BUFFET c. FRANCE

Procedura înaintea jurisdicțiilor civile La 26 decembrie 1994, reclamanta a cerut asistență juridică care i-a fost acordată la 27 aprilie 1995. Prin citații din 22 și 27 decembrie 1995, a sesizat tribunalul de mare instanță din Paris cu o cerere îndreptată împotriva CPOA, CHS, Dr. F. și fostului sa concubin T., în vederea condamnării lor solidare la repararea prejudiciului cauzat de internarea sa. Prin hotărâre din 10 noiembrie 1997, tribunalul a respins excepția de incompetență ridicată de CPOA și, acordând parțial cererile reclamantei, a considerat că, CHS neadministrând proba că procedura de internare la cererea unui terț fusese respectată nici că reclamanta îșî dăduse consimțământul la internare, a comis o abatere și a condamnat-o în consecință să-i verse suma de 30 000 franci francezi (FRF), (adică 4 573 EUR) ca daune-interese. Tribunalul a considerat în schimb că nici Dr. F., nici CPOA, nici T. nu comiseseră fapte culpabile și a respins cererile reclamantei împotriva lor. Prin decizie din 16 martie 1999, curta de apel din Paris a infirmat hotărârea în ceea ce privește condamnarea CHS și a confirmat-o pentru rest. Curta a reținut că, dacă o măsură de internare la cererea unui terț fusese envisagată în cursul examinării reclamantei la domiciliul seu, din dosar rezulta că CHS nu continuase în direcția acestei proceduri și că reclamanta fusese internată liber cu consimțământul seu. Curta a apreciat că neadministrând nici o justificare pentru afirmațiile cu privire la internarea arbitrară, reclamanta trebuia respinsă din cererile sale împotriva CHS. La 16 mai 1999, reclamanta a depus o cerere de asistență juridică pentru a se pourvoi în casație, care a fost respinsă prin decizie a biroului de asistență juridică din 8 iunie 2000, din cauza absenței unor mijloace serioase de casație. Prin decizie din 18 decembrie 2000, notificată reclamantei la 21 decembrie, consilierul delegat de Primul Președinte al Curții de Casație a confirmat respingerea, pe motiv că nu apărea din examinarea actelor procedurii că un mijloc de casație să fie susceptibil să fie folosit cu folos.

Procedura înaintea jurisdicțiilor administrative La 23 mai 1995, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Versailles cu o acțiune de anulare a deciziei de admitere la CHS. Prin hotărâre din 20 mai 1998, tribunalul a respins acțiunea, pe motiv că din actele dosarului nu rezulta că nu-și dăduse consimțământul la internare. Reclamanta a apelat înaintea curții administrative de apel din Paris care, prin decizie din 18 martie 2003, a confirmat hotărârea, cu următoarea motivare : « din raportul de internare (...) rezulta că Doamna Buffet, în cursul entretienului de admitere la sosire (...) s-a exprimat cu calm, ordine și claritate ; a explicat agitația prin problemele pe care le avea cu concubinul seu și a manifestat ostilitate la o internare la cererea concubinului seu pe care o considera arbitrară ; din moment ce problemele conjugale ale Doamnei Buffet apăreau ca fiind în centrul stării sale de agitație, asistentul specialist asociat al centrului spitalicesc (...) care a primit-o pe Doamna Buffet a apreciat că cererea de internare nu era admisibilă deoarece emana tocmai din concubinul interesatei ; din aceasta rezulta că, dacă o măsură de internare la cererea unui terț fusese envisagată în cursul examinărilor medicale succesive ale Doamnei Buffet înainte de sosirea sa la centrul spitalicesc (...), nu fusese continuată în direcția procedurii articolului L. 333 din Codul sănătății publice ; că Doamna Buffet, care de altfel stătuse liber în centrul spitalicesc (...) mai puțin de două zile, a plecat, așa cum rezulta din buletinul de ieșire din 29 mai 1991, cu acordul medicului și la cererea serviciului ; Considerând că nu este stabilit că Doamna Buffet nu ar fi dat consimțământul la internare potrivit regimului dispozițiilor citate mai sus ale articolului L. 326-2 din Codul sănătății publice, nici că consimțământul seu ar fi fost viciat din cauza medicamentelor care-i fusese administrate înainte de sosirea sa la (CPOA) (...) ; Considerând că din aceasta rezulta că Doamna Buffet nu este întemeiată să susțină că ar fi fost obiectul unei internări arbitrare constitutive de o abatere. » Prin decizie din 26 mai 2003, biroul de asistență juridică al Consiliului de Stat a refuzat reclamantei beneficiul asistenței juridice pentru a se pourvoi în casație din cauza absenței unor mijloace serioase susceptibile de a convinge judecătorul de casație. Reclamanta indică că nu pare că li s-a dat urmări recurului pe care l-a depus împotriva acestei decizii.

