințele care decurg din aceasta pentru

inculpat și pentru celelalte părți din proces.

În cauză, Înalta Curte

constată că situația de fapt reținută este în concordanță cu probele

administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de

cercetare judecătorească, probe care au fost analizate pe larg atât de către

prima instanță, cât și de către instanța de apel.

Corect s-a stabilit, pe baza

probelor administrate, că fapta inculpatului S.P. din ziua de 8 martie 2005, de

a lovi cu un par în zona capului pe partea vătămată B.C. cauzându-i leziuni

care au pus în primejdie viața victimei și care au necesitat pentru vindecare

65 de zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale

tentativei la infracțiunea de omor.

Într-adevăr, inculpatul,

constant, în declarațiile date, a negat săvârșirea infracțiunii reținute în

sarcina sa, însă, declarațiile acestuia fiind făcute pro causa, în vederea

înlăturării răspunderii penale, au fost înlăturate din ansamblul probator.

Probatoriul administrat

contrazice apărarea inculpatului și confirmă situația de fapt reținută de prima

instanță, situația de fapt expusă anterior și care nu va mai fi reluată.

Potrivit art. 63 alin. (2)

C. proc. pen. probele nu au o valoare prestabilită, iar conform art. 62 C.

proc. pen., în vederea aflării adevărului, organele de urmărire penală și

instanța de judecată sunt obligate a lămuri cauza sub toate aspectele, pe bază

de probe.

Nu există temei legal pentru

a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale părților și

martorilor, instanța fiind îndreptățită să le rețină numai pe acelea pe care le

consideră că exprimă adevărul și care se coroborează cu alte mijloace de probă.

Împrejurarea că partea

vătămată B.C., precum și martorii B.D., B.O. (mama părții vătămate), și-au

schimbat declarațiile inițiale, nu au relevanță, în opinia Curții, cu privire

la săvârșirea infracțiunii de către inculpat.

Astfel, simpla retractare a

unor declarații nu au drept consecință înlăturarea acestora, având în vedere că

declarațiile retractate, în opinia Curții reflectă adevărul, pe de o parte

pentru că au fost date în momente foarte apropiate de comiterea faptei

(declarații în care au relatat amănunțit ceea ce au perceput prin propriile

simțuri), iar pe de altă parte, pentru că revenirea asupra acestora nu a fost

temeinic justificată (partea vătămată, cât și martorul B.D., arătând că ar fi

fost determinați de șeful de post să facă declarații împotriva inculpatului).

În declarațiile date în faza

de urmărire penală (din datele de 11 martie 2005, 28 martie 2005, 6 octombrie

2005) partea vătămată B.C., în legătură cu comiterea infracțiunii asupra sa,

aceasta a declarat constant că în dimineața zilei de 8 martie 2005, în timp ce

stătea întins pe pat, inculpatul Ș.P. a intrat în locuință, înarmat cu o sabie

și a început să o lovească peste cap și corp, iar în urma loviturilor și-a

pierdut cunoștința, câteva momente.

Partea vătămată a mai

declarat că imediat după ce inculpatul a părăsit locuința sa, s-a întâlnit și

cu martorul B.D., martor care l-a găsit căzut lângă pat și i-a acordat „primul

ajutor” și l-a transportat la domiciliul mătușii sale B.S., căreia i-au relatat

cele întâmplate.

Aceeași poziție a avut-o

partea vătămată și cu prilejul confruntării cu inculpatul din data de 16 mai

2005, confruntare care a avut loc în fața procurorului, unde nu a declarat

nimic de „influențele” pe care le-ar fi avut șeful de post asupra sa.

În declarațiile date în faza

cercetării judecătorești, partea vătămată a revenit asupra acestor declarații.

Astfel, în data de 22

ianuarie 2007 (în prima fază procesuală) partea vătămată susține că nu ar fi

reușit să-l vadă pe agresor pentru că era întuneric, dar că l-a indicat pe

inculpat ca fiind cel care l-a lovit pentru că semăna cu acesta.

