Cererei nr. 8917/05
prezentată de Atilla KART
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secție), ședință pe 15 ianuarie 2008 în o cameră compusă din:
Françoise Tulkens, președintă, András Baka, Rıza Türmen, Mindia Ugrekhelidze, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, judecători, și Sally Dollé, greffier de secție,
Având în vedere petiția sus-menționată introdusă pe 8 februarie 2005,
Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 al Convenției și de a examina în mod conjunt admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile prezentate de către guvernul pârât și răspunsurile prezentate de către reclamant,
Având în vedere declarațiile părților la ședința din 15 ianuarie 2008,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, D-nul Atilla Kart, este cetățean turc, născut în 1954 și rezident în Ankara. El este reprezentat în fața Curții de D-na G. Egeli, avocat în Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de către agentul acestuia.
La ședința din 15 ianuarie 2008, reclamantul era reprezentat de D-na G. Egeli. Guvernul pârât era reprezentat de D-nul M. Özmen, coagent, D-nele E. Demir, F.N. Uğural, Y. Renda, E. Esin și Z. Gökșen Acar, consiliere, și D-nii İ. Neziroğlu, A. Demir și L. Savran.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Conform alegerilor legislative din 3 noiembrie 2002, reclamantul a fost ales în parlamentul turc ca deputat, membru al partidului CHP ("Partidul Republicii Poporului").
Înainte de aceste alegeri, reclamantul era avocat la baroul din Konya. Exercitând această profesie, a fost supus la două proceduri penale, respectiv pentru insulta la avocat și insulta la funcționar public.
După alegerea sa ca deputat, a beneficiat de imunitate parlamentară. Procedurile penale inițiate împotriva sa au fost suspendate și dosarul a fost transmis la Prezidența Marii Adunări Naționale a Turciei ("Adunarea Națională").
Conform articolelor 131 și următoare ale regulamentului privind funcționarea internă a Adunării Naționale, examinarea cazului său a fost remisă la Comisia mixtă. Aceasta a adoptat o decizie privind suspendarea procedurilor până la sfârșitul celui de-al 22-lea mandat legislativ.
Pe 31 ianuarie 2005, reclamantul s-a opus acestei decizii.
Ca urmare, cazul său a fost transmis la Adunarea Generală a Adunării Naționale ("Adunarea Generală").
Pe 7 februarie 2005, secretariatul general lângă Președinția Adunării Naționale a informat reclamantul că dosarul său rămânea în așteptare pe rolul Adunării Generale.
Pe 16 februarie 2005, în cursul sesiunii Adunării Generale, reclamantul a cerut din nou să beneficieze de dreptul la un proces echitabil.
Conform alegerilor din 22 iulie 2007, reclamantul a fost reales deputat pentru circumscripția Konya.
Pe 8 ianuarie 2008, președintele Adunării Naționale a trimis reclamantului o scrisoare de informare cu privire la starea procedurilor de ridicare a imunității din care face obiectul.
Pasajele relevante ale acestui document pot fi citite după cum urmează:
"(...) în cursul celui de-al 22-lea mandat legislativ, 299 dosare privind imunitatea au fost transferate la Comisia mixtă. Comisia mixtă a hotărât suspendarea procedurilor până la sfârșitul mandatului parlamentar în 252 dosare. O opoziție a fost formulată împotriva acestei decizii de suspendare în 226 dosare; dosarele care au făcut obiectul unei opoziții au fost înscrise la ordinea de zi [pe rol] a Adunării Generale pentru examinare. Cu toate acestea, aceste dosare, care se aflau pe ordinea de zi, nu au fost examinate de Adunarea Generală.
În cursul celui de-al 22-lea mandat legislativ, existau două dosare privind imunitatea dvs. Dintre acestea, dosarul nr. 3/176 privea procedurile inițiate împotriva dvs. de către procurorul din Konya-Ereğli pentru insulta la avocat; dosarul nr. 3/453 privea procesul intentat în fața curții de asise din Konya pentru insulta la funcționar în funcție. Comisia mixtă a hotărât suspendarea procedurilor în aceste dosare până la sfârșitul mandatului dvs. parlamentar. Ca urmare a opoziției dvs., dosarele în cauză au fost înscrise pe ordinea de zi [pe rol] a Adunării Generale, dar nu au fost examinate.
