A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33158/03 prezentate de Kadriye SÜLÜN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 12 septembrie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în calitate de reclamantă, dl Kadriye Sülün, este un resortisant turc, născut în 1955 și rezident la Istanbul. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către dl Efe, avocat la Istanbul. La 21 decembrie 1994, recurenta încheie un contract de brokeraj cu o societate de brokeraj. Ulterior, aceasta susține că această societate ar fi efectuat tranzacții bursiere fără acordul său, pe baza unor bancnote false. Procedura penală diligentă împotriva societății de brokeraj La 25 aprilie 1996, procurorul general al Republicii Șișli, procurorul general, i-a pus sub acuzare pe conducătorii societății de brokeraj pentru încălcarea securității din cauza exercitării funcției lor.
La 10 aprilie 1997, a fost efectuată o expertiză la cererea instanței corecționale din Șișli. În al treilea rând, Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), care a concluzionat că actele contestate au fost valabile deoarece au fost efectuate în temeiul contractului de brokeraj. La 2 aprilie 1998, a fost efectuată o nouă expertiză la cererea Tribunalului Corecțional, care a fost efectuată de un colegiu de trei experți. Această expertiză a fost considerată valabilă acordul încheiat între părți și a luat în considerare faptul că, prin semnarea extraselor de cont care i-au fost prezentate de societate, recurenta a fost informată cu privire la operațiunile efectuate în numele său și le-a aprobat ulterior.
La 12 mai 1998, tribunalul corecțional i-a condamnat pe inculpați. La 9 noiembrie 1998, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre. La 14 septembrie 2000, instanța corecțională i-a numit din nou pe inculpați. La 15 februarie 2001, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre. La 20 aprilie 2001, hotărând pe baza trimiterii, tribunalul corecțional întârzie să se pronunțe pe o perioadă de cinci ani în temeiul Legii nr. 4616. Procedură în fața instanțelor comerciale la 12 iunie 1996, recurenta sesizează instanța de comerț din La 11 noiembrie 1999, instanța de comerț a dispus măsuri de protecție. La 25 noiembrie 1999, instanța de comerț a dispus o expertiză cu privire la contractul de brokeraj și biletele la ordin contestate.
La 16 februarie 2000, un raport de expertiză a fost întocmit de un colegiu de trei experți, conform căruia, în cazul în care reclamanta contestă faptul că a semnat biletele la ordin și nu a acceptat operațiunile efectuate în acest scop, acesta nu mai avea nici o obiecție față de operațiunile suplimentare efectuate în acest context. Dimpotrivă, Comisia și-a exprimat îndoiala cu privire la semnarea extraselor de cont și a ieșirilor de plată, precum și a ordinelor de retragere și de transfer întocmite după bancnotele cu ordin în litigiu. Prin urmare, aceaceasta a fost informată cu privire la operațiunile contestate și le-a aprobat ulterior. La 29 martie 2000, recurenta a formulat o opoziție împotriva concluziilor acestei expertize.
La 14 septembrie 2000, Tribunalul de Comerț a respins acțiunea de restituire a reclamantei și a ordonat ridicarea măsurilor de protecție. Acesta s-a bazat în acest sens pe elementele de probă ale dosarului, pe termenii contractului de brokeraj în vigoare între părți, pe hotărârea tribunalului corecțional, astfel cum a fost informat de Curtea de Casație, pe concluziile expertizei efectuate în cursul procedurii penale diligente împotriva liderilor societății, și pe concluziile din 16 februarie 2000. La 27 octombrie 2000, recurenta s-a ocupat de casare, care contesta în special concluziile raportului de competență. La 26 iunie 2002, Curtea de Casație a decăzut reclamanta din recursul său.
Aceasta a considerat astfel în conformitate cu legea încheierea instanței de primă instanță care s-a bazat pe elementele de probă ale dosarului și în special pe faptul că, în cazul în care semnătura utilizată în cadrul anumitor operațiuni nu era cea a reclamantei, aceasta își aplicase ulterior semnătura în cadrul unor operațiuni complementare, astfel încât aceasta fusese informată cu privire la acestea. Prin urmare, recurenta, care nu s-a opus extraselor de cont și de tranzacții, nu a putut solicita o creanță asupra societății. La 12 septembrie 2002, recurenta a formulat o acțiune în rejudecare împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2003, notificată recurentei la 19 martie 2003, Curtea de Casație a respins această acțiune.