Plângere împotriva S. La 21 mai 1999, reclamanta a depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva S., care o examinase la CHS și redactase două certificate, din capete de acuzare incluzând violarea secretului profesional, tentativă de fraude procesuale, exercitare ilegală a profesiei de medic și uzurpare de titlu. La 26 octombrie 2001, judecătorul de instrucție al tribunalului de mare instanță din Paris a emis o ordonanță de clasare. A reținut în special că nici un element nu permitea să se creadă în existența unei fraude procesuale, și presupunând că S., cetățean argentin și doctor în medicină dintr-o facultate din Argentina, nu părea a avea la data faptelor calificările și autorizările administrative care i-ar conferi plinătatea exercitării profesiei de medic în Franța și i-ar permite să se prevaleze, chiar implicit, de titlul de doctor în medicină, aceste fapte erau în orice caz prescrise. B. Dreptul și practica internă relevante 1. Codul sănătății publice Dispozițiile relevante ale Codului sănătății publice la momentul faptelor, așa cum rezultau din legea din 27 iunie 1990, erau următoarele : Articolul L. 326-1 « Nimeni nu poate fi fără consimțământul seu sau, după caz, fără cel al reprezentantului seu legal, internat sau menținut în internare într-un stabiliment care primește bolnavi cu tulburări mentale decât în cazurile prevăzute de lege (...) » Articolul L. 326-2 « Orice persoană internată cu consimțământul seu pentru tulburări mentale este considerată în internare liberă (...) » Articolul L. 333 « O persoană cu tulburări mentale nu poate fi internată fără consimțământul seu la cererea unui terț decât dacă : 1 o Tulburările ei fac imposibilă consimțământul seu ; 2 o Starea ei impune îngrijiri imediate asortite cu o supraveghere constantă în mediu spitalicesc. Cererea de admitere este prezentată fie de un membru al familiei bolnavului, fie de o persoană susceptibilă să acționeze în interesul acestuia (...) Cererea trebuie să fie manuscrisă și semnată de persoana care o formează (...) Cuprinde numele, prenumele, profesia, vârsta și domiciliul atât al persoanei care cere internarea cât și al celei a cărei internare este cerută și indicarea naturii relațiilor care există între ele (...) Cererea de admitere este însoțită de două certificate medicale cu data de mai puțin de cincisprezece zile și circumstanțiate, atestând că condițiile prevăzute prin alineele doi și trei sunt îndeplinite. Primul certificat medical nu poate fi întocmit decât de un medic care nu exercită în stabilimentul care primește bolnavul ; constată starea mentală a persoanei care trebuie tratată, indică particularitățile bolii sale și necesitatea internării fără consimțământul seu. Trebuie confirmat de certificatul unui al doilea medic care poate exercita în stabilimentul care primește bolnavul (...) » 2. Căile de atac Există în dreptul francez o competență jurisdicțională dublă în materia internării, bazată pe principiul separației puterilor : judecătorul administrativ are competență pentru a aprecia regularitatea actelor administrative de internare și judecătorul civil pentru a aprecia fondul internării. Până la decizia Tribunalului Conflictelor din 17 februarie 1997 (a se vedea mai jos), fiecare ordin de jurisdicție putea acorda repararea eventualelor prejudicii în sfera competenței sale. În această decizie (Prefectul regiunii Île-de-France, prefectul din Paris, JCP. ed. G, 1997-II-22885), Tribunalul Conflictelor a modificat repartiția competenței între cele două ordine de jurisdicții încredințând judecătorului civil întreaga materie a reparației (jurisdicția administrativă rămânând competentă pentru a aprecia regularitatea actelor administrative care ordonează internarea). Tribunalul Conflictelor a hotărât deci : « (...) dacă autoritatea judiciară este singura competentă (...) pentru a aprecia necesitatea unei măsuri de plasare obligatorie în spital psihiatric și consecințele care pot rezulta din aceasta, jurisdicției administrative îi revine să aprecieze regularitatea deciziei administrative care ordonează plasarea ; (...) atunci când aceasta din urmă s-a pronunțat pe acest punct, autoritatea judiciară este competentă pentru a se pronunța asupra consecințelor dăunătoare ale tuturor neregularităților care afectează măsura de plasare obligatorie (...) » De altfel, pe parcursul internării, interesatul poate, în aplicarea articolului L. 351 din Codul sănătății publice (dispoziție aplicabilă la momentul faptelor), depune oricând o cerere de ieșire imediată înaintea președintelui tribunalului de mare instanță, pronunțând-se în forma urgențelor. În majoritatea cazurilor, înainte de a lua o decizie, președintele ordonează o expertiză psihiatrică, încredințată unuia sau mai multor experți independenți ai stabilimentului psihiatric, pentru a da o opinie medicală cu privire la cererea de ieșire. PLÂNGERILE 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de respingerea cererii sale de asistență juridică, care a împiedicat-o să acceseze Curtea de Casație și că procedura înaintea biroului de asistență juridică și înaintea consilierului delegat de Primul președinte nu era nici publică, nici echitabilă. 2. Consideră că curta de apel din Paris a încălcat această dispoziție, neținând seama de ofertele sale de probă, și în special de faptul că, la admisia sa la CHS, S. nu avea calitatea de medic în Franța cerută pentru a semna certificatele legale și pentru a-și colecta valabil consimțământul la internare. Curta de apel nu a suspendat nici statutul în așteptarea deciziilor jurisdicțiilor administrative. 3. Estimează că durata procedurii înaintea jurisdicțiilor civile a depășit termenul rezonabil, în sensul articolului 6 § 1.