În cursul [actualului] mandat legislativ, mai există 77 dosare privind ridicarea imunității în curs de examinare în fața Comisiei mixte. Două sunt pe numele dvs. Aceste dosare au primit numerele 3/107 și 3/129 ca urmare a realegerii dvs. după alegerile legislative din 22 iulie 2007. În cursul acestui mandat legislativ, toate dosarele, inclusiv ale dvs., au fost transmise la trei comisii pregătitoare create de Comisia mixtă. Comisiile pregătitoare în cauză și-au început activitatea pe 27 decembrie 2007 (...) Comisiile pregătitoare sunt obligate să prezinte decizia lor cel mai târziu la o lună de la această dată."
1.art. 83 al Constituției privind imunitatea parlamentară poate fi citit după cum urmează:
"Membrii Marii Adunări Naționale a Turciei nu pot fi trași la răspundere nici pentru voturile date și cuvintele pronunțate de ei în cursul lucrărilor Adunării, nici pentru opiniile pe care le profesează în Adunare, nici pentru repetarea sau diseminarea acestora în afara Adunării, cu excepția cazului în care Adunarea a hotărât altfel în cursul unei ședințe specifice la propunerea Biroului prezidențial.
Niciun deputat acuzat că a comis o infracțiune înainte sau după alegeri nu poate fi arestat, interogat, reținut sau judecat fără o decizie a Adunării. Cazurile de flagrant delict pasibile de pedeapsă grea și cazurile prevăzute de art. 14 al Constituției, cu condiția ca procedurile aferente să fi fost inițiate înainte de alegeri, fac excepție de la această dispoziție. Cu toate acestea, autoritatea competentă este obligată în acest caz să informeze fără întârziere Marea Adunare Națională a Turciei și în mod direct cu privire la situație.
Executarea unei condamnări penale pronunțate împotriva unui membru al Marii Adunări Naționale a Turciei înainte sau după alegeri este amânată până când aceștia pierde calitatea de membru; prescripția nu curge în perioada mandatului acestuia.
În cazul realegerii unui membru, investigația și procedurile din care face obiectul sunt condiționate de o nouă ridicare a imunității sale de către Adunare.
Grupurile parlamentare ale partidelor politice din Marea Adunare Națională a Turciei nu pot dezbate imunitatea parlamentară și nu pot lua decizii în această privință."
2.Regulamentul privind funcționarea internă a Adunării Naționale prevede:
"Imunitate: Cerere de ridicare a imunității și comisia competentă să o examineze:
art. 131: cererile privind ridicarea imunității parlamentare a deputaților sunt transmise de Președinție la Comisia mixtă compusă din membri ai comisiilor constituționale și judiciare.
(...)
Comisia pregătitoare și audierile acesteia:
art. 132: președintele Comisiei mixte formează o comisie pregătitoare compusă din cinci membri jurați pentru a examina dosarele de imunitate.
(...)
Această comisie examinează toate documentele, dacă se cuvine, ascultă deputatul [în cauză]; nu poate asculta martori.
Comisia pregătitoare trebuie să prezinte raportul său cel mai târziu la o lună după intrarea în funcție.
Acest raport va fi finalizat într-o lună de Comisia mixtă.
Raportul Comisiei mixte:
art. 133: Comisia mixtă examinează raportul și anexele [prezentate de] comisia pregătitoare.
Comisia mixtă decide ridicarea imunității sau suspendarea procedurilor până la sfârșitul mandatului parlamentar sau ministerial.
Dacă raportul Comisiei mixte tinde spre suspendarea procedurilor, acesta este citit în Adunarea Generală. Dacă în termen de zece zile nu se face opoziție în scris împotriva acestui raport, acesta devine definitivă.
Dacă raportul tinde spre ridicarea imunității sau dacă se face opoziție în condițiile §3, acesta este examinat în Adunarea Generală.
Dacă procedurile au fost suspendate și această decizie a fost anulată de Adunarea Generală, nu pot fi inițiate proceduri împotriva persoanei în cauză atât timp cât îi durează mandatul de parlamentar, chiar dacă legislatura a fost reînnoită.
Drepturi ale apărării:
art. 134: deputatul al cărui ridicare a imunității este cerută poate, dacă dorește, să se apere sau să se faca apărat de un membru, în fața comisiei pregătitoare, a Comisiei mixte și a Adunării Generale.
Se statuează pe bază de documente atunci când deputatul care solicită să se poată apăra nu răspunde la invitație.
Cuvântul aparține în toate cazurile apărării.
Cererea personală a membrului pentru ridicarea imunității sale nu este suficientă."
3.Conform articolului 107 al veșticului cod penal, după cum rezultă din legea nr. 765 din 1 martie 1936:
"Dacă deschiderea acțiunii penale este condiționată de o autorizare sau de adoptarea unei decizii, sau de rezolvarea unei probleme în curs în fața unei alte instanțe (...) prescripția este întreruptă până la adoptarea autorizării sau deciziei, sau rezolvarea problemei."
