ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 607/2010

Asupra recursului de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1547 din 21 noiembrie 2007 Tribunalul București, secția a ll-a penală, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul G.D.M. la 10 ani închisoare. În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a si lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. a fost condamnat același inculpat (pentru fapta reținută la pct. 1 din rechizitoriu) la 10 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe o perioada de 3 ani, după executarea pedepsei principale. În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. prima instanță a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa ce mai grea, aceea de 10 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe o perioada de 3 ani cu aplicarea art. 71-64 C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen. a dispus arestarea inculpatul. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ. prima instanță a admis acțiunea civilă și l-a obligat pe inculpatul G.D.M. la despăgubiri civile către părțile civile, după cum urmează: la 26.650 Euro către partea civila SC R.T.

& S. SRL; la 100.000 Euro către partea civilă M.C.; la 16.280 lei către partea civilă SC I.C.A.R. R. SRL. De asemenea, inculpatul a mai fost obligat la 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către. Pentru a pronunța această sentință din examinarea mijloacelor de probă administrate în cauză prima instanță a reținut că la data de 07 martie 2005 partea vătămată M.C. a depus plângere penală la organele de poliție împotriva învinuitului G.D.M., solicitând cercetarea acestuia pentru infracțiunea de înșelăciune, motivat de faptul că la 08 februarie 2005 a achiziționat de la acesta un autoturism marca "BMW X 5", pentru care a plătit un avans de 10.000 Euro din suma negociată de 38.000 Euro, ca preț, inducându-l în eroare cu privire la proveniența reală a acestuia.

în cuprinsul plângerii, a mai precizat că autoturismul i-a fost predat fără număr de înmatriculare și fără acte de proveniență, dar că a promis că acestea îi vor fi aduse ia achitarea integrală a prețului. S-a mai reținut că la data de 26 februarie 2005 autoturismul a fost depistat din zona Bucur-Obor de către organele de poliție ale Secției 8, având montate plăcuțe cu numărul de înmatriculare provizoriu, iar ulterior, s-a stabilit că autoturismul în litigiu era în fapt înmatriculat definitiv sub nr. având ca deținător pe cetățeanul iranian F.B.P.G., care l-a închiriat SC R.T. SRL la 07 februarie 2005 pe o perioadă de 20 de zile. S-a mai menționat că numărul de înmatriculare a fost atribuit la data 11 ianuarie 2002 părții vătămate M.C.

pentru un autoturism proprietate privată marca "VW PASSAT" și că la data ridicării autoturismului de către organele de poliție numărul provizoriu era anulat, întrucât nu a fost restituit organelor abilitate după expirarea perioadei de 90 de zile (vol. 2, fila 230). Urmare acesteia împrejurări, M.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de punere în circulație și conducere pe drumurile publice a unui autoturism cu numere false de înmatriculare în dosarul nr. 581 prin rechizitoriul din 17 iulie 2005 întocmit de Secția de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a mai relevat că M.C., în calitate de parte vătămată în prezentul dosar, a arătat că autoturismul în litigiu era unul din cele 7 cumpărate de la învinuit, acesta încredințându-l că îi aparține și că îl deține urmare unui schimb cu un alt autoturism, același model, însă mai nou, adus din Rhiad, la momentul tranzacției acesta fiind radiat. Inculpatul i-a adus la cunoștință, totodată, că are la Ambasada României din Rhiad, un prieten pe nume "F.", care avea posibilitatea să cumpere și să trimită în containere mașini de teren la prețuri mai mici decât prețul pieței din România. S-a mai menționat de către prima instanță faptul că, partea vătămată M.C. se ocupa cu vânzarea-cumpărarea de autoturisme, motiv pentru care a acceptat oferta inculpatul G.D.M.

de a i le procura în această modalitate din Rhiad, și de a-i remite, în avans, câte 10.000 Euro, pentru fiecare autoturism ce va fi adus, urmând ca după înmatricularea acestora să-i achite și restul de bani. În cadrul acestei înțelegeri, partea vătămată M.C. a achiziționat de la inculpatul un număr de marca Mitsubishi Pajero și un autoturism marca Nissan Terrano, pentru care a achitat 23.000 Euro ca preț și restul de 90.800 Euro, ca avans pentru celelalte autoturisme. Prima instanță a constatat că, în realitate, autoturismele au fost închiriate de către inculpat și nu aduse din Rhiad, după cum urmează: de la SC R.T. SRL București, un număr de 5 autoturisme BMW X5 cu numerele de înmatriculare și un autoturism "Nissan Terrano II", cu număr de înmatriculare; de la SC I.C.A.R.