La o dată nespecificată, procurorul a acuzat-o pe reclamantă pentru amenințare cu arme împotriva șefului societății de brokeraj în litigiu. La 11 martie 1999, tribunalul corecțional a numit-o pe reclamantă. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurilor în fața instanțelor naționale și de lipsa de echitate a acestora, precum și de lipsa motivării hotărârilor pronunțate de aceste instanțe. Fără a invoca niciun articol din Convenție, aceasta susține, de asemenea, că a fost supusă unor rele tratamente pe parcursul urmăririlor penale la care a fost supusă. ÎN Â invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta susține că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil de instanțele comerciale.
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1), recurenta se plânge, de asemenea, de durata procedurii penale diligente împotriva societății în litigiu, precum și de lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor naționale. În această privință, aceasta invocă în special lipsa motivării hotărârilor pronunțate de aceste instanțe, precum și caracterul discriminatoriu al acestora. În cele din urmă, recurenta susține că a făcut obiectul unor tratamente abuzive.
În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe durata și pe lipsa de echitate a procedurii penale diligente împotriva societății de brokeraj, Curtea amintește că nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la decizia internă definitivă. Or, în speță, Comisia constată că procedura în litigiu s-a încheiat la 20 aprilie 2001, data la care instanța corecțională întârzie să se pronunțe (a se vedea Koç și Tambas c. Turcia (dec.), nr 46947/99, 24 februarie 2005). Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt întârziate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește lipsa de echitate a procedurii comerciale și lipsa motivării hotărârilor pronunțate de instanțele comerciale, Curtea constată în primul rând că recurenta se plânge în esență de soluția adoptată de aceste instanțe.
În această privință, Comisia amintește că nu îi aparține să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță să adopte o astfel de decizie în locul altei decizii. Pe de altă parte, nu rezultă din art. 6 că motivele prezentate de o instanță trebuie să trateze în special toate punctele pe care le poate considera Luna părților fundamentale pentru argumentația sa. O parte nu are dreptul absolut de a cere tribunalului să prezinte motivele pe care trebuie să le respingă fiecare dintre argumentele sale (a se vedea Ibrahim Aksoy c. Turcia (dec.), nr. 2863 În ceea ce privește celelalte obiecții, Curtea arată că reclamanta nu face nicio precizare și că argumentația sa apare în acest sens pe deplin susținută.
În consecință, aceste obiecții trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate în aplicarea art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână (a) examinarea cauzei recurentei, întemeiat pe durata procedurii în fața instanțelor comerciale Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n o 33158/03 présentée par Kadriye SÜLÜN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 décembre 2005 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , R. Türmen , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M me D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 12 septembre 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Kadriye Sülün, est une ressortissante turque, née en 1955 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M e E. Efe, avocat à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 21 décembre 1994, la requérante conclut un contrat de courtage avec une société de courtage. Par la suite, elle soutint que cette société aurait procédé à des opérations boursières sans son accord, sur la base de faux billets à ordre. 1. Procédure pénale diligentée contre la société de courtage Le 25 avril 1996, le procureur de la République de Șișli (« le procureur ») inculpa les dirigeants de la société de courtage pour atteinte à la sécurité en raison de l’exercice de leur fonction. Le 10 avril 1997, une expertise fut effectuée à la demande du tribunal correctionnel de Șișli (« le tribunal correctionnel »), lequel conclut que les actes contestés étaient valables car effectués en vertu du contrat de courtage.
La requérante forma opposition contre ces conclusions et demanda qu’une nouvelle expertise soit effectuée, ce par un collège de trois experts. Le 2 avril 1998, une nouvelle expertise fut effectuée sur demande du tribunal correctionnel, ce par un collège de trois experts. Cette expertise estima valable l’accord passé entre les parties et considéra qu’en signant les extraits de compte qui lui furent présentés par la société, la requérante avait été informée des opérations faites en son nom et avait avalisé, a posteriori, ces dernières. Le 12 mai 1998, le tribunal correctionnel acquitta les accusés. Le 9 novembre 1998, la Cour de cassation infirma ce jugement. Le 14 septembre 2000, statuant sur renvoi, le tribunal correctionnel acquitta de nouveau les accusés.
Le 15 février 2001, la Cour de cassation infirma ce jugement. Le 20 avril 2001, statuant sur renvoi, le tribunal correctionnel sursit à statuer pour une durée de cinq ans en application de la loi n o 4616. 2. Procédure devant les juridictions commerciales Le 12 juin 1996, la requérante saisit le tribunal de commerce d’Istanbul (« le tribunal de commerce ») d’une action en restitution de fonds dirigée contre la société litigieuse et demanda l’adoption de mesures conservatoires. Le 11 novembre 1999, le tribunal de commerce ordonna des mesures conservatoires. Le 25 novembre 1999, le tribunal de commerce ordonna une expertise portant sur le contrat de courtage et les billets à ordre contestés.