Susține încălcarea articolului 5 § 1 e) din Convenție, pe motivul că a fost transferată împotriva voinței sale la CPOA apoi la CHS, că admisia sa era neregulară deoarece menționată în mod eronat ca internare liberă și în plus starea sa de sănătate nu justifica această internare, pe care o consideră abuzivă, tinzând spre arbitrar.

Se plânge că nu a fost informată asupra motivelor deținerii sale, contrar cerinței articolului 5 § 2, ceea ce a obligat-o să facă recurs pentru a obține actele dosarului seu și a împiedicat-o să sesizeze judecătorul civil cu o cerere de ieșire imediată, în încălcarea articolului 5 § 4.

Consideră că art. 5 § 5 este încălcat din cauza că, în pofida neregularităților și caracterului abuziv al internării, jurisdicțiile civile au respins acțiunea sa de despăgubire.

Potrivit sa, intervenția Dr. F. la domiciliul seu, însoțit de polițiști, și faptul că i-a administrat o injecție în fața lor, constituie o încălcare a dreptului seu la respectul vieții private și domiciliului garantat de art. 8 din Convenție.

Citând art. 13 din Convenție, estimează că nu a avut un recurs efectiv în dreptul intern pentru a accelera procedura înaintea jurisdicțiilor civile, nici pentru a face înceta încălcările precitate ale articolului 5 și articolului 8 din Convenție.