R. SRL un număr de 7 autoturisme: un Lincoln Navigator cu număr de înmatriculare; un Jeep Grand Cherokee cu număr înmatriculare; un BMW seria 7 cu număr de înmatriculare; un BMW X 5 cu număr de înmatriculare; un BMW X 5 cu număr de înmatriculare; un BMW X 5 cu număr de înmatriculare (vol. 1,fila 292-300). S-a mai menționat că inculpatul a închiriat autoturisme și de la alte societăți pe care însă Ie-a restituit, astfel: de la SC A.N. SRL Cluj (3 autoturisme), de la SC B.R. SRL (4 autoturisme); de la P.I. SRL (un autoturism Xang Young Mousso) și de la SC I.C.A.R. SRL (7 autoturisme). S-a mai precizat faptul că pentru nici unul dintre autoturismele achiziționate de la învinuit partea vătămată nu a încheiat contracte de vânzare-cumpărare, motivând că, pe de o parte, acestea urmau să fie perfectate în momentul în care ar fi intrat în posesia actelor de proveniență, iar pe de altă parte, a mai susținut că inculpatul G.D.M.

i-a inspirat încredere datorită prietenului său C.F.V., care i I- a prezentat ca fiind angajat al Ministerului Afacerilor Externe, în cadrul Serviciului de Pază și Protecție. A mai arătat că această convingere i-a fost întărită și de faptul că I-a văzut deseori pe inculpat la volanul unui autoturism marca "Jeep Grand Cherokee" dotat cu girofar, iar martorul C.F. I-a asigurat că urma să fie angajat de către inculpat ca șofer în cadrul Ambasadei României din Rhiad - Arabia Saudită. Prima instanță a reținut că modalitatea prin care inculpatul a achiziționat și a înstrăinat autoturismele a fost următoarea: în perioada ianuarie - februarie 2005, inculpatul G.D.M.

a închiriat în nume propriu un număr de 21 autoturisme de lux cu contract de închiriere pentru fiecare autoturism în parte, pe diverse termene (vol. 1, fila 292-305), iar la închiriere, inculpatul a achitat avansul în numerar pretinzând în fața agenților de închiriere că vor fi folosite de membri unor delegații străine și că el ar asigura paza acestor persoane (vol.1, fila 70-95). S-a mai reținut că inculpatul, după închirierea lor, parca autoturismele în diferite puncte din București (Satul Francez, Hotelul Sofitel, Parcul Carol, etc), iar ulterior, o înștiința telefonic pe partea vătămată M.C., despre locul unde se aflau autoturismele care îl interesau, precum și unde se află cheile, (de regulă erau lăsate la recepția unor hoteluri sau restaurante).

Inculpatul, cu privire la cele 7 autoturisme vândute părții vătămate M.C., a arătat că Ie-a închiriat la cererea expresă a părții vătămate care, de fapt, urmărea să le revândă, după dublarea seriilor prin poansonare. Totodată, inculpatul a recunoscut că a primit de la partea vătămată, în mai multe rânduri, aproximativ 70.000 Euro, dar nu cu titlu de avans, ci drept contravaloare a închirierii lor, sumă din care el și-ar fi însușit 7.000 Euro, fără știrea părții vătămate. Tribunalul București, secția a ll-a penală, a reținut că inculpatul a mai arătat că partea vătămată C.F.V. avea cunoștință de faptul că autoturismele care au ajuns în posesia părții vătămate M.C., proveneau din închirieri.

De asemenea, s-a mai reținut că inculpatul a arătat în apărarea sa, că scopul închirierii era de fapt executarea de serii duble, care se copiau la autoturismele de lux aduse din străinătate cu seriile de la autoturismele închiriate în tară, apărând astfel două autoturisme cu aceeași serie. Prima instanță a mai constatat că inculpatul a susținut că operațiunea ar fi fost făcută în înțelegere cu proprietarii din străinătate pentru ca aceștia să-și recupereze asigurarea, condiția fiind ca autoturismul poansonat cu seria falsă să nu părăsească țara. Prima instanță a înlăturat aceste apărări ca fiind făcute „pro causa", întrucât din verificări, dar și urmare perchezițiilor efectuate de către organele de poliție la adresele din București, indicate de către inculpat ca fiind garaje în care partea vătămată M.C.

