ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2891/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4496/COM din 19 iunie 2009 a Tribunalului Constanța, secția comercială, s-a admis acțiunea reclamantei D.C. constatându-se nulitatea absolută integrală a actului numit „Protocol” încheiat la 18 mai 1992 între F. Constanța, ca succesoare de drept a U.J.C.C. Constanța – U.R.C.C. Dobrogea și C. Constanța, ca succesoare de drept a C.P.A.D.M. Constanța. Pârâtele au fost obligate la cheltuieli de judecată către reclamantă. Prima instanță a reținut în considerentele sentinței că reclamanta D.C. SC a solicitat în contradictoriu cu pârâtele U.J.C.C. Constanța și F. Constanța ca, în principal, să se constate pe cale judiciară nulitatea absolută a Protocolului încheiat la 18 mai 1992 între F. Constanța, ca succesoare de drept a U.J.C.C.

Constanța – U.R.C.C. Drobogea și C. Constanța, ca succesoare de drept a C.P.A.D.M. Constanța, iar în subsidiar să fie declarat fals acest înscris. Instanța de fond a avut în vedere că condițiile de validitate ale actului juridic sunt reglementate le art. 948 C. civ. și se referă la existența capacității de a-l încheia, a unui consimțământ valabil exprimat al pârtii care se obligă, a unui obiect determinat și a unei cauze licite, iar consimțământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, constituind o condiție de fond, esențială și generală a acestuia. Atât timp cât pe înscrisul însușit drept probă în prezentul proces - fila 89 nu sunt aplicate în original o semnătură și o impresiune a ștampilei aparținând reclamantei, reiese cu evidență că transmiterea dreptului de administrare este nulă pentru lipsa totală a consimțământului a persoanei în favoarea căreia au fost cedate imobilele.

În măsura în care s-a dovedit cu certitudine că numita F.A. nu avea calitatea de președinte al F. Constanța la data de 18 mai 1992 și nici drept de înlocuire a persoanei președintelui (așa cum s-a susținut fără a se proba), iar mențiunea de schimbare a denumirii din C.C.O. Constanța în C. Constanța a devenit opozabilă părților prin înscrierea în registrul comerțului abia la data de 16 iunie 1992, în condițiile în care nu se identifică - altfel decât prin semnătură olografă - persoanele semnatare ale Protocolului, lipsind dovezile că aceștia au acționat în limita împuternicirii date de către persoanele juridice și că actul a trecut prin serviciile de registratură ale cooperativelor, se constată caracterul ilicit al cauzei actului juridic, urmărindu-se preconstituirea unui înscris probatoriu contrafăcut.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele. Prin decizia decizia civilă nr. 26/COM din 11 Martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, au fost respinse apelurile declarate de apelantele pârâte U.J.C.C. Constanța și F. Constanța, fiind obligate apelantele la plata sumei de 2.023 lei cheltuieli de judecată către intimată. Instanța de apel a reținut în considerente că Protocolul are ca obiect transmiterea în administrare de către F. Constanța către C. Constanța a unor imobile arătate în anexe. Nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc.

Printre cauzele de nulitate absolută, doctrina enumera încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, lipsa totală a consimțământului, nevalabilitatea obiectului actului juridic, lipsa cauzei ori faptul că aceasta este imorală sau ilicită, nerespectarea formei cerută ad validitatem. În concluzie, instanța este datoare să verifice, raportat la actul atacat, existența cauzelor de nulitate invocate, cauze care trebuie să existe la momentul încheierii actului, în speță la data de 18 mai 1992. La termenul din 14 martie 2007 instanța a pus în vedere părtilor să depună originalul protocolului. La termenul din 25 aprilie 2007 reprezentantul pârâtelor depune originalul protocolului din 18 mai 1992 și originalul anexei nr. 1, așa cum este consemnat în încheiere.

Instanța constată că originalul protocolului cuprinde ștampila și semnătura originală pentru F. și ștampila și semnătura C. în copie. Reprezentantul pârâtelor arată că înțelege să se folosească de înscrisurile depuse. Cele constatate de către instanță cu privire la înscrisul depus au fost constate și de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, sesizat pentru efectuarea de cercetări cu privire la numita F.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, expertiza stabilind că înscrisul reprezintă o copie pe care au fost aplicate în original semnătura și ștampila pentru F. S-a stabilit totodată că documentul nu a fost întocmit la 18 mai 1992. În concluzie, numitei F.A.

i s-a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și a adus o atingere minimă relațiilor sociale ocrotite de lege. Ulterior, reprezentantul apelantei a susținut că originalul actului există însă se află la Circa 2 Poliție. Acest fapt nu a fost însă dovedit. Astfel, la dosar se află înscrisul intitulat „dovadă" - în dosarul de apel - din care rezultă că la 12 mai 2006 s-au predat la Secția 2 Poliție de către F.A., președinte al F. Constanța următoarele documente: un contract de închiriere în original, 2 procese verbale de predare aflate la faza contractului-în original și un protocol cu anexe, în original. înscrisul nu specifică despre ce protocol este vorba.