Pe 27 septembrie 2004 a fost adoptată legea nr. 5237 privind noul cod penal, publicată în Monitorul Oficial pe 12 octombrie 2004.
Conform articolului 67 al acestui cod:
"(1) În cazurile în care investigația și procedurile depind de o autorizare sau de adoptarea unei decizii sau de necesara rezolvare a unei probleme în fața altei instanțe, prescripția acțiunii penale este oprită până la acordarea autorizării, adoptarea deciziei sau rezolvarea problemei (...)
(2) Cu privire la o infracțiune;
[Pentru]
a) Depunerea de mărturie sau interogarea unei persoane suspectate sau acuzate în fața procurorului;
b) O decizie de plasare în detenție preventivă a unei persoane suspectate sau acuzate;
c) Stabilirea unui act de acuzare privind infracțiunea;
d) Pronunțarea unei condamnări, chiar dacă privează doar o parte din acuzați;
În aceste cazuri, prescripția acțiunii penale este întreruptă.
(3) Atunci când prescripția acțiunii penale este întreruptă, termenul de prescripție recomandă să curgă. Atunci când există mai mult de un motiv de întrerupere a prescripției, prescripția recomandă să curgă de la ultimul motiv de întrerupere (...)"
1.Invocând art. 6 al Convenției, reclamantul susține că a fost privat de dreptul de a beneficia de un proces echitabil și se plânge de atentatul rezultat pentru exercitarea drepturilor apărării sale, în măsura în care se află privat de posibilitatea de a se apăra pentru a-și dovedi nevinovăția.
În acest sens, precizează că nu dispune de nicio cale de atac nici împotriva refuzului parlamentar de a ridica imunitatea sa, nici împotriva deciziei de suspendare a procedurilor penale din care a făcut obiectul până la sfârșitul legislaturii sale.
2.La ședința din 15 ianuarie 2008, invocând articolele 13 și 17 ale Convenției, reclamantul a susținut de asemenea că faptele litigioase constituiau un atac asupra dreptului de a beneficia de un recurs efectiv, precum și o abuz de dret din partea Statului turc.
Reclamantul se plânge de a fi fost privat de dreptul de a beneficia de un proces echitabil și de atacul rezultat asupra exercitării drepturilor apărării sale, în măsura în care se află privat de posibilitatea de a-și dovedi nevinovăția. Curtea apreciază că grievul trebuie examinat sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, formulat după cum urmează în ceca privitor la aspectul relevant:
"Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunului-fondat al oricărei acuzații în materie penală împotriva sa."
Bazându-se pe aceleași fapte, reclamantul invocă de asemenea o violație a articolelor 13 și 17 ale Convenției.
La ședința din 15 ianuarie 2008, avocata reclamantului a invitat Curtea să examineze faptele litigioase sub unghiul articolelor 13 și 17 ale Convenției, apreciind că circumstanțele cauzei constituiau de asemenea o violație a dreptului clientului său de a beneficia de un recurs efectiv și un abuz de drepturi din partea Statului turc. Deși invocate pentru prima dată la ședința de pledoarii, Curtea constată că sunt totuși griefs prezentate înainte de orice examinare preliminară privind admisibilitatea cererei.
De altfel, Curtea observă că grievul invocând art. 13 al Convenției a constat doar într-o reformulare de către avocata reclamantului a grievurilor deja invocate sub unghiul articolului 6, nereclamând astfel nicio examinare distinctă. În plus, constată că grievul invocând art. 17 a fost formulat în mod general și avocata nu a adus nicio precizare în această privință. Grievul astfel ridicat este în orice caz în mod evident neîntemeiat și trebuie deci respins prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
a) Privind aplicabilitatea articolului 6 al Convenției
Guvernul susține că faptele litigioase nu privesc deloc drepturile civile ale reclamantului; ele privesc proceduri penale inițiate împotriva sa. Aceste proceduri fiind suspendate, nu poate fi vorba de nicio atentare la dreptul persoanei la un proces echitabil. Prin urmare, în acest stadiu al procedurilor din dreptul intern, garanțiile articolului 6 al Convenției nu se aplică. În măsura în care procedurile penale litigioase vor continua la finalizarea mandatului parlamentar al reclamantului și că acesta nu a făcut obiectul, pentru moment, a nicio condamnare, Guvernul apreciază că faptele invocate nu constituie deloc o limitare a drepturilor sale garantate de art. 6.