Ulterior, partea vătămată,

în declarația din 27 iunie 2008, declară că nu inculpatul este autorul

infracțiunii și că a fost influențat de șeful de post să-l indice pe inculpat.

Înalta Curte constată că în

mod corect au fost înlăturate aceste ultime declarații din ansamblul probator,

întrucât nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Declarațiile părții

vătămate, date la scurt timp după incident, se coroborează cu declarațiile

martorului B.D. care atât în declarațiile date în faza de urmărire penală (din

datele de 16 martie 2005, 16 mai 2005, 7 octombrie 2005), cât și în declarația

dată în fața primei instanțe (în primul ciclu procesual), în data de 7 martie

2007, a arătat că în dimineața zilei de 8 martie 2005, mergând la locuința

părții vătămate, s-a întâlnit cu inculpatul Ș.P., care ieșea din casă, având o

bâtă în mână, iar când a intrat în locuință a găsit-o pe partea vătămată,

căzută lângă pat, și plină de sânge. Partea vătămată i-a relatat că ar fi fost

lovită de inculpat.

De asemenea, martorul a

declarat că a transportat-o pe victimă la locuința mătușii acesteia, martora B.S.,

căreia i-au povestit cele întâmplate.

De altfel, martora B.S. a

declarat că partea vătămată i-a spus că a fost agresată de inculpatul Ș.P.

În declarația dată în fața

instanței fondului cu prilejul rejudecării (din data de 27 iunie 2008) martorul

B.D. a arătat că partea vătămată i-a spus că a fost lovită de inculpatul Ș.P.,

însă nu s-ar mai fi întâlnit cu inculpatul cu acest prilej.

Martorul, cu acest prilej, a

menționat că declarațiile date în faza de urmărire penală au fost consecința

presiunilor exercitate de șeful de post din localitatea Veriaș, care ar fi

semnat și declarațiile sale.

Înalta Curte constată că

declarația martorului referitoare la împrejurarea că nu s-a întâlnit cu

inculpatul este nesinceră, fiind contrazisă de celelalte depoziții date în fața

procurorului și a instanței (prilej cu care ar fi putut declara despre

eventualele presiuni exercitate asupra sa), dar și de procesul-verbal de

confruntare din data de 16 mai 2005 între inculpat și martor, în care arată că

s-a întâlnit cu inculpatul care era înarmat cu un par în „poarta casei”, iar

când a intrat în locuință a găsit-o pe partea vătămată căzută la podea și care

prezenta urme de lovituri și hemoragie la nivelul capului.

O altă dovadă a

nesincerității martorului o reprezintă și declarația acestuia, din ultima

depoziție menționată, referitoare la împrejurarea că șeful de post i-ar fi

semnat declarațiile, întrucât se constată că semnăturile de pe toate

declarațiile martorului sunt identice și nu se observă vreo „alterare” a

acestora care să conducă la concluzia că ar fi fost executate de o altă

persoană.

În consecință, Înalta Curte

apreciază că primele declarații ale părții vătămate și ale martorului B. corespund

adevărului, mai ales că se coroborează și cu declarația inculpatului, care a

arătat că în dimineața zilei de 8 martie 2005 a fost la locuința părții

vătămate, însă nu a agresat-o.

Susținerea inculpatului că

instanțele nu au analizat probele administrate în cauză nu este reală, având în

vedere că atât instanța fondului, cât și instanța de apel au făcut referiri

ample la depozițiile martorilor B.S., P.R., B.S. etc.

Chiar în eventualitatea în

care instanțele nu ar fi analizat și celelalte probe administrate în cauză,

săvârșirea infracțiunii de către inculpat a fost dovedită mai presus de orice

îndoială, după cum a rezultat din interpretarea depozițiilor părții vătămate și

a martorului B.C., depoziții care sunt în concordanță și cu concluziile

raportului de constatare medico-legală, din care rezultă că partea vătămată a

prezentat traumatism cranio cerebral, fractură fronto-temporală stg., hematom

extradural frontal stg., dilacerare intraparenchimatoasă cu diametrul de 1,5 cm

și edem, în jur, leziuni care au necesitat 65 zile de îngrijiri medicale.