ar schimba seria autoturismelor, nu s-au confirmat aceste aspecte (vol. 1, fila 113; vol.2, fila 132). Susținerile inculpatului au mai fost infirmate și de verificările autoturismelor în litigiu efectuate la Registrul Auto Român care prin adresa nr. 4450 din 12 iulie 2005, a atestat că elementele de identificare ale acestora nu prezintă urme de intervenții. S-a mai relevat că la data de 22 iunie 2005, inculpatul G.D.M. a fost supus tehnicii de investigare a comportamentului simulat, raportul de constatare concluzionând că răspunsurile acestuia au provocat în traseele diagramelor obținute, modificări semnificative ale stresului emoțional, care sunt specifice comportamentului simulat (vol. 1, fila 245). S-a constatat, în timpul cercetării judecătorești că, deși instanța a făcut numeroase demersuri în acest sens, inculpatul nu a putut fi audiat, nefiind găsit la domiciliul său.

Au fost audiați în cauză și martorii T.D., agent SPP S.C., C.M., care și-au menținut declarațiile din faza de urmărire penală, arătând ca inculpatul s-a prezentat acestora ca fiind agent SPP și ca având posibilitatea să le vândă la prețuri mici autoturisme de lux, pentru care însă, nu avea documente de înmatriculare. De asemenea, au mai fost audiați și martorii E.M.G., D.A.C., I.V.M., P.P. , I.E.V., M.M. și C.L.N. , care l-au cunoscut pe inculpat în calitate de recepționeri la hotelurile la care acesta se caza și unde, deseori, lăsa la recepție cheile unor autoturisme pe care, le ridicau, apoi diverse persoane. S-a mai reținut că martora G.A. a arătat că firma la care acesta era angajată i-a închiriat inculpatului mai multe autoturisme, iar martorii P.G.

și P.E. au arătat că l-au cunoscut pe inculpat, ce Ie-a fost prezentat ca fiind procurator de mașini străine la prețuri rezonabile și că acesta a adus în curtea lor un autoturism marca BMW X5 cu număr de Germania și pentru care urma să fie achitat prețul în momentul în care se aduceau documentele justificative, autoturism ce a fost ridicat ulterior de către organele de poliție, întrucât plana suspiciunea că mașina ar fi fost sustrasă. Prima instanță a constatat că partea vătămată M.C. și-a menținut declarațiile date în faza de urmărire penală arătând ca inculpatul, ce-i fusese prezentat de un prieten ca fiind agent SPP, în perioada februarie-aprilie 2005, i-a oferit spre vânzare mai multe autoturisme, despre care i-a spus că îi aparțin, la un preț mai mic decât prețul pieței, dar pentru care nu i-a prezentat și documentele aferente, motiv pentru care a și formulat plângere împotriva acestuia.

Acesta a mai arătat ca se constituie parte civilă cu suma de 100.000 Euro, reprezentând prejudiciul efectiv cauzat, respectiv contravaloarea mașinilor predate. Tribunalul a reținut că la data de 26 ianuarie 2006 partea vătămată SC R.T.S. SRL a depus la dosarul cauzei adresa de constituire parte civilă pentru suma de 26.650 Euro, reprezentând sumele neachitate de către inculpat în baza contractelor de închiriere a autoturismelor.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare faptă în parte, prima instanță a avut în vedere, pe de o parte, criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen., gradul de pericol social concret al fiecărei infracțiuni săvârșite de inculpat, modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, reținându-se forma continuată a infracțiunilor, consecințele deosebit de grave ale infracțiunilor săvârșite și prejudiciile extrem de mari create părților civile, precum și circumstanțele personale ale inculpatului( recidivist postexecutoriu), aplicând disp. art. 37 lit. b) C. pen.

și, pe de altă parte, faptul că acesta a avut o atitudine nesinceră și nu s-a prezentat în fața instanței de judecată, dând dovadă de lipsă de interes pentru aceasta cauză, pentru administrarea probatoriului și exercitarea dreptului la apărare al acestuia, considerente pentru care tribunalul a apreciat că scopul educativ și coercitiv al pedepsei poate fi atins numai prin aplicarea unor pedepse cu închisoarea, orientate spre minimul special al pedepsei, dar cu executare în regim de detenție. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul G.D.M., soluționat prin decizia penală nr. 113 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția I-a penală, în sensul desființării în parte a sentinței și urmare rejudecării, a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare, în pedepsele componente și, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen., I-a condamnat pe inculpatul G.D.M. la 12 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a si lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale (pct.4 din rechizitoriu). În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen. a fost condamnat același inculpat la 12 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale (pct. 1 din rechizitoriu). Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța de prim control judiciar a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a si lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale cu aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen.