Reclamantul contestă aceste argumente și subliniază că va fi cu siguranță urmărit la finalizarea mandatului parlamentar. În acest sens, precizează că niciun proces nu a fost posibil într-o perioadă de cinci ani în cursul celui de-al 22-lea mandat legislativ și că fiind reales, această perioadă ar putea fi extinsă la nouă sau zece ani la finalizarea celui de-al 23-lea mandat legislativ dacă imunitatea sa nu este ridicată. Conform acestuia, a rămâne sub incidența unei acuzații penale pentru o asemenea perioadă lungă, fără a putea beneficia de un proces echitabil, constituie în sine un atac la art. 6 § 1 al Convenției.
Curtea apreciază că examinarea aplicabilității articolului 6 § 1 al Convenției ridică serioase întrebări de fapt și drept, legate de fondul grievului invocat pe baza acestui articol, și care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei. Prin urmare, hotărăște să îl conecteze cu fondul.
b) Privind calitatea de victimă
Guvernul susține că reclamantul era conștient de imunitatea de urmărire care rezulta din statutul de parlamentar. Informat anterior că va beneficia de o asemenea imunitate după alegerea sa, nu mai poate pretinde să fi victimă în această privință.
Reclamantul reamintește că dacă era conștient de imunitatea atașată statutului de parlamentar, știa de asemenea că aceasta nu avea un caracter absolut și era susceptibilă de a fi corespunzător ridicată, dacă se justifică.
Curtea subliniază că organele Convenției au avut deja ocazia să afirme că nimic, în textul articolului 6 § 1 al Convenției, nu interzice în mod expres unei persoane să renunțe la exercitarea anumitor drepturi pe care le recunoaște acest articol. Astfel, chiar "în materie penală (...) Convenția nu împiedică în principiu pe un acuzat să renunțe la anumite garanții ale articolului 6 § 1 cu condiția ca această renunțare să fie liberă și fără constrângere" (Deweer c. Belgia, hotărâre din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, § 49, care trimite la raportul Comisiei în aceeași cauză din 5 octombrie 1978, §§ 55-56). Aceasta fiind spusă, Curtea reamintește că renunțarea la un drept garantat de Convenție – în măsura în care este licită – trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și trebuie să se înconjoare cu un minim de garanții (vezi, în particular, Oberschlick c. Austria (nr. 1), hotărâre din 23 mai 1991, seria A nr. 204, p. 23, § 51; Pfeifer și Plankl c. Austria, hotărâre din 25 februarie 1992, seria A nr. 227, §§ 37-38).
În cauza de față, Curtea subliniază că imunitatea parlamentară implicând inviolabilitate nu este un privilegiu acordat membrilor Parlamentului, ci se găsește atașată statutului parlamentar, independent de orice manifestare de voinență. Prin urmare, exercitarea de către reclamant a dreptului de eligibilitate și candidatura sa la alegerile legislative nu pot fi deloc înțelese ca constituind în sine o asemena renunțare "expresă" la drepturile garantate de art. 6 al Convenției.
Trebuie deci respingere excepția preliminară a Guvernului privind absența calității de victimă.
c) Privind epuizarea căilor de atac interne
Guvernul apreciază că reclamantul a omis să epuizeze căile de atac interne pe care le avea la dispoziție pentru a-și dovedi nevinovăția cu privire la faptele imputate. În această privință, susține că reclamantul nu a formulat opoziție împotriva deciziei procurorului de suspendare a procedurilor inițiate împotriva sa, cu toate că conform codului de procedură penală, asemenea decizii sunt susceptibile de opoziție.
Guvernul apreciază de asemenea că reclamantul ar fi trebuit să urmărească în justiție acuzatorii pentru defăimare. La această ocazie, ar fi putut susține că nu a comis infracțiunile imputate sau că declarațiile din care i se făcea o vină se încadrau sub protecția inviolabilității plaidoariei, garantată de art. 486 al veșticului cod penal.
Reclamantul susține că a epuizat toate căile de drept pe care le avea la dispoziție. El precizează în acest sens că în absența unei decizii a Adunării Naționale de ridicare a imunității sale și având în vedere art. 83 § 2 al Constituției, nu putea forma în niciun fel opoziție împotriva deciziei procurorului de suspendare a procedurilor inițiate împotriva sa. El apreciază de asemenea contrar bunului-simț juridic să fie obligat să exercite o acțiune judiciară în defăimare pentru a stabili inconsistența faptelor care i se imputau în cadrul unei proceduri penale suspendate. Conform acestuia, doar finalizarea unei asemene proceduri este de natură să stabilească dacă acuzațiile formulate împotriva sa sunt bine sau rău întemeiate.