Chiar dacă ar specifica că este vorba despre protocolul din 18 mai 1992, acest lucru nu dovedește că este vorba de protocolul ce face obiectul prezentei acțiuni, pentru că, așa cum se afirmă și în motivele de apel, F. a încheiat numeroase protocoale cu anexe, pe care le-a datat, pentru motive numai de ei știute, 18 mai 1992, deși acestea erau încheiate la diverse date. La solicitarea instanței, Secția 2 Poliție afirmă că a predat Protocolul, încheiat între F. și C. la data de 18 mai 1992, în anul 2007 numitei A.F., jurist în cadrul F. Constanța. Reprezentantul F. afirmă, desigur fără dovezi, că nu a fost predată decât o copie, și în acest sens are și o poveste relatată în răspunsul la întâmpinare precum că lucrătorului de poliție i-a fost violat dulapul și i-au fost furate originalele.

Dincolo de ridicolul situației, instanța reține că F. nu poate face dovada predării Protocolului din 18 mai 1992 care face obiectul prezentei acțiuni către Secția 2 de Poliție, că nu poate face dovada că a solicitat restituirea acestui document, că Secția 2 de Poliție a predat un Protocul din 18 mai 1992 – fără să se știe dacă este cel care face obiectul prezentei acțiuni – către reprezentantul F. în anul 2007, iar F. Constanța nu poate face dovada contrară, respectiv că a existat un furt al documentelor, că a efectuat demersuri pentru obținerea actelor în original. Nici pe parcursul judecării prezentei cauze nu s-a adresat instituției unde afirmă că a depus actul în original iar instanța, în baza rolului său activ a obținut răspunsul instituției din care rezultă că înscrisul depus a fost restituit.

În concluzie, s-a reținut că apelanta deține doar înscrisul prezentat în instanță și despre a afirmat că este original. Chiar dacă ar fi fost prezentat un înscris cu le ștampile și semnături în original, acest fapt nu are relevanță față de cele ute inclusiv de parchet, și anume, că la data de 18 mai 1992 C.G. era președintele C., C. nu purta această denumire iar cu F.A. nu era președintele F. Astfel, cele reținute de către parchet sunt confirmate și în motivele de apel, prin acestea afirmându-se că protocolul din 18 mai 1992 nu a fost de fapt semnat la 18 mai 1992 și nu se poate identifica data la care a fost semnat. Și cu privire la obiectul acestui protocol se fac unele afirmații, apelanta arătând că nu viza transmiterea către C. a dreptului de administrare a unor imobile, ci reprezenta doar un inventar al unor imobile care au fost transmise spre administrare cu mult timp în urmă.

Astfel, chiar din motivele de apel rezultă lipsa totală a consimțământului data de 18 mai 1992, în cazul nulității absolute nefiind admisă o confirmare uIterioară. Mai mult, în cazul de față nu se poate ști pentru ce a existat confirmarea ulterioară, din expertiza parchetului precum și din afirmațiile numitului C.G. rezultând că înscrisul nu a fost întocmit în același timp cu anexa prezentată ca fiind parte a acestui înscris, astfel că nu se poate afirma că această anexă este cea la care se referă actul. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin motivele de apel se afirmă că există acte (care nu fac obiectul prezentei acțiuni) prin care imobilele au fost predate spre administrare C. anterior anului 1992. Instanța de apel mai reține și că, prin încheierea din 23 februarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 18104/212/2008 s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., suspendarea judecății cauzei privind pe reclamanta F. Constanta în contradictoriu cu pârâții F.A. și D.C. SC Constanța, având ca obiect anularea protocolului din 18 mai 1992, până la rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 4496/COM din 19 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul 357/118/2007. În aceste împrejurări instanța nu poate dispune asupra excepției de litispendență sau asupra suspendării prezentului apel până la soluționarea acțiunii aflată pe rolul Judecătoriei Constanța. Pentru considerentele mai sus expuse apelurile au fost respinse ca nefondate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs de pârâta F. Constanța care a invocat, în primul rând, art. 304 pct. 9, respectiv faptul că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită și încălcarea legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta a susținut că: potrivit art. 969 C. civ. „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Art. 977 C. civ. prevede: Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. Art. 985 C. civ. prevede: Când într-un contract s-a pus un anume caz pentru a se explica obligația, nu se poate susține că printre acestea s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese. Art. 948 „Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: Capacitatea de a contracta Consimțământul valabil al părții ce se obligă; Un obiect determinat O cauză licită.

