ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2891/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2891/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4496/COM din 19 iunie

2009 a Tribunalului Constanța, secția comercială, s-a admis

acțiunea reclamantei D.C. constatându-se nulitatea absolută

integrală a actului numit „Protocol” încheiat la 18 mai 1992 între F. Constanța,

ca succesoare de drept a U.J.C.C. Constanța – U.R.C.C. Dobrogea și C.

Constanța, ca succesoare de drept a C.P.A.D.M. Constanța. Pârâtele au

fost obligate la cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prima instanță a

reținut în considerentele sentinței că reclamanta D.C. SC a

solicitat în contradictoriu cu pârâtele U.J.C.C. Constanța și F. Constanța

ca, în principal, să se constate pe cale judiciară nulitatea

absolută a Protocolului încheiat la 18 mai 1992 între F. Constanța,

ca succesoare de drept a U.J.C.C. Constanța – U.R.C.C. Drobogea și C.

Constanța, ca succesoare de drept a C.P.A.D.M. Constanța, iar în

subsidiar să fie declarat fals acest înscris.

Instanța de fond a avut în

vedere că condițiile de validitate ale actului juridic sunt

reglementate le art. 948 C. civ. și se referă la existența

capacității de a-l încheia, a unui consimțământ valabil

exprimat al pârtii care se obligă, a unui obiect determinat și a unei

cauze licite, iar consimțământul reprezintă exteriorizarea

hotărârii de a încheia un act juridic civil, constituind o condiție

de fond, esențială și generală a acestuia.

Atât timp cât pe înscrisul

însușit drept probă în prezentul proces - fila 89 nu sunt aplicate în

original o semnătură și o impresiune a ștampilei

aparținând reclamantei, reiese cu evidență că transmiterea

dreptului de administrare este nulă pentru lipsa totală a

consimțământului a persoanei în favoarea căreia au fost cedate

imobilele.

În măsura în care s-a dovedit

cu certitudine că numita F.A. nu avea calitatea de președinte al F.

Constanța la data de 18 mai 1992 și nici drept de înlocuire a

persoanei președintelui (așa cum s-a susținut fără a

se proba), iar mențiunea de schimbare a denumirii din C.C.O.

Constanța în C. Constanța a devenit opozabilă părților

prin înscrierea în registrul comerțului abia la data de 16 iunie 1992, în

condițiile în care nu se identifică - altfel decât prin

semnătură olografă - persoanele semnatare ale Protocolului,

lipsind dovezile că aceștia au acționat în limita împuternicirii

date de către persoanele juridice și că actul a trecut prin

serviciile de registratură ale cooperativelor, se constată caracterul

ilicit al cauzei actului juridic, urmărindu-se preconstituirea unui

înscris probatoriu contrafăcut.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâtele.

Prin decizia decizia civilă nr.

26/COM din 11 Martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, au fost respinse apelurile declarate de apelantele pârâte U.J.C.C.

Constanța și F. Constanța, fiind obligate apelantele la plata

sumei de 2.023 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Instanța de apel a reținut

în considerente că Protocolul are ca obiect transmiterea în administrare

de către F. Constanța către C. Constanța a unor imobile

arătate în anexe.

Nulitatea absolută sancționează

nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește

un interes general, obștesc. Printre cauzele de nulitate absolută,

doctrina enumera încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a

persoanelor, lipsa totală a consimțământului, nevalabilitatea

obiectului actului juridic, lipsa cauzei ori faptul că aceasta este

imorală sau ilicită, nerespectarea formei cerută ad validitatem.

În concluzie, instanța este

datoare să verifice, raportat la actul atacat, existența cauzelor de

nulitate invocate, cauze care trebuie să existe la momentul încheierii

actului, în speță la data de 18 mai 1992.

La termenul din 14 martie 2007

instanța a pus în vedere părtilor să depună originalul

protocolului.

La termenul din 25 aprilie  2007

reprezentantul pârâtelor depune originalul protocolului din 18 mai 1992 și

originalul anexei nr. 1, așa cum este consemnat în încheiere.

Instanța constată că originalul protocolului cuprinde

ștampila și semnătura originală pentru F. și

ștampila și semnătura C. în copie. Reprezentantul pârâtelor

arată că înțelege să se folosească de înscrisurile

depuse.