În fine, reclamantul subliniază că nu există nicio cale de atac împotriva deciziei Parlamentului de a suspenda examinarea cererii de ridicare a imunității sale.
Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 al Convenției, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este înțeles conform principiilor dreptului internațional general recunoscut. Această regulă se bazează pe necesitatea de a acorda mai întâi Statului pârât posibilitatea de a remedia situația litigioasă, prin proprii resurse și în ordinea juridică internă. Scopul acesteia este deci de a oferi Statelor posibilitatea de a remedia mancolele invocate împotriva lor. Cu toate acestea, nu se acomodează unei aplicări automate și nu are un caracter absolut; în controlul respectării acesteia, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei (vezi Van Oosterwijck c. Belgia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, p. 18, §§ 34-35).
Cu alte cuvinte, pentru a îndeplini cerințele articolului 35 § 1, reclamantul trebuie să fi făcut o utilizare normală a căilor de atac interne care sunt probabil eficace și suficiente. Atunci când o cale de atac a fost utilizată, persoana este eliberată de obligația de a recurge la o altă cale al cărei scop ar fi practic același, dar a cărei eficacitate nu este dovedită (vezi Günaydin c. Turcia (dec.), nr. 27526/95, 25 aprilie 2002; Moreira Barbosa c. Portugalia (dec.), nr. 65681/01, 29 aprilie 2004).
Cât privește posibilitatea pentru reclamant de a formula opoziție împotriva deciziilor procurorului de a suspenda procedurile, Curtea constată, citind dispozițiile relevante ale dreptului intern relative la imunitatea parlamentară, că inviolabilitatea parlamentară este un principiu de ordin constituțional, impunând se of officio autorităților judiciare. Ar fi fost deci zadarnic pentru reclamant să formuleze opoziție împotriva deciziilor litigioase ale parchetului, aceasta din urmă rămânând obligată să respecte prescripția constituțională privind imunitatea parlamentară atât timp cât nicio măsură de ridicare a imunității nu este adoptată de Adunarea Națională. Trebuie deci respingere această primă ramură a excepției Guvernului.
Cât privește acțiunea în defăimare pe care reclamantul ar fi putut o intenta pentru a contesta faptele imputate, trebuie constatat că Guvernul nu precizează în niciun fel în ce măsură ar putea fi considerată ca fiind de natură să remedieze, în vederea îndeplinirii cerințelor articolului 6 § 1 al Convenției, consecințele unor proceduri penale distincte, inițiate cu tot oportunitatea de către parchet împotriva reclamantului și care, doar suspendate, vor putea fi reactivate totdeauna la finalizarea mandatului parlamentar. Trebuie deci respingere această a doua ramură a excepției Guvernului.
Amintindu-și că imunitatea parlamentară, în vigoare în majoritatea Statelor contractante, nu este un privilegiu acordat membrilor Parlamentului și nu are un caracter perpetuu, Guvernul subliniază că inviolabilitatea reclamantului este limitată la durata mandatului sau poate lua sfârșit în caz de ridicare de către Adunarea Națională. Prin urmare, persoana în cauză va putea perfect beneficia de un proces echitabil. În acest sens, Guvernul insistă asupra diferenței importante existând între suspendarea unei proceduri penale și finalizarea acesteia.
Guvernul reamintește în plus că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, ci susceptibil de limitări implicite. Imunitatea fiind acordată pentru a permite parlamentarilor să exercite funcțiile în toată independența, inviolabilitatea în cauză trebuie considerată ca o limitare proporționată în vederea scopului legitim urmărit. În acest sens, autoritățile judiciare au obligația de a ține cont, ex officio, de imunitatea parlamentară.
În fine, realegerea reclamantului dovedește, dacă mai era nevoie, că reputația sau cariera politică nu au fost deloc afectate de suspendarea contestată a procedurilor penale. Prin urmare, pretinsa atentare la prezumția de nevinovăție apare lipsită de orice substanță.
Reclamantul susține că ridicarea imunității sale a fost îngreunată de grupul majoritar din cadrul Adunării Naționale, aceasta doar din cauza "aprehensiunilor personale și politice". În acest sens, precizează că în cursul celui de-al 22-lea mandat legislativ, nicio cerere de ridicare a imunității nu a putut fi examinată în cadrul Parlamentului. Toate cererile care tindeau la examinarea sau la punerea pe ordinea de zi a dezbaterilor Adunării au fost respinse. Pentru el, puțin contează gravitatea infracțiunilor imputate în cazul de față; acestea sunt de natură să-l discrediteze în ochii opiniei publice, care, ea, nu face distincții în această privință.