În formularul de cerere trimis la 3 august 2001, reclamanta se plânge în sfârșit că a fost supusă tratamentelor inumane și degradante, în sensul articolului 3 din Convenție (condițiile administrării injecției de Dr. F., oprirea tratamentului medical (corticoterapie) în cursul internării, plasare în cămăruță de izolare la CHS și absența alimentelor timp de 24 de ore). ÎN DREPT 1. Reclamanta susține încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc deci : « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) și în termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...) » A. Procedura înaintea tribunalului de mare instanță și curții de apel 1. Asupra echității procedurii Reclamanta consideră că cauza sa nu a fost ascultată echitabil de curta de apel, în sensul articolului 6 § 1 citat. Curtea amintește că potrivit articolului 19 din Convenție, sarcina sa constă în asigurarea respectării obligațiilor decurgând din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu-i revine să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardade de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care revine deci în primul rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (cf. García Ruiz c. Spania [GC], nr o 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Curtea observă că în speța de față reclamanta a beneficiat de o procedură contradictorie, că a putut prezenta argumentele în susținerea pretențiilor sale și că la vederea tuturor elementelor produse în dosar curta de apel a concluzionat că nu administra proba unei internări arbitrare și a respins cererile sale printr-o decizie amplu motivată. Din aceasta rezulta că acest grief este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Asupra duratei procedurii Reclamanta consideră că durata procedurii a depășit termenul rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 citat și se plânge de neaven unui recurs efectiv, în dreptul intern, pentru a accelera procedura. Citeaza art. 13 din Convenție, care dispune : « Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. » a) Curtea amintește că orice grief bazat pe durata unei proceduri judiciare introdusă înaintea sa după 20 septembrie 1999 fără a fi fost anterior supusă jurisdicțiilor interne în cadrul unui recurs bazat pe articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară este inadmisibil, indiferent de starea procedurii pe plan intern ( Mifsud c. Franța (dec.) [GC], nr o 57220/00, § 17, CEDO 2002 ‑ VIII ; a se vedea de asemenea Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr o 61166/00, 12 iunie 2001). Cel puțin nu fiind cazul în speța de față, din aceasta rezulta că acest grief trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. b) În cauza Mifsud citată (§ 17), Curtea a notat că în vederea evoluției jurisprudențiale în dreptul francez, articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară permitea acum justițiarului să obțină o constatare a încălcării dreptului seu de a vedea cauza ascultată în termen rezonabil precum și repararea prejudiciului rezultând. Curtea a concluzionat că era vorba de un recurs efectiv care trebuia epuizat, chiar dacă nu permitea accelerarea procedurii, în următorii termeni : « (...) recursurile de care dispune justițiarul pe plan intern pentru a se plânge de durata unei proceduri sunt « efective », în sensul articolului 13 din Convenție, atunci când permit să « prevină survenirii sau continuării încălcării pretinse, sau [să furnizeze] interesatului o reparație adecvată pentru orice încălcare care s-a deja produs » ( Kudła c. Polonia [GC], nr o 30210/96, § 158). art. 13 deschide deci o opțiune în materia aceasta : un recurs este « efectiv » din moment ce permite fie să intervină mai devreme decizia jurisdicțiilor sesizate, fie să furnizeze justițiarului o reparație adecvată pentru întârzierile deja acumulate (hotărârea Kudła citată, § 159). » În aceste condiții, fiind cazul în dreptul francez al recursului deschis de articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară și având în vedere « afinitățile strânse » pe care le prezintă articolele 13 și 35 § 1 din Convenție ( Mifsud citată, § 17), Curtea consideră că este vorba de un recurs efectiv în sensul articolului 13 citat. Din aceasta rezulta că grievul bazat pe art. 13 este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Procedura asistenței juridice 1. Asupra accesului la Curtea de Casație Reclamanta se plânge că asistența juridică i-a fost refuzată, ceea ce a împiedicat-o să acceseze Curtea de Casație. Curtea remarcă că biroul de asistență juridică și consilierul delegat de Primul Președinte al Curții de Casație au respins cererea pe motiv că din examinarea actelor procedurii nu apărea că un mijloc de casație să fie susceptibil să fie folosit cu folos. Ea amintește că în cauza Del Sol c. Franța (nr o 46800/99, § 26, CEDO 2002 ‑ II), a concluzionat că sistemul instaurat de legislatorul francez oferea garanții substantiale indivizilor, de natură să-i preserveze de arbitrar și nu vede motive de a se abate de la această abordare în speța de față. Din aceasta rezulta că acest grief este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Asupra echității procedurii Reclamanta se plânge de asemenea că procedura asistenței juridice nu era nici publică, nici echitabilă, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea a considerat totuși că art. 6 § 1 nu se aplică procedurii asistenței juridice ca atare ( Gutfreund c. Franța , nr o 45681/99, § 47 CEDO 2003 ‑ VII) și nu vede nici o rație pentru a concluziona altfel în speța de față. Din aceasta rezulta că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. 2. Reclamanta estimează că a fost obiectul unei internări arbitrare. Susține încălcarea articolelor 5 §§ 1 e), 2, 4 și 5 din Convenție, care se citesc deci : « 1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, decât în următoarele cazuri și potrivit procedurii legale : (...) e) dacă se agă de deținerea regulată a unei persoane susceptibile să răspândească o boală contagioasă, a unui bolnav mintal, a unui alcoolist, a unui toxicoman sau a unui vagabond. 2. Orice persoană arestată trebuie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. 4. Orice persoană lipsită de libertate prin arest sau deținere are dreptul să introducă o cerere înaintea unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe urgent asupra legalității deținerii și să ordoneze eliberarea sa dacă deținerea este ilegală. 5. Orice persoană victimă a unui arest sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparație. » Curtea remarcă că jurisdicțiile naționale, atât civile cât și administrative, mai bine poziționat decât Curtea pentru a verifica respectarea dreptului intern (cf. Quinn c. Franța , hotărâre din 22 martie 1995, seria A nr o 311, p. 19, § 47), au considerat ca stabilit că reclamanta fusese admisă la CHS sub regimul internării libere cu consimțământul seu și că nu administra justificare în susținerea afirmațiilor cu privire la internarea arbitrară. Nici un element din dosar nu permite Curții să ajungă la o concluzie diferită. În aceste condiții, această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Reclamanta estimează că condițiile intervenției Dr. F. și poliției la domiciliul seu au constituit o încălcare a articolului 8 din Convenție, care dispune : « 1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale, domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista o ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută prin lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. » Curtea observă mai întâi că acțiunea reclamantei era îndreptată împotriva Dr. F. singur și că nu a pus în cauză responsabilitatea Statului pentru asistența poliției Dr. F. În orice caz, Curtea consideră că intervenția acestuia, prevăzută prin lege, vizează scopuri legitime (protecția sănătății reclamantei și cea a drepturilor și libertăților altora) și era proporționată acestor scopuri. Din aceasta rezulta că acest grief este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamanta estimează că nu a avut un recurs efectiv pentru a face înceta încălcările articolelor 5 și 8 din Convenție și citeaza art. 13 din Convenție. Curtea amintește că art. 13 nu se aplică decât pentru grievuri care pot fi calificat drept « fondate », în sensul jurisprudenței sale (cf. Boyle și Rice c. Regatul Unit , hotărâre din 27 aprilie 1988, seria A nr o 131, p. 23 § 52). Sau, în măsura în care grievurile bazate pe articolele 5 și 8 au fost declarate evident nefondate, din aceasta rezulta că acest grief este de asemenea evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 5. În formularul de cerere trimis Curții la 3 august 2001, reclamanta se plânge în sfârșit că a fost supusă tratamentelor inumane și degradante și invocă art. 3 din Convenție, care se citește deci : « Nimeni nu poate fi supus la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante. » Curtea constată că acest grief a fost ridicat în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Din aceasta rezulta că acest grief este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Pe aceste temeiuri, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. S. Dollé A.B. Baka Grefieră Președinte