Cele constatate de către

instanță cu privire la înscrisul depus au fost constate și de

către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, sesizat pentru

efectuarea de cercetări cu privire la numita F.A. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub

semnătură privată, expertiza stabilind că înscrisul

reprezintă o copie pe care au fost aplicate în original semnătura

și ștampila pentru F. S-a stabilit totodată că documentul

nu a fost întocmit la 18 mai 1992.

În concluzie, numitei F.A. i s-a

aplicat o sancțiune cu caracter administrativ întrucât fapta nu

prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și a adus

o atingere minimă relațiilor sociale ocrotite de lege.

Ulterior, reprezentantul apelantei a

susținut că originalul actului există însă se află la Circa

2 Poliție. Acest fapt nu a fost însă dovedit. Astfel, la dosar se

află înscrisul intitulat „dovadă" - în dosarul de apel - din care

rezultă că la 12 mai 2006 s-au predat la Secția 2 Poliție

de către F.A., președinte al F. Constanța următoarele

documente: un contract de închiriere în original, 2 procese verbale de predare

aflate la faza contractului-în original și un protocol cu anexe, în

original. înscrisul nu specifică despre ce protocol este vorba. Chiar

dacă ar specifica că este vorba despre protocolul din 18 mai 1992,

acest lucru nu dovedește că este vorba de protocolul ce face obiectul

prezentei acțiuni, pentru că, așa cum se afirmă și în

motivele de apel, F. a încheiat numeroase protocoale cu anexe, pe care le-a

datat, pentru motive numai de ei știute, 18 mai 1992, deși acestea

erau încheiate la diverse date.

La solicitarea instanței, Secția

2 Poliție afirmă că a predat Protocolul, încheiat între F.

și C. la data de 18 mai 1992, în anul 2007 numitei A.F., jurist în cadrul

F. Constanța.

Reprezentantul F. afirmă,

desigur fără dovezi, că nu a fost predată decât o copie,

și în acest sens are și o poveste relatată în răspunsul la

întâmpinare precum că lucrătorului de poliție i-a fost violat

dulapul și i-au fost furate originalele. Dincolo de ridicolul

situației, instanța reține că F. nu poate face dovada

predării Protocolului din 18 mai 1992 care face obiectul prezentei

acțiuni către Secția 2 de Poliție, că nu poate face

dovada că a solicitat restituirea acestui document, că Secția 2

de Poliție a predat un Protocul din 18 mai 1992 – fără să

se știe dacă este cel care face obiectul prezentei acțiuni –

către reprezentantul F. în anul 2007, iar F. Constanța nu poate face

dovada contrară, respectiv că a existat un furt al documentelor,

că a efectuat demersuri pentru obținerea actelor în original. Nici pe

parcursul judecării prezentei cauze nu s-a adresat instituției unde

afirmă că a depus actul în original iar instanța, în baza

rolului său activ a obținut răspunsul instituției din care

rezultă că înscrisul depus a fost restituit.

În concluzie, s-a reținut

că apelanta deține doar înscrisul prezentat în instanță

și despre a afirmat că este original. Chiar dacă ar fi fost

prezentat un înscris cu le ștampile și semnături în original,

acest fapt nu are relevanță față de cele ute inclusiv de

parchet, și anume, că la data de 18 mai 1992 C.G. era

președintele C., C. nu purta această denumire iar cu F.A. nu era

președintele F.

Astfel, cele reținute de

către parchet sunt confirmate și în motivele de apel, prin acestea

afirmându-se că protocolul din 18 mai 1992 nu a fost de fapt semnat la 18

mai 1992 și nu se poate identifica data la care a fost semnat. Și cu

privire la obiectul acestui protocol se fac unele afirmații, apelanta

arătând că nu viza transmiterea către C. a dreptului de

administrare a unor imobile, ci reprezenta doar un inventar al unor imobile

care au fost transmise spre administrare cu mult timp în urmă.

Astfel, chiar din motivele de apel

rezultă lipsa totală a consimțământului data de 18 mai 1992,

în cazul nulității absolute nefiind admisă o confirmare

uIterioară.