Reclamantul susține în plus o atentare la articolele 133 și 134 ale regulamentului Parlamentului, care nu fusesera prevăzute deloc pentru a fi utilizate în funcție de conjuncturi politice, așa cum a fost cazul în circumstanțele de față.
Curtea apreciază, în lumina întregului set de argumente ale părților, că acest grief ridică serioase întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest grief nu poate fi declarat în mod evident neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost ridicat.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Hotărăște de a pune capăt aplicării articolului 29 § 3 al Convenției;
Hotărăște de a conexa pe fond excepția invocând aplicabilitatea articolului 6 al Convenției;
Declară admisibilă, cu rezerva tuturor aspectelor de fond, grievul reclamantului invocat pe baza articolului 6 § 1 al Convenției;
Declară petiția inadmisibilă pentru restul.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Grefier
Președintă
de la requête n
o
8917/05
présentée par Atilla KART
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 15 janvier 2008 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
András Baka,
Rıza Türmen,
Mindia Ugrekhelidze,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
juges,
et de Sally Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 février 2005,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les déclarations des parties à l’audience du 15 janvier 2008,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Atilla Kart, est un ressortissant turc, né en 1954 et résidant à Ankara. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
A l’audience du 15 janvier 2008, le requérant était représenté par M
e
G.
Egeli. Le gouvernement défendeur était représenté par M.
M.
Özmen, co-agent, M
mes
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Aux termes des élections législatives du 3 novembre 2002, le requérant fut élu au parlement turc en tant que député, membre du parti CHP («
Parti de la République du Peuple
»).
Avant cette élection, le requérant était avocat au barreau de Konya. Lors de l’exercice de cette profession, il fit l’objet de deux procédures pénales, respectivement pour insulte à avocat et insulte à agent de la fonction publique.
Ayant été élu député, il bénéficia de l’immunité parlementaire. Les poursuites pénales diligentées à son encontre furent suspendues et le dossier transmis à la présidence de la Grande Assemblée nationale de Turquie («
l’Assemblée nationale
»).
En vertu des articles 131 et suivants du règlement relatif au fonctionnement interne de l’Assemblée nationale, l’examen de son cas fut renvoyé à la Commission mixte. Celle-ci adopta une décision portant sursis aux poursuites ce, jusqu’à la fin de la 22
e
législature.
Le 31 janvier 2005, le requérant forma opposition contre cette décision.
Sur ce, son cas fut transmis à l’Assemblée générale de l’Assemblée nationale («
l’Assemblée générale
»).
Le 7 février 2005, le secrétariat général près la présidence de l’Assemblée nationale informa le requérant que son dossier demeurait en attente au rôle de l’Assemblée générale.
Le 16 février 2005, au cours de la session de l’Assemblée générale, le requérant demanda à nouveau à bénéficier de son doit à un procès équitable.
Au terme des élections du 22 juillet 2007, le requérant fut réélu député pour la circonscription de Konya.
Le 8 janvier 2008, le président de l’Assemblée nationale envoya un courrier d’information au requérant quant à l’état d’avancement de la procédure de levée d’immunité dont il fait l’objet.
Les passages pertinents de ce document peuvent se lire comme suit
:
«
(...) au cours de la 22
e
législature, 299 dossiers relatifs à l’immunité furent transférés à la Commission mixte. La Commission mixte décida de surseoir aux poursuites, ce jusqu’à la fin du mandat parlementaire dans 252 dossiers. Un recours en opposition fut formé contre cette décision de sursis dans 226 dossiers
; les dossiers ayant fait l’objet d’un recours furent inscrits à l’ordre du jour [au rôle] de l’Assemblée générale pour examen. Cependant, ces dossiers, qui se trouvaient à l’ordre du jour, ne furent pas examinés par l’Assemblée générale.
Au cours de la 22
e
législature, il existait deux dossiers relatifs à votre immunité. Parmi eux, le dossier n
o
3/176 avait trait aux poursuites diligentées à votre encontre par le procureur de la République de Konya-Ereğli pour insulte à avocat
; le dossier n
o
3/453 concernait le procès intenté devant la cour d’assises de Konya pour insulte à fonctionnaire en exercice. La Commission mixte décida de surseoir aux poursuites dans ces dossiers jusqu’à la fin de votre mandat parlementaire. Sur votre recours en opposition, les dossiers en question ont été inscrits à l’ordre du jour [au rôle] de l’Assemblée générale mais n’ont pas été examinés.