Procédure devant les juridictions civiles Le 26 décembre 1994, la requérante demanda l’aide juridictionnelle qui lui fut accordée le 27 avril 1995. Par assignations des 22 et 27 décembre 1995, elle saisit le tribunal de grande instance de Paris d’une demande dirigée contre le CPOA, le CHS, le Dr F. et son ex-concubin T., visant à les voir condamner solidairement à réparer le préjudice causé par son internement. Par jugement du 10 novembre 1997, le tribunal rejeta l’exception d’incompétence soulevée par le CPOA et, faisant partiellement droit aux demandes de la requérante, il considéra que, le CHS ne rapportant pas la preuve que la procédure d’hospitalisation à la demande d’un tiers avait été respectée ni que la requérante avait donné son consentement à l’hospitalisation, il avait commis une voie de fait et le condamna en conséquence à lui verser la somme de 30 000 francs français (FRF), (soit 4 573 EUR) à titre de dommages-intérêts. Le tribunal considéra en revanche que ni le Dr F., ni le CPOA, ni T. n’avaient commis de fautes et rejeta les demandes de la requérante à leur encontre. Par arrêt du 16 mars 1999, la cour d’appel de Paris infirma le jugement en ce qu’il avait condamné le CHS et le confirma pour le surplus. La cour retint que, si une mesure d’hospitalisation à la demande d’un tiers avait été envisagée lors de l’examen de la requérante à son domicile, il résultait du dossier que le CHS n’avait pas poursuivi dans la voie de cette procédure et que la requérante avait été hospitalisée librement avec son consentement. La cour estima qu’à défaut d’apporter la moindre justification à l’appui de ses allégations d’hospitalisation arbitraire, la requérante devait être déboutée de ses demandes contre le CHS. Le 16 mai 1999, la requérante fit une demande d’aide juridictionnelle afin de se pourvoir en cassation, qui fut rejetée par décision du bureau d’aide juridictionnelle du 8 juin 2000, en raison de l’absence de moyens sérieux de cassation. Par décision du 18 décembre 2000, notifiée à la requérante le 21 décembre suivant, le conseiller délégué par le Premier Président de la Cour de cassation confirma le rejet, au motif qu’il n’apparaissait pas de l’examen des pièces de la procédure qu’un moyen de cassation soit susceptible d’être utilement soulevé.

Procédure devant les juridictions administratives Le 23 mai 1995, la requérante saisit le tribunal administratif de Versailles d’un recours en annulation de la décision d’admission au CHS. Par jugement du 20 mai 1998, le tribunal rejeta son recours, au motif qu’il ne ressortait pas des pièces du dossier qu’elle n’eût pas donné son consentement à son hospitalisation. La requérante fit appel devant la cour administrative d’appel de Paris qui, par arrêt du 18 mars 2003, confirma le jugement, avec la motivation suivante : « il ressort du compte-rendu d’hospitalisation (...) que M me Buffet, lors de son entretien d’admission lors de son arrivée (...) s’est exprimée avec calme, ordre et clarté ; qu’elle a expliqué son agitation par les problèmes qu’elle avait avec son concubin, et a manifesté son hostilité à une hospitalisation à la demande de son concubin qu’elle considérait comme arbitraire ; que, dès lors que les problèmes conjugaux de M me Buffet apparaissaient comme étant au centre de son état d’agitation, l’assistant spécialiste associé du centre hospitalier (...) qui a reçu M me Buffet a jugé que la demande d’hospitalisation n’était pas recevable puisqu’elle émanait précisément du concubin de l’intéressée ; qu’il s’ensuit que si une mesure d’hospitalisation à la demande d’un tiers a été envisagée lors des examens médicaux successifs de M me Buffet avant son arrivée au centre hospitalier (...), il n’a pas été poursuivi dans la voie de la procédure de l’article L. 333 du Code de la santé publique ; que M me Buffet, qui au demeurant n’a séjourné librement au centre hospitalier ( ...) que moins de deux jours, l’a quitté, tel que cela ressort du bulletin de sortie en date du 29 mai 1991, avec l’accord du médecin et à la demande du service ; Considérant qu’il n’est pas établi que M me Buffet n’aurait pas donné son consentement à son hospitalisation sous le régime des dispositions précitées de l’article L. 326-2 du Code de la santé publique, ni que son consentement aurait été vicié du fait des médicaments qui lui avaient été administrés avant son arrivée au (CPOA) (...) ; Considérant qu’il s’ensuit que M me Buffet n’est pas fondée à soutenir qu’elle aurait fait l’objet d’un internement arbitraire constitutif d’une voie de fait. » Par décision du 26 mai 2003, le bureau d’aide juridictionnelle du Conseil d’Etat refusa à la requérante le bénéfice de l’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation pour absence de moyens sérieux susceptibles de convaincre le juge de cassation. La requérante indique qu’aucune suite ne semble avoir été donnée au recours qu’elle a formé contre cette décision.