Prin aceeași decizie s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate. S-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus prevenția de la 27 noiembrie 2007 la zi, stabilindu-se, totodată să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare efectuate. Prin decizia penală nr. 3161 din 08 octombrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă decizii, a fost casată integral decizia penală nr. 113/2008 și cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de apel (Curtea de Apel București) constatându-se că inculpatul este arestat în altă cauză. Instanța de recurs a reținut în considerentele deciziei că instanța de apel a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 378 alin. (2) C. proc.

pen. în sensul ascultării inculpatului, cu atât mai mult cu cât apelul parchetului era formulat în defavoarea inculpatului. La rejudecarea cauzei, la termenul din 23 februarie 2009, s-a procedat la ascultarea inculpatului, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul arătând că își menține toate declarațiile date la urmărirea penală și recunoscând că a închiriat autoturismele în urma unei înțelegeri verbale cu partea vătămată M.C., aceasta din urmă comunicând inculpatului destinația autoturismelor, anterior închirierii, respectiv pentru folosirea la filmări. Inculpatul a mai susținut că primea de la partea vătămată contravaloarea chiriei fără a întocmi vreun act doveditor al plății, inculpatul primind un comision pentru fiecare autoturism, potrivit înțelegerii dintre cei doi.

Totodată, inculpatul a mai menționat că nu a avut intenția de a înșela părțile vătămate, ulterior începerii anchetei aflând de destinația dată de partea vătămată autoturismelor și, contrar susținerilor părții vătămate M.C., a arătat că nu și-a declinat vreo altă calitate oficială la firmele de la care a închiriat autoturismele și că partea vătămată cunoștea faptul că autoturismele nu pot fi vândute. Inculpatul a invocat că a formulat un denunț împotriva mai multor persoane pentru comiterea de fapte de corupție, fiind comunicată instanței de către DNA - Secția de Combatere a Corupției ordonanța din 07 septembrie 2006 dispusă în dosarul nr. 18/P/2006, prin care s-a dispus măsura scoaterii de sub urmărire penală ori cea a neînceperii urmăririi penale față de persoanele reclamate, avându-se drept temei juridic dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc.

pen. Prin aceeași ordonanță s-a mai dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe inculpatul G.D.M., sub aspectul comiterii mai multor infracțiuni de înșelăciune și distrugere din culpă în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova. Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința numai cu privire la greșita individualizare a pedepsei, arătându-se că în raport de circumstanțele reale ale cauzei, de persoana inculpatului (care este recidivist) și poziția procesuală nesinceră, de prejudiciul cauzat părții vătămate, se impunea aplicarea unei pedepse în cuantum majorat. Apelantul inculpat G.D.M.

a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că în mod greșit s-a dispus condamnarea sa, întrucât nu a avut niciodată intenția de a înșela părțile vătămate și că probele administrate în cauză nu au dovedit vinovăția sa, că declarațiile martorilor nu au fost credibile și, fie nu s-au coroborat cu alte probe, fie erau contradictorii. A mai arătat că nici declarația părții vătămate M.C. nu s-a coroborat cu alte dovezi pentru a proba vinovăția inculpatului, iar din derularea acțiunilor a rezultat că partea vătămată știa că mașinile provin de la societăți de închiriere, fiind interesată doar de anumite tipuri de autoturisme. A mai solicitat instanței să înlăture concluziile testului poligraf, întrucât nu a fost realizat și întocmit profesionist, ci interesat.