Au cours de [l’actuelle] législature, il existe toujours 77 dossiers relatifs à la levée de l’immunité pendants devant la Commission mixte. Deux sont à votre nom. Ces dossiers se sont vus attribuer les n
os
3/107 et 3/129 à la suite de votre réélection au terme des élections législatives du 22 juillet 2007. Durant cette législature, tous les dossiers, dont les vôtres, ont été transmis à trois commissions préparatoires créées par la Commission mixte. Les commissions préparatoires en question ont commencé leurs travaux le 27 décembre 2007 (...) Les commissions préparatoires sont tenues de rendre leur décision au plus tard un mois à compter de cette date.
»
B.
Le droit et la pratique interne pertinents
1.
L’article 83 de la Constitution relative à l’immunité parlementaire peut se lire comme suit
:
«
Les membres de la Grande Assemblée nationale de Turquie ne peuvent être tenus responsables ni des votes émis et des paroles prononcées par eux lors des travaux de l’Assemblée, ni des opinions qu’ils professent à l’Assemblée, ni de leur répétition ou diffusion en dehors de l’Assemblée, à moins que l’Assemblée n’en ait décidé autrement au cours d’une séance déterminée sur proposition du Bureau présidentiel.
Aucun député accusé d’avoir commis un délit avant ou après les élections ne peut être arrêté, interrogé, détenu ou jugé sans décision de l’Assemblée. Les cas de flagrant délit passibles d’une peine lourde et les cas prévus par l’article 14 de la Constitution, à condition que les poursuites y afférentes aient été entamées avant les élections, font exception à cette disposition. Toutefois, l’autorité compétente est tenue en ce cas d’informer la Grande Assemblée nationale de Turquie de la situation sans délai et d’une manière directe.
L’exécution d’une condamnation pénale prononcée à l’encontre d’un membre de la Grande Assemblée nationale de Turquie avant ou après les élections est reportée jusqu’à ce qu’il perde la qualité de membre
; la prescription ne court pas pendant la durée de son mandat.
En cas de réélection d’un membre, l’enquête et les poursuites dont il fait l’objet sont subordonnées à une nouvelle levée de son immunité par l’Assemblée.
Les groupes parlementaires des partis politiques à la Grande Assemblée nationale de Turquie ne peuvent pas débattre de l’immunité parlementaire ni prendre de décision à ce sujet.
»
2.
Le règlement relatif au fonctionnement interne de l’Assemblée nationale dispose
:
«
Immunité
:
Demande de levée d’immunité et commission compétente pour l’examiner
:
Article 131
: les demandes afférentes à la levée de l’immunité parlementaire des députés sont transmises par la Présidence à la Commission mixte composée des membres des commissions constitutionnelle et judiciaire.
(...)
La Commission préparatoire et ses auditions
:
Article 132
: le président de la Commission mixte forme une commission préparatoire composée de cinq membres assermentés pour examiner les dossiers d’immunité.
(...)
Cette commission examine tous les documents, s’il y a lieu, entend le député [en cause]
; elle ne peut entendre de témoins.
La commission préparatoire doit remettre son rapport au plus tard un mois après son entrée en fonction.
Ce rapport sera finalisé en un mois par la Commission mixte.
Rapport de la Commission mixte
:
Article 133
: la Commission mixte examine le rapport et les annexes [remis par] la commission préparatoire.
La Commission mixte décide de la levée de l’immunité ou de la suspension des poursuites jusqu’à la fin du mandat parlementaire ou ministériel.
Si le rapport de la Commission mixte tend à une suspension des poursuites, il est lu à l’Assemblée générale. Si dans un délai de dix jours il n’est pas fait opposition par écrit contre ce rapport, celui-ci devient définitif.
Si le rapport tend à la levée de l’immunité ou s’il est fait opposition dans les conditions du paragraphe 3, il est examiné à l’Assemblée générale.
Si les poursuites ont été suspendues et que cette décision a été levée par l’Assemblée générale, il ne peut-être entamé de poursuites contre l’intéressé tant que dure son mandat de parlementaire, même si la législature a été renouvelée.
Droits de la défense
:
Article 134
: le député dont la levée d’immunité est demandée peut, s’il le veut, se défendre ou se faire défendre par un membre, devant la commission préparatoire, la Commission mixte et l’Assemblée générale.
Il est statué sur pièces lorsque le député qui demande à pouvoir se défendre ne répond pas à l’invitation.