Art. 5 C. civ.: Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează ordinea publică si bunele moravuri. In raport cu cele citate mai sus și în raport cu situația de fapt stabilită prin probe, recurenta consideră că hotărârea atacată este greșită întrucât: a) Cele două exemplare originale ale înscrisului si anexele acestuia au fost semnate de ambele societăți fără obiecțiuni. b) Semnatarii delegați ai ambelor organizații cooperatiste au recunoscut, în fața organului de urmărire, conform Ordonanței din 22 august 2008 în dosarul nr. 847/P/2007 că au semnat acest înscris fără obiecțiuni, dar au semnat mai târziu întrucât au necesitat unele verificări ample și chiar reverificări.

c) Actele subsecvente necontestate, aflate la dosar, Protocolul din 2000 încheiat valabil între părți prevede o clauză expresă referitoare la acest protocol din 18 mai 1992: „Prezentul protocol înlocuiește protocolul din 18 mai 1992". d) S-au depus și acte colaterale, respectiv Protocoale din 18 mai 1992. Potrivit soluției pronunțate de instanță aceste protocoale sunt nule de drept întrucât nu au fost semnate chiar în ziua de 18 mai 1992 menționată în titlul înscrisului. e) Finalizarea urmăririi penale. Recurenta a învederat că Parchetul a trimis dosarul la Judecătoria Constanța pentru a se pronunța asupra anulării acestui protocol în dosarul 18104/212/2008. Prin hotărâre irevocabilă, instanța a luat act de renunțarea reclamantei D.C.

SC la judecarea anulării Protocolului din 18 mai 1992, astfel încât în prezent, conform acestei hotărâri irevocabile, Protocolul din 18 mai 1992 este valabil, nefiind anulat. Instanța în dosarul nr. 18104/212/2008 este investită doar cu soluționarea cererii reconvenționale de refacere a înscrisului pierdut, respectiv a protocolului din 18 mai 1992. În mod inexplicabil dosarul nr. 18104/212/2008 a fost suspendat până la judecarea prezentului dosar, când în mod normal suspendarea ar fi trebuit să acționeze în sens invers (art. 244 pct. 2 C. proc. civ.). Recurenta a mai susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină si cuprinde motive contradictorii si străine de natura pricinii.

Sub aceasta critica se susține: -că protocolul conține o simplă inventariere reactualizata pe tot Județul Constanța (depunandu-se la dosar și alte protocoale din 18 mai 1992); -reclamanta a refuzat să depună protocolul, în original; de aceea, recurenta a depus o copie xerox, motivând ca originalul este la Politie; -greșit s-a respins proba cu martori, în contra art. 186 – art. 200 C. proc. civ.; -trebuia audiată martora A.F.; -faptul că semnatarii nu erau reprezentanți la data semnării este lipsit de relevanță, șeful contabil si șefa serviciului personal putând semna astfel de acte; -protocolul fiind semnat după Congresul din februarie 1992, nu are insemnatate ca denumirea C. nu era autorizata la data Protocolului; -anexa originala se refera la Protocolul din 18 mai 1992 si face parte din inscris.

Recurenta a mai susținut că instanța nu s-a rezolvat soarta înscrisului original "care va fi găsit intr-un viitor apropiat". Acest motiv de recurs nu este încadrat in drept, dar conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. se observă că este posibilă încadrarea lui în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.civ. Recurenta a mai susținut că nulitatea deciziei recurate (fara a se reda temeiul) pe motiv ca hotărârea nu este semnata de judecători in aceeași zi, ci ulterior la redactare. Se face similitudine cu inventarierea din 18 mai 1992, dar si cu bilanțurile contabile si cu operațiunea de recensământ. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Cu privire la primul motiv de recurs se observă este doar o reluare a apărărilor făcute pe fondul cauzei și care exced căii de atac a recursului.

Practic, la subpunctele a - e recurenta isi exprima nemulțumiri ale modului cum s-au apreciat probele. Motivul de recurs invocat se referă la teza a III a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ceea ce face inutilă orice analiză a primelor două ipoteze, recurenta acceptând că decizia nu este lipsită de temei legal, ea fiind dată fără încălcarea normelor de drept material și procesual. Teza a III a invocată de către recurentă nu poate fi primită întrucât motivarea vizează exclusiv probele administrate, mai precis greșeala decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate. În consecință, greșita examinare a susținerilor părților cu privire la situația de fapt dedusă judecății, ori greșita apreciere a probelor administrate în cauză nu pot constitui motiv de recurs după abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ. și în condițiile în care în pricină nu se aplică dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Din coroborarea dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) și art. 304 C. proc. civ. rezultă cu claritate că actuala reglementare a recursului nu permite modificarea ori casarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate, în timp ce greșita apreciere a probelor, a faptelor și împrejurărilor pricinii pot constitui doar motive de netemeinicie ce nu intră sub incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește cea de-a doua critică, analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac.

De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că decizia este motivată în fapt și în drept, fiind clară și concisă, nicidecum sumară,confuză ori chiar nemotivată, după cum susține recurenta. Și în cadrul acestui motiv recurenta formulează critici de netemeinicie, nicidecum de nelegalitate. Mai mult decât atât, criticile subsumate acestui motiv sunt formulate pentru prima dată în recurs, ceea ce nu este pemis în raport de principiul „omisso medio”. Pentru aceste considerente conform art. 312 și art. 274 C. proc.

civ se va respinge recursul declarat de pârâta F. Constanța împotriva deciziei civile nr. 26/COM din 11 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat urmând a fi obligată recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante D.C. SC cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta F. Constanța împotriva deciziei civile nr. 26/COM din 11 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante D.C. SC cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.