Mai mult, în cazul de față

nu se poate ști pentru ce a existat confirmarea ulterioară, din

expertiza parchetului precum și din afirmațiile numitului C.G.

rezultând că înscrisul nu a fost întocmit în același timp cu anexa

prezentată ca fiind parte a acestui înscris, astfel că nu se poate

afirma că această anexă este cea la care se referă actul.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prin motivele de apel se afirmă că

există acte (care nu fac obiectul prezentei acțiuni) prin care

imobilele au fost predate spre administrare C. anterior anului 1992.

Instanța de apel mai

reține și că, prin încheierea din 23 februarie 2010

pronunțată în dosarul nr. 18104/212/2008 s-a dispus în temeiul dispozițiilor

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei

privind pe reclamanta F. Constanta în contradictoriu cu pârâții F.A. și

D.C. SC Constanța, având ca obiect anularea protocolului din 18 mai 1992,

până la rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 4496/COM

din 19 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul

357/118/2007. În aceste împrejurări instanța nu poate dispune asupra

excepției de litispendență sau asupra suspendării

prezentului apel până la soluționarea acțiunii aflată pe

rolul Judecătoriei Constanța.

Pentru considerentele mai sus expuse

apelurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs de pârâta F. Constanța care a invocat, în primul rând, art. 304 pct.

9, respectiv faptul că hotărârea pronunțată a fost

dată cu aplicarea greșită și încălcarea legii.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs recurenta a susținut că: potrivit art. 969 C. civ.

„Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante.

Art. 977 C. civ. prevede:

Interpretarea contractelor se face după intenția comună a

părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Art. 985 C. civ. prevede: Când

într-un contract s-a pus un anume caz pentru a se explica obligația, nu se

poate susține că printre acestea s-a restrâns întinderea ce

angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese.

Art. 948 „Condițiile

esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:

Capacitatea de a contracta

Consimțământul valabil al

părții ce se obligă;

Un obiect determinat

O cauză licită.

Art. 5 C. civ.: Nu se poate deroga

prin convenții sau dispoziții particulare la legile care

interesează ordinea publică si bunele moravuri.

In raport cu cele citate mai sus

și în raport cu situația de fapt stabilită prin probe, recurenta

consideră că hotărârea atacată este greșită

întrucât:

a) Cele două exemplare

originale ale înscrisului si anexele acestuia au fost semnate de ambele

societăți fără obiecțiuni.

b) Semnatarii delegați ai

ambelor organizații cooperatiste au recunoscut, în fața organului de

urmărire, conform Ordonanței din 22 august 2008 în dosarul nr. 847/P/2007

că au semnat acest înscris fără obiecțiuni, dar au semnat

mai târziu întrucât au necesitat unele verificări ample și chiar

reverificări.

c) Actele subsecvente necontestate,

aflate la dosar, Protocolul din 2000 încheiat valabil între părți

prevede o clauză expresă referitoare la acest protocol din 18 mai

1992: „Prezentul protocol înlocuiește protocolul din 18 mai 1992".

d) S-au depus și acte

colaterale, respectiv Protocoale din 18 mai 1992. Potrivit soluției

pronunțate de instanță aceste protocoale sunt nule de drept

întrucât nu au fost semnate chiar în ziua de 18 mai 1992 menționată

în titlul înscrisului.

e) Finalizarea urmăririi

penale.

Recurenta a învederat că

Parchetul a trimis dosarul la Judecătoria Constanța pentru a se

pronunța asupra anulării acestui protocol în dosarul 18104/212/2008.

Prin hotărâre irevocabilă, instanța a luat act de

renunțarea reclamantei D.C. SC la judecarea anulării Protocolului din

18 mai 1992, astfel încât în prezent, conform acestei hotărâri

irevocabile, Protocolul din 18 mai 1992 este valabil, nefiind anulat. Instanța

în dosarul nr. 18104/212/2008 este investită doar cu soluționarea

cererii reconvenționale de refacere a înscrisului pierdut, respectiv a

protocolului din 18 mai 1992. În mod inexplicabil dosarul nr. 18104/212/2008 a

fost suspendat până la judecarea prezentului dosar, când în mod normal

suspendarea ar fi trebuit să acționeze în sens invers (art. 244 pct.