La parole est dans tous les cas à la défense.
La demande personnelle du membre pour la levée de son immunité n’est pas suffisante.
»
3.
Aux termes de l’article 107 de l’ancien code pénal, tel que résultant de la loi n
o
765 du 1
er
mars 1936
:
«
Si l’ouverture de l’action publique est subordonnée à une autorisation ou à l’adoption d’une décision, ou à la résolution d’un problème pendant devant une autre instance (...) la prescription est interrompue jusqu’à l’adoption de l’autorisation ou décision, ou la résolution du problème.
»
Le 27 septembre 2004 fut adoptée la loi n
o
5237 portant nouveau code pénal, publiée au
Journal officiel
le 12 octobre 2004.
Aux termes de l’article 67 de ce code
:
«
(1)
Dans les cas où l’instruction et les poursuites dépendent d’une autorisation ou de l’adoption d’une décision ou de la nécessaire résolution d’un problème devant une autre instance, la prescription de l’action est arrêtée jusqu’à ce que l’autorisation soit [donnée], la décision adoptée ou le problème résolu (...)
(2)
Au regard d’une infraction
;
[Pour]
a)
La déposition ou l’interrogatoire d’une personne soupçonnée ou d’un accusé devant le procureur
;
b)
Une décision de placement en détention provisoire d’une personne soupçonnée ou d’un accusé
;
c)
L’établissement d’un acte d’accusation à propos de l’infraction
;
d)
Le prononcé d’une condamnation, même si elle ne concerne qu’un partie des accusés
;
Dans ces cas, la prescription de l’action est interrompue.
(3)
Lorsque la prescription de l’action est interrompue, le délai de prescription recommence à courir. Lorsqu’il existe plus d’un motif d’interruption de la prescription, la prescription recommence à courir à compter du dernier motif d’interruption (...)
»
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue avoir été privé de son droit au bénéfice d’un procès équitable et se plaint de l’atteinte en résultant pour l’exercice de ses droits de défense, dans la mesure où il se trouve ainsi privé de la possibilité de s’innocenter.
A cet égard, il précise ne disposer d’aucune voie de recours ni contre le refus parlementaire de procéder à la levée de son immunité ni contre la décision de sursis aux poursuites pénales dont il fit l’objet jusqu’à la fin de sa législature.
2.
Lors de l’audience du 15 janvier 2008, invoquant les articles 13 et 17 de la Convention, le requérant a également soutenu que les faits litigieux constituaient une atteinte à son droit au bénéfice d’un recours effectif ainsi qu’un abus de droit de la part de l’Etat turc.
Le requérant se plaint d’avoir été privé de son droit au bénéfice d’un procès équitable et de l’atteinte en résultant pour l’exercice de ses droits de la défense, dans la mesure où il se trouve ainsi privé de la possibilité de s’innocenter. La Cour estime que le grief doit être examiné sous l’angle de l
’article
6 § 1 de la Convention, ainsi libellé en sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Se fondant sur les mêmes faits, le requérant allègue également une violation des articles 13 et 17 de la Convention.
A.
Sur la recevabilité
1.
Observations liminaires
Lors de l’audience du 15 janvier 2008, l’avocate du requérant a invité la Cour à examiner les faits litigieux sous l’angle des articles 13 et 17 de la Convention, estimant que les circonstances d’espèce constituaient également une violation du droit de son client au bénéfice d’un recours effectif et un abus de droit de la part de l’État turc. Bien qu’invoqués pour la première fois lors de l’audience de plaidoiries, la Cour constate qu’il s’agit néanmoins de griefs soumis avant tout examen préalable quant à la recevabilité de la requête.
Au demeurant, la Cour observe que le grief tiré de l’article 13 de la Convention n’a consisté qu’en une reformulation par l’avocate du requérant des griefs déjà invoqués sous l’angle de l’article 6, n’appelant ainsi aucun examen distinct. En outre, elle relève que le grief tiré de l’article 17 a été formulé de façon générale et que l’avocate n’a apporté aucune précision à cet égard. Le grief ainsi soulevé est en tout état de cause manifestement mal fondé et doit donc être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Exceptions préliminaires
a)
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
Le Gouvernement soutient que les faits litigieux ne concernent aucunement les droits civils du requérant
; ils ont trait à des procédures pénales diligentées à son encontre. Celles-ci ayant été suspendues, il ne saurait être question d’une quelconque atteinte au droit de l’intéressé à un procès équitable. Partant, à ce stade de la procédure en droit interne, les garanties de l’article 6 de la Convention ne trouvent pas à s’appliquer. