ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4232/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 20/P/2008 din 12 august 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție au fost trimiși în judecată inculpații: C.S., I.M.O., F.F.P., T.A.O. și B.L.M., având funcții de conducere ori execuție în cadrul S.N.A.I.B.B. SA, pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 și art. 248 1 C. pen., precum și inculpatul N.I.B. – avocat în Baroul de Avocați Sibiu, pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 și art. 248 1 C. pen.

S-a reținut în actul de sesizare că avocatul N.I.B. a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare privind un teren în suprafață de 25.000 mp, situat în comuna Voluntari, județul Ilfov și că ulterior, acest dobânditor a cerut conducerii S.N.A.I.B.B. SA, schimbarea cu un teren proprietatea acestei societăți, situat în intravilanul Municipiului București cu un front de peste 125 ml la DN.1 – Șoseaua București – Ploiești. Deși inculpatul N.I.B. nu era proprietar, Consiliul de administrație a S.N.A.I.B.B. SA, al cărei președinte era inculpatul C.S. a aprobat schimbul de terenuri, iar ceilalți inculpați au încheiat contractul de schimb fără obligarea inculpatului N.I.B. la plata unei sulte, cauzându-se un prejudiciu de 4.273,472 Euro.

Curtea de Apel București, secția I penală, investită cu soluționarea cauzei, a dispus, prin încheierea din 3 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 4357/2/2009, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 43/2002 în întregul său în raport cu dispozițiile art. 73 lit. e), art. 74, art. 115 alin. (1) din Constituția României și art. 6 din CEDO și a art. 16 din O.U.G. nr. 43/2002 în raport cu dispozițiile art. 26, art. 27, art. 28 coroborate cu art. 20 din Constituția României, art. 6 și art. 8 din CEDO. Pentru a pronunța această soluție, instanța a considerat că excepțiile invocate nu vizează acte normative care sunt în vigoare, iar textele criticate nu au legătură cu soluționarea cauzei, împrejurări în care, nefiind întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1993, cererea de sesizare a Curții Constituționale nu este admisibilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul N.I.B., care a susținut că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este greșită și că se impune casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei la instanța de contencios constituțional, pentru soluționarea excepției invocate. Recursul declarat este întemeiat. În conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acesteia.

Excepția poate fi ridicată la cererea unei părți sau din oficiu, de către instanța de judecată. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Potrivit alin. (6) al aceluiași text, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Din examinarea actelor dosarului se constată că prima instanță a considerat că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale, întrucât dispozițiile legale criticate nu ar mai fi în vigoare, iar pe de altă parte, ele nu ar avea legătură cu soluționarea acelei cauze.

Această concluzie nu este însă corectă. Astfel, inculpatul N.I.B. a susținut că O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție este neconstituțională în întregul său, întrucât încalcă dispozițiile art. 73 lit. e), art. 74, art. 115 cu referire la art. 108 alin. (3) din Constituția României și la art. 6 din CEDO, ceea ce ar atrage nulitatea actului de sesizare a instanței. Tot astfel, s-a susținut că dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 43/2002 ar fi neconstituționale, întrucât încalcă dispozițiile art. 26, art. 27 și art. 28 cu referire la art. 20 din Constituția României și la art. 6 și art. 8 din CEDO, ceea ce ar atrage nulitatea unor probe pe care s-a întemeiat trimiterea în judecată.

Aceste dispoziții criticate ca fiind neconstituționale sunt în vigoare, ordonanțele de urgență fiind aprobate prin legi și ele desigur, au legătură cu soluționarea cauzei cum s-a menționat și nu au fost declarate anterior ca neconstituționale. Așa fiind, prima instanță avea suficiente temeiuri să constate că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor arătate era conformă cu dispozițiile arătate, lucru pe care însă, în mod greșit nu l-a făcut. Întrucât criticile din recurs sunt întemeiate, Curtea în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de inculpatul N.I.B., a casa încheierea atacată și rejudecând, a admite cererea formulată de acesta și a sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate ale O.U.G.

nr. 134/2005 în întregul său, în raport cu dispozițiile art. 73 lit. e), art. 74, art. 115 alin. (1) cu referire la art. 108 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din CEDO, precum și ale art. 16 din O.U.G. nr. 43/2002 în raport de dispozițiile art. 26, art. 27, art. 28 cu referire la art. 20 din Constituția României și ale art. 6 și art. 8 din CEDO. În opinia instanței, O.U.G. nr. 134/2005 a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituția României, întrucât guvernul a reglementat într-un domeniu rezervat legii. Privitor la dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 43/2002, acestea sunt conforme cu prevederile art. 53 din Constituția României referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți necesare desfășurării instrucției penale.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 cu referire la art. 303 alin. (6) C. proc. pen., se va dispune suspendarea judecății până la soluționarea excepțiilor de către instanța de contencios constituțional.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul N.I.B. împotriva încheierii din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 4357/2/2009. Casează încheierea atacată și, rejudecând, admite cererea formulată de inculpatul N.I.B. și dispune sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ale O.U.G. nr. 134/2005 și ale art. 16 din O.U.G. nr. 43/2002. În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cu referire la art. 303 alin. (6) C. proc. pen., suspendă judecata până la soluționarea excepțiilor invocate. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 decembrie 2009.