și încadrarea juridică dată faptei este corectă.

Astfel, după cum s-a

menționat fapta inculpatului care a aplicat mai multe lovituri victimei B.C. cu

un par în zona capului întrunește elementele constitutive ale tentativei la

infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Dacă în cazul omorului,

făptuitorul acționează cu intenția de a ucide, în cazul vătămării corporale

grave, prevăzută de art. 182 C. pen., acesta acționează cu intenția de a vătăma

integritatea corporală.

Însă în cauză se constată că

inculpatul a acționat cu intenția de a ucide, intenție care rezultă din

împrejurările concrete ale săvârșirii faptei.

Inculpatul Ș.P. a aplicat

părții vătămate mai multe lovituri, de intensitate mare, cu o bâtă, în zona capului,

care este zonă vitală, profitând și de lipsa de reacție a victimei, care a fost

luată prin surprindere de către inculpat.

Intenția inculpatului de a

ucide rezultă din felul și natura leziunilor, provocate prin lovire de și cu

corpuri dure, leziuni, care, după cum rezultă din raportul de constatare

medico-legală, au pus viața victimei în primejdie.

În concluzie, solicitarea

inculpatului în sensul de a se dispune schimbarea încadrării juridice dată

faptei în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen. nu este întemeiată.

recursul formulat de inculpat este fondat cu privire la greșita individualizare

a pedepsei aplicate.

Înalta Curte constată că în

pofida gravității infracțiunii comise, a atitudinii procesuale a inculpatului

care nu a recunoscut săvârșirea faptei, precum și a faptului că acesta s-a

sustras de la urmărire penală (după ce s-a soluționat propunerea parchetului de

arestare preventivă a părăsit țara) și de la cercetarea judecătorească, în

prima fază procesuală, se poate reține în favoarea inculpatului circumstanța

atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. cu consecința coborârii pedepsei

sub minimul special prevăzut de lege.

Astfel, se constată că

anterior săvârșirii faptei inculpatul, care este tânăr, a avut un comportament

corespunzător în societate, este infractor primar, fiind la primul conflict cu

legea penală.

De asemenea, Înalta Curte

constată că inculpatul are doi copii minori și este singurul întreținător al

familiei.

Înalta Curte constată că în

raport de gravitatea infracțiunii, natura acesteia, împrejurările comiterii și

modul de acționare, urmările socialmente periculoase și conduita procesuală a

inculpatului, nu se impune suspendarea condiționată a executării pedepsei,

întrucât prin acest mod ar fi lipsită sancțiunea de scopul educativ și

coercitiv, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.

În consecință, având în

vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul inculpatului, va casa, în parte

ambele hotărâri, și rejudecând va face aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76

alin. (2) C. pen. și va reduce pedeapsa aplicată inculpatului, într-un cuantum

care să asigure reeducarea acestuia.

Se va deduce din durata

pedepsei aplicate, durata prevenției.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate.

Văzând și dispozițiile art.

192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul Ș.P. împotriva Deciziei penale nr. 29/ A din 12 martie 2009 a Curții

de Apel Timișoara.

Casează, în parte, decizia

penală atacată și sentința penală nr. 861/PI din 22 decembrie 2008 a

Tribunalului Timiș, numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicate

inculpatului.

Face aplicarea art. 74 lit. a) și

art. 76 alin. (2) C. pen. și reduce pedeapsa aplicată inculpatului Ș.P. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., de

la 7 ani închisoare la 1 an și 8 luni închisoare.

Înlătură aplicarea

dispozițiilor art. 65 cu referire la art. 64 lit. a), b) C. pen.

Menține celelalte dispoziții

ale hotărârilor atacate.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 19 ianuarie 2008 la 12 mai

2009.

Onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, azi 12 mai 2009.