ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 839/2010

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Reclamantul S.E. a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, Consiliul local al municipiului Timișoara, U.A.T. municipiul Timișoara, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați aceștia să emită și să-i comunice dispoziția de soluționare a notificării nr. 580/2001 prin care a solicitat restituirea imobilului din Timișoara, jud. Timiș, înscris în C.F. 8096 Timișoara, nr.top. 17037. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 821 din 2 martie 2009 a respins acțiunea civilă formulată de către reclamant. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut incidentă cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, invocată de către aceștia prin întâmpinare (f.153).

Astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 2144/PI din 22 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3445/30/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 59/R din 10 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin nerecurare, s-a statuat cu putere de lucru judecat că obligația de a soluționa notificarea reclamantului revine Consiliului județean Timiș și Președintelui Consiliului Județean Timiș. Față de împrejurarea că raportul juridic s-a născut între reclamant și Consiliul Județean Timiș, prima instanță a decis că prezenta acțiune este îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul S.E., care a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 173 din 16 iunie 2009. Curtea a reținut, în considerentele sale, că prin sentința civilă nr. 2144/PI din 22 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș au fost obligați Consiliul județean Timiș, U.A.T. a județului Timiș și Președintele Consiliului județean Timiș să emită și să comunice reclamantului dispoziția de admitere sau de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului ce constituie obiectul prezentului litigiu. Prin dispoziția nr. 332 din 10 decembrie 2008 Președintele Consiliului județean Timiș a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului.

Curtea a considerat că în mod corect, față de această împrejurare, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și a respins acțiunea reclamantului. În raport de această rezolvare a petitului principal, critica din apel vizând neacordarea cheltuielilor de judecată a fost găsită neîntemeiată, atât timp cât nu s-a reținut o culpă procesuală a pârâților. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ., care sunt sediul materiei pentru calea de atac a apelului.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a formulat, în esență, următoarele critici: - instanțele de fond au greșit în aprecierea ca incidentă cauzei a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, întrucât aceștia, în calitate de unitate deținătoare, au fost puși în întârziere la momentul înregistrării notificării, pe care nu au soluționat-o în termenul legal de 60 de zile, sens în care au fost încălcate dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001; - instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ. privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât pârâții se află în culpă procesuală, prezentul litigiu fiind generat de faptul că Primăria municipiului Timișoara nu și-a îndeplinit obligația de a face, respectiv de a da un răspuns notificării, în termen de 60 de zile, cum prevede legea.

Analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamant, care se pot circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că acestea nu sunt fondate pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, rolul activ al instanței limitându-se la cadrul procesual care a învestit instanța și neputând exceda acestuia.

În acest context al analizei, Înalta Curte reține că prima instanță respectând principiul disponibilității care guvernează procesul civil, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, considerând că în cauză se legitimează procesual Consiliul județean Timiș, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior finalizat prin sentința civilă nr. 2144 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Timiș, definitivă și irevocabilă. Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, legea neprevăzând sancțiuni pentru nerespectarea acestui termen, astfel încât sunt aplicabile normele legale de drept comun.

Prevederea din art. 275 C. proc. civ., privind punerea în întârziere, se referă la diligența reclamantului care, într-un caz de drept comun, trebuie să anunțe intenția declanșării unui litigiu în caz de neexecutare de bună voie a obligației de către viitorul pârât, adică de debitorul obligației de executat, dispoziții aplicabile în cazul litigiilor care au ca obiect obligații contractuale susceptibile de această procedură. Or, obligația de soluționare a notificării reclamantului și respectiv emiterea dispoziției prin care i s-a restituit acestuia în natură imobilul, s-a stabilit în sarcina altei persoane decât a pârâților din prezenta cauză, chestiune dezlegată deja în litigiul anterior.

Așa fiind, manifestarea de voință a reclamantului prin care să pretindă executarea acestei obligații sub forma punerii în întârziere nu se justifică și nu poate fi analizată în prezenta cauză . Se constată totodată că instanța de apel a reținut în mod just că pârâții nu sunt în culpă procesuală, atât timp cât nu au fost obligați la nicio prestație, nelegitimându-se procesual pasiv. Pe cale de consecință, criticile formulate sunt nefondate, cu consecința inaplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, recursul va fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ .

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva deciziei civile nr. 173 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.