Le 16 février 2000, un rapport d’expertise fut établit par un collège de trois experts aux termes duquel, si la requérante contestait avoir signé les billets à ordre litigieux et n’acceptait pas les opérations effectuées à ce titre, il n’en demeurait pas moins qu’elle ne forma aucune opposition aux opérations complémentaires effectuées dans ce contexte. Au contraire, elle s’avéra avoir signé les extraits de compte et les quittances de paiement ainsi que les ordres de retraits et de virements établis après les billets à ordre litigieux. Partant, elle se trouvait informée des opérations contestées et les avaient avalisées à posteriori. Le 29 mars 2000, la requérante forma opposition contre les conclusions de cette expertise.
Le 14 septembre 2000, le tribunal de commerce rejeta le recours en restitution de la requérante et ordonna la levée des mesures conservatoires. Il se fonda pour ce faire sur les éléments de preuve du dossier, les termes du contrat de courtage en vigueur entre les parties, l’arrêt du tribunal correctionnel tel qu’infirmé par la Cour de cassation, les conclusions des expertises faites au cours de la procédure pénale diligentée contre les dirigeants de la société, et les conclusions de l’expertise du 16 février 2000. Le 27 octobre 2000, la requérante se pourvut en cassation, contestant notamment les conclusions du rapport d’expertise. Le 26 juin 2002, la Cour de cassation débouta la requérante de son pourvoi.
Elle estima ainsi conforme à la loi la conclusion de la juridiction de première instance qui s’appuya sur les éléments de preuve du dossier et notamment, sur le fait que si la signature utilisée dans le cadre de certaines opérations n’était pas celle de la requérante, celle-ci avait par la suite apposé sa signature dans le cadre d’opérations complémentaires, de sorte qu’elle avait été informée de ces dernières. Partant, la requérante, qui ne forma pas opposition aux extraits de compte et d’opérations, ne pouvait prétendre à une créance sur la société. Le 12 septembre 2002, la requérante forma un recours en révision contre cet arrêt. Par un arrêt du 31 janvier 2003, notifié à la requérante le 19 mars 2003, la Cour de cassation rejeta ce recours.
3. Poursuites pénales dirigées contre la requérante A une date non précisée, le procureur inculpa la requérante pour menace avec armes à l’encontre du dirigeant de la société de courtage litigieuse. Le 11 mars 1999, le tribunal correctionnel acquitta la requérante. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée des procédures devant les juridictions nationales et du défaut d’équité de ces dernières, de même que de l’absence de motivation des décisions rendues par ces juridictions. Elle allègue en outre avoir fait l’objet d’une discrimination en raison de ses origines kurdes. Sans invoquer aucun article de la Convention, elle soutient par ailleurs avoir subi des mauvais traitements à l’occasion des poursuites pénales dont elle fit l’objet.
EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante soutient que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable par les juridictions commerciales. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Invoquant l’article 6 § 1, la requérante se plaint également de la durée de la procédure pénale diligentée contre la société litigieuse ainsi que du défaut d’équité de la procédure devant les juridictions nationales. A cet égard, elle allègue notamment le défaut de motivation des décisions rendues par ces juridictions ainsi que leur caractère discriminatoire.
Enfin, la requérante soutient avoir fait l’objet de mauvais traitements. En ce qui concerne les griefs tirés de la durée et du défaut d’équité de la procédure pénale diligentée contre la société de courtage, la Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois suivant la décision interne définitive. Or, en l’espèce, elle constate que la procédure litigieuse a pris fin le 20 avril 2001, date à laquelle le tribunal correctionnel sursit à statuer (voir, Koç et Tambas c. Turquie (déc.), n o 46947/99, 24 février 2005). Partant, ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Quant au défaut d’équité de la procédure commerciale et à l’absence de motivation des décisions rendues par les juridictions commerciales, la Cour observe tout d’abord que la requérante se plaint en substance de la solution adoptée par ces juridictions.
A cet égard, elle rappelle qu’il ne lui appartient pas d’apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction à adopter telle décision plutôt que telle autre. D’autre part, il ne découle pas de l’article 6 que les motifs exposés par une juridiction doivent traiter en particulier de tous les points que l’une des parties peut estimer fondamentaux pour son argumentation. Une partie n’a pas le droit absolu d’exiger du tribunal qu’il expose les motifs qu’il a de rejeter chacun de ses arguments (voir Ibrahim Aksoy c. Turquie (déc.), n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, 7 décembre 1999). Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Quant aux autres griefs, la Cour relève que la requérante n’apporte aucune précision et que son argumentation apparaît en ce sens nullement étayée. Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief de la requérante tiré de la durée de la procédure devant les juridictions commerciales ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président