Totodată, a mai susținut că din probatoriul administrat a rezultat că poziția procesuală a părții vătămate M.C. se impune a fi cenzurată, întrucât unele acțiuni efectuate de aceasta (abandonarea autoturismelor în diferite locații din București) s-au pus, greșit, în sarcina inculpatului. A conchis solicitând achitarea sa în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. și lăsarea nesoluționată a acțiunii civile, motivat de faptul că există posibilitatea dezdăunării părților vătămate prin acțiuni la instanțele comerciale, întrucât s-au încheiat contracte de închiriere pentru autoturisme, iar daunele solicitate sunt prea mari. Curtea de Apel București, secția l-a penală, prin decizia penală nr. 69 din 23 martie 2009, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul G.D.M. împotriva sentinței penale nr. 1547/F din data de 21 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală, în dosarul nr. 43457/3/2005,a desființat, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând: A majorat pedepsele principale aplicate inculpatului pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. (pct. 4 și respectiv, pct. 1 din rechizitoriu) de la 10 câte ani închisoare la câte 12 ani închisoare. În temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen.

a contopit cele două pedepse, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 12 ani închisoare, alături de care urma să execute, conform art. 35 alin. (3) C. pen., și pedeapsa complementară cea mai grea, dintre cele stabilite prin sentința penală apelată, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale. Prin aceeași deciziei, instanța de prim control judiciar, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe perioada executării pedepsei principale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

A mai constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. a stabilit să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare. Pentru a dispune astfel, instanța de prim control judiciar, examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor art. 371 și art. 378 C. proc. pen. a apreciat ca fiind întemeiate criticile formulate în cauză, constatând, în privința criticilor aduse de inculpat sentinței, că acestea nu au în vedere nici probele administrate în cauză, nici faptul că toate apărările inculpatului sunt formulate prin interpretarea personală a dovezilor și a situațiilor faptice fără a opune o dovadă contrară (cum permite art. 66 alin. (2) C. proc.

pen.), dar și prin deplasarea vinovăției asupra altor persoane, cu care, de altfel, inculpatul s-a aflat anterior într-un anumit tip de relații. în sensul acestei modalități de interpretare a dovezilor s-a apreciat a fi atât solicitarea inculpatului de a înlătura concluziile testului poligraf, care au stabilit existența unui comportament simulat, (deși nu exista nici un impediment tehnic ori procedural care să-l pună sub semnul îndoielii), cât și constatarea desprinsă din ordonanța din 07 septembrie 2008 a DNA, (dispusă în urma denunțului inculpatului cu privire la fapte de corupție comise de mai multe persoane), ordonanță care a reținut că, după efectuarea unor ample activități de cercetare penală, s-a constatat că inculpatul G.D.M.

are o abilitate deosebită în construirea de scenarii, în susținerea cărora se folosește de documente false dublate de prezentarea unor calități mincinoase (ofițer în cadrul unor structuri de informații), „arsenalul" folosit fiind de natură să câștige încrederea și, pe această bază, să obțină un profit infracțional( fila 78). Instanța de apel a mai constatat că, în speța de față, inculpatul, deși așa cum a recunoscut și s-a dovedit, închiria autoturisme de la firme de specialitate, a ajuns să prezinte părții vătămate M.C. o situație nereală în sensul procurării acestora (prin intermediul prietenului F.) din străinătate și al vânzării lor în România, situație similară celei referitoare la autoturismul marca BMW X5, pentru care partea vătămată a plătit în avans 10.000 Euro din suma negociată de 38.000 Euro, aceasta fiind ulterior trimisă în judecată pentru conducere pe drumurile publice și punere în circulație a unui autoturism cu numere false de înmatriculare.

S-a mai relevat că situația de fapt reținută de prima instanță s-a bazat și pe probele administrate nemijlocit, întrucât atât partea vătămată M.C. cât și martorii audiați și-au menținut toate declarațiile anterioare și au arătat că inculpatul le prezenta inițial situații fără dubii, pentru a le câștiga încrederea, iar ulterior se ajungea la nefinalizarea tranzacțiilor negociate privind vânzarea de autoturisme, deși se plătise o parte din preț. Tot pentru a capta interesul și a câștiga încrederea „victimelor" s-a mai reținut că inculpatul se prezenta folosind calități mincinoase, (ofițer în cadrul SPP), fapt confirmat de martorii C.S.V., T.D., S.C., iar acțiunea inculpatului de inducere în eroare a părților vătămate era laborioasă și bine pusă la punct.

Astfel, s-a relevat că acesta închiria autoturisme de la firme de specialitate, dar numai mărci cunoscute și bine cotate, le parca în anumite puncte din municipiul București (Satul Francez, Hotel Sofitel, Parcul Carol, etc) după care o înștiința pe partea vătămată M.C. despre aceste locuri, comunicându-i unde se aflau cheile, partea vătămată folosind aceste autoturisme fără a cunoaște că sunt închiriate, ci că sunt aduse din străinătate de inculpat în scopul vânzării. S-a considerat că nu poate fi primită susținerea de către inculpat a lipsei intenției de a înșela, întrucât inculpatul nu doar că nu a produs dovezi, dar, din modalitatea concretă de comitere, a rezultat un plan minuțios și bine organizat de a procura și a vinde autoturisme prezentându-le potențialilor cumpărători situații nereale, după ce inițial, le câștigase încrederea.

S-a constatat că apărările inculpatului în sensul că partea vătămată M.C. deținea în diferite garaje autoturisme în vederea schimbării seriilor nu s-au dovedit plauzibile, întrucât la perchezițiile domiciliare nu au fost găsite asemenea autoturisme și nici nu au fost depistate astfel de activități, iar verificările efectuate la RAR nu au condus la constatări de natură a susține apărările inculpatului. S-a constatat de către instanța de prim control judiciar, în al doilea ciclu procesual că, cele anterior reținute converg însă spre concluziile testului poligraf cu privire la comportamentul simulat al inculpatului, conturând clar personalitatea inculpatului. Așa fiind, nu a fost primită de către instanța de apel solicitarea de achitare a inculpatului, constatându-se că acesta a acționat cu intenție directă în comiterea faptelor, inculpatul prevăzând rezultatul faptelor, dar și urmărind producerea lui, într-un mod organizat și bine pus la punct.

De asemenea, Curtea de Apel București, secția I penală, a înlăturat și susținerea inculpatului în sensul lăsării nesoluționate a acțiunii civile pe considerentul că părțile vătămate se puteau adresa instanțelor comerciale pentru a-și acoperi pagubele constatând că în mod intenționat s-a omis a se face vorbire de faptul că pagubele produse sunt rezultatul comiterii unor fapte penale, iar dispozițiile art. 346 alin. (1) C. proc. pen. obligă instanța ca, în caz de condamnare, să se pronunțe și asupra acțiunii civile cu atât mai mult cu cât, în cauză, părțile vătămate s-au constituit părți civile cu diferite sume de bani, iar apărarea inculpatului în acel moment, în sensul că prețul închirierii era prea mare, nu poate conduce la o altă soluție.

S-a apreciat că între inculpat și firmele de închiriere exista o convenție, cu un preț negociat, necontestat de inculpat și care reprezenta valoarea daunei produse, pentru care inculpatul trebuie să răspundă. S-a mai apreciat că sentința penală era nelegală, în ce-l privește pe inculpat, doar sub aspectul aplicării unei pedepse accesorii prev. de art. 71 rap. la art. 64 lit. a) C. pen. prin interzicerea și a dreptului electoral de a alege, ceea ce era contrar conținutului acestui drept, în raport cu infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, stabilind ca referitor la pedeapsa accesorie, aceasta să privească doar interzicerea drepturilor prev. de art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen.

În ceea ce privește apelul parchetului instanța de prim control judiciar a constatat că era întemeiat întrucât prima instanță a făcut o greșită individualizare a pedepsei, întrucât cuantumul acesteia la nivelul minimului special de 10 ani închisoare (pentru fiecare infracțiune comisă) nu a ținut seama nici de criteriile art. 72 C. pen., dar nici nu a avut în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei, reale și personale.

Instanța de apel a apreciat că o pedeapsă de câte 12 ani închisoare este aptă să asigure dublul scop al pedepsei, preventiv și educativ, dar și cerințele art. 52 C. pen., având în vedere că, pe de o parte, infracțiunile comise de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social prin modul laborios de săvârșire, perioada îndelungată de acțiune, scopul urmărit, folosirea de calități mincinoase, dar și prin consecințele deosebit de grave produse, iar pe de altă parte, că nu poate fi ignorată persoana inculpatului care a comis faptele în stare de recidivă postexecutorie, dar nici poziția procesuală nesinceră avută pe parcursul procesului, din actele dosarului rezultând o solidă specializare a inculpatului în comiterea de infracțiuni de înșelăciune, atât în trecut, cât și în prezent, fiind cercetat, urmare disjungerii ordonanței din 07 septembrie 2006, tot pentru acest gen de fapte.

S-a considerat, având în vedere principiul neagravării situației inculpatului în propria cale de atac, motivat de faptul că prima hotărâre a instanței de apel din 22 aprilie 2008 a fost casată prin exercitarea recursului doar de către inculpat, că la rejudecare nu se putea aplica o pedeapsă peste cuantumul de 12 ani închisoare, întrucât ar fi fost contrar art. 372 C. proc. pen. Împotriva deciziei mai sus menționate în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.D.M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motivele detaliate în cuprinsul încheierii de ședință de la data de 8 februarie 2010, termen când s-a acordat cuvântul părților la dezbateri. Deși apărătorul ales al recurentului inculpat a solicitat amânarea pronunțării deciziei penale pentru a depune note de concluzii scrise, cerere admisă de instanța de ultim control judiciar, ulterior, acesta nu a mai depus nici note scrise și nici alte înscrisuri în susținerea recursului formulat.

În esență, recurentul inculpat, prin apărătorul ales, a invocat dispozițiile art. 385 9 pct. 13 și pct. 14 C. proc. pen. și a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și, în principal, să se constate că fapta imputată inculpatului nu este prevăzută de legea penală, că probele administrate în cauză nu sunt de natură să convingă instanța că inculpatul a avut intenția de a înșela partea vătămată, întrucât acesta, așa cum constant a susținut, a dorit să subînchirieze mașinile, desfășurând practic activități de natură comercială. A mai precizat că solicită achitarea inculpatului, în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., considerând că faptele de înșelăciune în formă continuată, cu urmări deosebit de grave, reținute în actul de inculpare în sarcina acestuia, nu sunt prevăzute de legea penală.

De asemenea, a mai susținut că sumele de bani la care a fost obligat inculpatul prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior nu sunt reale și nici nu au fost dovedite. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și, în rejudecare, reindividualizarea pedepselor aplicate inculpatului, urmare reaprecierii materialului probator, funcție de circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor, dar și de circumstanțele personale ale acestuia. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc.

pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru considerentele ce urmează. Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 385 9 pct. 13 C. proc. pen. și că nu poate fi primită solicitarea de achitare formulată de apărătorul recurentului inculpat pe considerentul că fapta nu ar fi prevăzută de legea penală, întrucât ambele instanțe au reținut, în mod corect, situația de fapt și au stabilit vinovăția inculpatului G.M.D. dispunând, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa [înșelăciune în formă continuată prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2)], instanța de prim control judiciar aplicându-i acestuia, justificat, o pedeapsă rezultantă într-un cuantum majorat - 12 ani închisoare , fată de cel stabilit de către instanța de fond (10 ani închisoare), raportat atât la criteriile prevăzute în dispozițiile art. 72 C. pen., cât și la persoana și la atitudinea procesuală oscilantă a acestuia. De asemenea, Înalta Curte, examinând actele dosarului cu privire la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, constată că instanța de apel, în mod justificat, a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 64 lit. a) teza I C. pen., apreciind, în mod corect, că nu-i pot fi interzise inculpatului în totalitate drepturile electorale, menținând doar interdicția de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective, prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., nu și interdicția de a alege, prev. de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

Nici critica vizând greșita soluționare a laturii civile nu poate fi primită, întrucât inculpatul, prin apărător ales deși s-a obligat să depună note de concluzii scrise în sprijinul susținerilor sale precum și alte înscrisuri prin care să motiveze netemeinicia sau nelegalitatea soluției pronunțate, caz de casare ce mai degrabă s-ar circumscrie dispozițiilor art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., ulterior nu s-a mai conformat obligației asumate Jar susținerile formulate ,sub acest aspect, nu sunt fondate neavând nici un suport probator.

Astfel, se reține că afirmațiile inculpatului potrivit cărora părțile vătămate s-ar fi putut adresa instanțelor comerciale pentru a-și recupera pagubele produse din activitățile de natură comercială și că sumele la plata cărora a fost obligat sunt exagerate, fiind incorect stabilite, pe de o parte, nu au nici un suport probator, iar pe de altă parte sunt simple aserțiuni, lipsite de conținut, făcute în scopul vădit de a induce instanței părerea că activitatea desfășurată de inculpat ar fi avut conotații de ordin comercial, fapt contrazis în mod cert de probatoriul administrat în cauză din care a rezultat fără echivoc că inculpatul G.M.D.