2 C. proc. civ.).

Recurenta a mai susținut

că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină si

cuprinde motive contradictorii si străine de natura pricinii. Sub aceasta

critica se susține:

-că protocolul conține o

simplă inventariere reactualizata pe tot Județul Constanța

(depunandu-se la dosar și alte protocoale din 18 mai 1992);

-reclamanta a refuzat să

depună protocolul, în original; de aceea, recurenta a depus o copie xerox,

motivând ca originalul este la Politie;

-greșit s-a respins proba cu

martori, în contra art. 186 – art. 200 C. proc. civ.;

-trebuia audiată martora A.F.;

-faptul că semnatarii nu erau

reprezentanți la data semnării este lipsit de relevanță,

șeful contabil si șefa serviciului personal putând semna astfel de

acte;

-protocolul fiind semnat după

Congresul din februarie 1992, nu are insemnatate ca denumirea C. nu era

autorizata la data Protocolului;

-anexa originala se refera la Protocolul

din 18 mai 1992 si face parte din inscris.

Recurenta a mai susținut

că instanța nu s-a rezolvat soarta înscrisului original "care va

fi găsit intr-un viitor apropiat".

Acest motiv de recurs nu este

încadrat in drept, dar conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. se observă

că este posibilă încadrarea lui în dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc.civ.

Recurenta a mai susținut

că nulitatea deciziei recurate (fara a se reda temeiul) pe motiv ca

hotărârea nu este semnata de judecători in aceeași zi, ci ulterior

la redactare. Se face similitudine cu inventarierea din 18 mai 1992, dar si cu

bilanțurile contabile si cu operațiunea de recensământ.

Analizând decizia atacată prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru

următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de recurs

se observă este doar o reluare a apărărilor făcute pe

fondul cauzei și care exced căii de atac a recursului. Practic, la

subpunctele a - e recurenta isi exprima nemulțumiri ale modului cum s-au

apreciat probele.

Motivul de recurs invocat se

referă la teza a III a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ceea ce face

inutilă orice analiză a primelor două ipoteze, recurenta acceptând

că decizia nu este lipsită de temei legal, ea fiind dată

fără încălcarea normelor de drept material și procesual.

Teza a III a invocată de

către recurentă nu poate fi primită întrucât motivarea

vizează exclusiv probele administrate, mai precis greșeala decurgând

dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

În consecință,

greșita examinare a susținerilor părților cu privire la

situația de fapt dedusă judecății, ori greșita

apreciere a probelor administrate în cauză nu pot constitui motiv de

recurs după abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ.

și în condițiile în care în pricină nu se aplică

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Din coroborarea dispozițiilor art.

302

1

alin. (1) lit. c) și art. 304 C. proc. civ. rezultă

cu claritate că actuala reglementare a recursului nu permite modificarea

ori casarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate, în timp ce

greșita apreciere a probelor, a faptelor și împrejurărilor

pricinii pot constitui doar motive de netemeinicie ce nu intră sub

incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Cât privește cea de-a doua

critică, analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în

mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței și conține suficiente

elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De

altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat

fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor

pe care și-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult

formal, pentru că decizia este motivată în fapt și în drept,

fiind clară și concisă, nicidecum sumară,confuză ori

chiar nemotivată, după cum susține recurenta. Și în cadrul

acestui motiv recurenta formulează critici de netemeinicie, nicidecum de

nelegalitate. Mai mult decât atât, criticile subsumate acestui motiv sunt

formulate pentru prima dată în recurs, ceea ce nu este pemis în raport de

principiul „omisso medio”.

Pentru aceste considerente conform art.

312 și art. 274 C. proc. civ se va respinge recursul declarat de pârâta F.

Constanța împotriva deciziei civile nr. 26/COM din 11 martie 2010 a

Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

urmând a fi obligată recurenta-pârâtă să plătească

intimatei-reclamante D.C. SC cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000

lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

F. Constanța împotriva deciziei civile nr. 26/COM din 11 martie 2010 a

Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă

să plătească intimatei-reclamante D.C. SC cheltuieli de

judecată în cuantum de 2.000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.