Plainte contre S. Le 21 mai 1999, la requérante porta plainte avec constitution de partie civile contre S., qui l’avait examinée au CHS et avait rédigé deux certificats, des chefs notamment d’atteinte au secret professionnel, tentative d’escroquerie au jugement, exercice illégal de la médecine et usurpation de titre. Le 26 octobre 2001, le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Paris rendit une ordonnance de non-lieu. Il retint notamment qu’aucun élément ne permettait d’accréditer l’existence d’une escroquerie au jugement, et à supposer que S., ressortissant argentin et docteur en médecine d’une faculté d’Argentine, ne parût pas avoir à la date des faits les qualifications et autorisations administratives lui conférant la plénitude de l’exercice de la médecine en France et lui permettant de se prévaloir, même implicitement, du titre de docteur en médecine, ces faits étaient en tout état de cause prescrits. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Le Code de la santé publique Les dispositions pertinentes du Code de la santé publique au moment des faits, telles qu’elles résultaient de la loi du 27 juin 1990, étaient les suivantes : Article L. 326-1 « Nul ne peut être sans son consentement ou, le cas échéant, sans celui de son représentant légal, hospitalisé ou maintenu en hospitalisation dans un établissement accueillant des malades atteints de troubles mentaux hormis les cas prévus par la loi (...) » Article L. 326-2 « Toute personne hospitalisée avec son consentement pour des troubles mentaux est dite en hospitalisation libre (...) » Article L. 333 « Une personne atteinte de troubles mentaux ne peut être hospitalisée sans son consentement à la demande d’un tiers que si : 1 o Ses troubles rendent impossibles son consentement ; 2 o Son état impose des soins immédiats assortis d’une surveillance constante en milieu hospitalier. La demande d’admission est présentée soit par un membre de la famille du malade, soit par une personne susceptible d’agir dans l’intérêt de celui-ci (...) Cette demande doit être manuscrite et signée par la personne qui la formule (...) Elle comporte les nom, prénoms, profession, âge et domicile tant de la personne qui demande l’hospitalisation que de celle dont l’hospitalisation est demandée et l’indication de la nature des relations qui existent entre elles (...) La demande d’admission est accompagnée de deux certificats médicaux datant de moins de quinze jours et circonstanciés, attestant que les conditions prévues par les deuxième et troisième alinéas sont remplies. Le premier certificat médical ne peut être établi que par un médecin n’exerçant pas dans l’établissement accueillant le malade ; il constate l’état mental de la personne à soigner, indique les particularités de sa maladie et la nécessité de la faire hospitaliser sans son consentement. Il doit être confirmé par un certificat d’un deuxième médecin qui peut exercer dans l’établissement accueillant le malade (...) » 2. Les voies de recours Il existe en droit français une double compétence juridictionnelle en matière d’internement, fondée sur le principe de séparation des pouvoirs : le juge administratif a compétence pour apprécier la régularité des actes administratifs d’internement et le juge civil pour apprécier le bien-fondé de l’internement. Jusqu’à l’arrêt du Tribunal des Conflits du 17 février 1997 (voir ci ‑ dessous), chaque ordre de juridiction pouvait accorder réparation des éventuels préjudices dans sa sphère de compétence. Dans cet arrêt (Préfet de la région Ile-de-France, préfet de Paris, JCP. éd. G, 1997-II-22885), le Tribunal des Conflits a modifié la répartition des compétences entre les deux ordres de juridictions en confiant au seul juge civil l’ensemble du contentieux de la réparation (la juridiction administrative restant compétente pour apprécier la régularité des actes administratifs ordonnant l’internement). Le Tribunal des Conflits a ainsi statué : « (...) si l’autorité judiciaire est seule compétente (...) pour apprécier la nécessité d’une mesure de placement d’office en hôpital psychiatrique et les conséquences qui peuvent en résulter, il appartient à la juridiction administrative d’apprécier la régularité de la décision administrative qui ordonne le placement ; (...) lorsque cette dernière s’est prononcée sur ce point, l’autorité judiciaire est compétente pour statuer sur les conséquences dommageables de l’ensemble des irrégularités entachant la mesure de placement d’office (...) » Par ailleurs, pendant son hospitalisation, l’intéressé peut, en application de l’article L. 351 du Code de la santé publique (disposition applicable au moment des faits), former à tout moment une demande de sortie immédiate devant le président du tribunal de grande instance, statuant en la forme des référés, Dans la plupart des cas, avant de prendre une décision, le président ordonne une expertise psychiatrique, confiée à un ou des experts indépendants de l’établissement psychiatrique, afin de donner un avis médical sur la demande de sortie. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint du rejet de sa demande d’aide juridictionnelle, qui l’a empêchée d’accéder à la Cour de cassation et de ce que la procédure devant le bureau d’aide juridictionnelle et devant le conseiller délégué par le Premier président n’était ni publique, ni équitable. 2. Elle considère que la cour d’appel de Paris a violé cette disposition, en ne tenant pas compte de ses offres de preuve, et notamment du fait que, lors de son admission au CHS, S. n’avait pas la qualité de médecin en France requise pour signer des certificats légaux et valablement recueillir son consentement à l’hospitalisation. La cour d’appel n’a pas davantage sursis à statuer dans l’attente des décisions des juridictions administratives. 3. Elle estime que la durée de la procédure devant les juridictions civiles a dépassé le délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1.