în perioada ianuarie - februarie 2005, declinându-și calitatea de agent SPP, a închiriat de la diverse societăți comerciale în nume propriu, pe diverse perioade de timp, un număr de 21 autoturisme de lux, iar la închiriere inculpatul achita avansul, în numerar, pretinzând în fața agenților de închiriere că vor fi folosite de membrii unor delegații străine și că el ar asigura paza acestor persoane. După închiriere, inculpatul parca autoturismele în diferite locații din București, înștiințându-l telefonic pe partea vătămată M.C. atât despre locurile unde se aflau acestea cât și despre faptul că lăsa cheile autoturismelor respective la recepțiile unor hoteluri sau restaurante. Cu privire la 7 dintre aceste autoturisme, instanțele au reținut corect, în baza declarațiilor martorilor și părții vătămate, ce s-au coroborat între ele, că inculpatul Ie-a vândut părții vătămate M.C.

fără a-i remite și actele de proveniență și nici documentele de înmatriculare, însă a pretins că le-ar fi importat din Rhiad , chiar inculpatul recunoscând in declarațiile date că a primit în mai multe rânduri bani de la partea vătămată, dar nu cu titlu de avans ci drept contravaloare a închirierii lor. Prin urmare, în mod justificat, instanțele anterioare au reținut că inculpatul, conform unui plan amănunțit, dinainte stabilit, s-a prezentat atât martorilor audiați (C.S.V., T.D. și S.C.) cât și părții vătămate M.C.

ca fiind ofițer din cadrul SPP, tocmai pentru a le întări convingerea în cele ce susținea, prezentând potențialilor cumpărători ai autoturismelor de lux (dornici să le achiziționeze sub prețul pieței), drept adevărate, situații ce nu corespundeau realității, pentru a le capta interesul și a le câștiga încrederea, iar ulterior, tranzacțiile negociate nu se mai finalizau, fiind deci evidentă intenția inculpatului de a înșela persoanele din modul în care a acționat în realizarea aceleiași rezoluții infracționale. Așa fiind, se constată că instanța de prim control judiciar a procedat în mod corect atunci când a înlăturat solicitarea de achitare a inculpatului, apreciind că inculpatul a acționat cu intenție directă în comiterea faptelor, acesta prevăzând rezultatul faptelor sale și urmărind producerea lui, într-un mod organizat și bine pus la punct.

Totodată Înalta Curte mai constată că instanța de prim control judiciar, în mod justificat, a înlăturat ca neplauzibile și apărările inculpatului în sensul că partea vătămată M.C. deținea în diferite garaje autoturisme în vederea schimbării seriilor, întrucât la perchezițiile domiciliare efectuate nu au fost găsite asemenea autoturisme și nici nu au fost depistate astfel de activități, iar verificările efectuate la RAR nu au condus la constatări de natură a susține apărările inculpatului.

De altfel, se mai constată că, în mod corect, instanța de prim control judiciar a reținut, în considerentele hotărârii, că atitudinea inculpatului pe parcursul desfășurării procesului penal a evidențiat elemente care caracterizează și conturează o personalitate cu un comportament disimulat, având abilități evidente în crearea unor scenarii aparent verosimile, care ulterior, au fost rând pe rând infirmate de probatoriul administrat în cauză, toate acestea cu scopul de minimaliza urmările activității sale „de natură comercială" și a deplasa vinovăția pe umerii și în sarcina altor persoane. Nici solicitarea de reindividualizare a pedepsei rezultante aplicate inculpatului, sub aspectul cuantumului acesteia nu poate fi primită, raportat la atitudinea procesuală a acestuia, dar și la circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor.

Potrivit art. 72 C. pen. , la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Pe de altă parte, art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. În speță, pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, aplicată inculpatului G.D.M. de instanța de prim control judiciar, este aptă să atingă scopul preventiv și educativ, întrucât această instanță a ținut cont de atitudinea procesuală a acestuia, care acționând în scopul înșelării părții vătămate s-a sustras cercetării judecătorești, fiind, de altfel, cercetat și într-un alt dosar penal pentru fapte de același gen.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată ca o nouă individualizare a cuantumului pedepsei aplicată inculpatului nu ar fi temeinică, lipsind de conținut dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen. și creând o vădită disproporție între scopul și rezultatul acesteia. Totodată, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.D.M. împotriva deciziei penale nr. 69 din 23 martie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, urmând a constata, totodată, că inculpatul este arestat în altă cauză.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, conform dispozitivului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.D.M. împotriva deciziei penale nr. 69 din 23 martie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 februarie 2010.