Elle allègue la violation de l’article 5 § 1 e) de la Convention, aux motifs qu’elle a été transférée contre son gré au CPOA puis au CHS, que son admission était irrégulière car mentionnée à tort comme hospitalisation libre et qu’au surplus son état de santé ne justifiait pas cette hospitalisation, qu’elle estime abusive, confinant à l’arbitraire.

Elle se plaint de n’avoir pas été informée des raisons de sa détention, contrairement aux exigences de l’article 5 § 2, ce qui l’a obligée à faire recours pour obtenir les pièces de son dossier et l’a empêchée de saisir le juge civil d’une demande de sortie immédiate, en violation de l’article 5 § 4.

Elle considère que l’article 5 § 5 est violé en raison de ce que, malgré les irrégularités et le caractère abusif de son internement, les juridictions civiles ont rejeté son action indemnitaire.

Selon elle, l’intervention du Dr F. à son domicile, accompagné de policiers, et le fait qu’il lui a administré une piqûre devant eux, constitue une violation de son droit au respect de sa vie privée et de son domicile garanti par l’article 8 de la Convention.

Citant l’article 13 de la Convention, elle estime ne pas avoir eu de recours effectif en droit interne pour faire accélérer la procédure devant les juridictions civiles, ni pour faire cesser les violations précitées de l’article 5 et de l’article 8 de la Convention.

Dans le formulaire de requête renvoyé le 3 août 2001, la requérante se plaint enfin d’avoir été soumise à des traitements inhumains et dégradants, au sens de l’article 3 de la Convention (conditions d’administration de la piqûre par le Dr F., arrêt de son traitement médical (corticothérapie) pendant l’internement, mise en cellule d’isolement au CHS et absence de nourriture pendant 24 heures). EN DROIT 1. La requérante allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. La procédure devant le tribunal de grande instance et la cour d’appel 1. Sur l’équité de la procédure La requérante considère que sa cause n’a pas été entendue équitablement par la cour d’appel, au sens de l’article 6 § 1 précité. La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (cf. García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). La Cour observe qu’en l’espèce la requérante a bénéficié d’une procédure contradictoire, qu’elle a pu présenter les arguments au soutien de ses prétentions et que c’est au vu de l’ensemble des éléments produits au dossier que la cour d’appel a conclu qu’elle ne rapportait pas la preuve d’une hospitalisation arbitraire et l’a déboutée de ses demandes par un arrêt amplement motivé. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur la durée de la procédure La requérante considère que la durée de la procédure a dépassé le délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 précité et se plaint de ne pas avoir eu de recours effectif, en droit interne, pour faire accélérer la procédure. Elle cite l’article 13 de la Convention, qui dispose : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » a) La Cour rappelle que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du Code de l’organisation judiciaire est irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 17, CEDH 2002 ‑ VIII ; voir aussi Giummarra et autres c. France (déc.), n o 61166/00, 12 juin 2001). Tel n’étant pas le cas en l’espèce, il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. b) Dans l’affaire Mifsud précitée (§ 17), la Cour a relevé qu’au vu de l’évolution jurisprudentielle en droit français, l’article L. 781-1 du Code de l’organisation judiciaire permettait désormais au justiciable d’obtenir un constat de manquement à son droit de voir sa cause entendue dans un délai raisonnable ainsi que la réparation du préjudice en résultant. Elle a conclu qu’il s’agissait d’un recours effectif devant être épuisé, même s’il ne permettait pas d’accélérer la procédure, dans les termes suivants : « (...) les recours dont un justiciable dispose au plan interne pour se plaindre de la durée d’une procédure sont « effectifs », au sens de l’article 13 de la Convention, lorsqu’ils permettent d’« empêcher la survenance ou la continuation de la violation alléguée, ou [de] fournir à l’intéressé un redressement approprié pour toute violation s’étant déjà produite » ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 158). L’article 13 ouvre donc une option en la matière : un recours est « effectif » dès lors qu’il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés (arrêt Kudła précité, § 159). » Dans ces conditions, tel étant le cas en droit français du recours ouvert par l’article L. 781-1 du Code de l’organisation judiciaire et vu les « étroites affinités » que présentent les articles 13 et 35 § 1 de la Convention ( Mifsud précitée, § 17), la Cour considère qu’il s’agit d’un recours effectif au sens de l’article 13 précité. Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 13 est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. La procédure d’aide juridictionnelle 1. Sur l’accès à la Cour de cassation La requérante se plaint de ce que l’aide juridictionnelle lui a été refusée, ce qui l’a empêchée d’accéder à la Cour de Cassation. La Cour relève que le bureau d’aide juridictionnelle et le conseiller délégué par le Premier Président de la Cour de cassation ont rejeté sa demande au motif qu’il n’apparaissait pas de l’examen des pièces de la procédure qu’un moyen de cassation soit susceptible d’être utilement soulevé. Elle rappelle que dans l’affaire Del Sol c. France (n o 46800/99, § 26, CEDH 2002 ‑ II), elle a conclu que le système mis en place par le législateur français offrait des garanties substantielles aux individus, de nature à les préserver de l’arbitraire et ne voit pas de raisons de s’écarter de cette approche en l’espèce. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur l’équité de la procédure La requérante se plaint également de ce que la procédure d’aide juridictionnelle n’était ni publique, ni équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour a toutefois considéré que l’article 6 § 1 ne s’appliquait pas à la procédure d’aide juridictionnelle en tant que telle ( Gutfreund c. France , n o 45681/99, § 47 CEDH 2003 ‑ VII) et ne voit aucune raison de conclure différemment en l’espèce. Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. 2. La requérante estime avoir été l’objet d’un internement arbitraire. Elle allègue la violation de l’article 5 §§ 1 e), 2, 4 et 5 de la Convention, qui se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) e) s’il s’agit de la détention régulière d’une personne susceptible de propager une maladie contagieuse, d’un aliéné, d’un alcoolique, d’un toxicomane ou d’un vagabond. 2. Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle. 4. Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. » La Cour relève que les juridictions nationales, tant civiles qu’administratives, mieux placées que la Cour pour vérifier le respect du droit interne (cf. Quinn c. France , arrêt du 22 mars 1995, série A n o 311, p. 19, § 47), ont considéré comme établi que la requérante avait été admise au CHS sous le régime de l’hospitalisation libre avec son consentement et qu’elle n’apportait pas de justification à l’appui de ses allégations d’hospitalisation arbitraire. Aucun élément du dossier ne permet à la Cour d’arriver à une conclusion différente. Dans ces conditions, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. La requérante estime que les conditions d’intervention du Dr F. et de la police à son domicile ont constitué une violation de l’article 8 de la Convention, qui dispose : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » La Cour observe tout d’abord que l’action de la requérante était dirigée contre le seul Dr F. et qu’elle n’a pas mis en cause la responsabilité de l’Etat pour l’assistance de la police au Dr F. En tout état de cause, la Cour considère que l’intervention de ce dernier, prévue par la loi, visait des buts légitimes (la protection de la santé de la requérante et celle des droits et libertés d’autrui) et qu’elle était proportionnée auxdits buts. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. La requérante estime n’avoir pas eu de recours effectif pour faire cesser les violations des articles 5 et 8 de la Convention et cite l’article 13 de la Convention. La Cour rappelle que l’article 13 ne vaut que pour des griefs qui peuvent être qualifiés de « défendables », au sens de sa jurisprudence (cf. Boyle et Rice c. Royaume-Uni , arrêt du 27 avril 1988, série A n o 131, p. 23 § 52). Or, dans la mesure où les griefs tirés des articles 5 et 8 ont été déclarés manifestement mal fondés, il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 5. Dans le formulaire de requête adressé à la Cour le 3 août 2001, la requérante se plaint enfin d’avoir été soumise à des traitements inhumains et dégradants et invoque l’article 3 de la Convention, qui se lit ainsi : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » La Cour constate que ce grief a été soulevé en dehors du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président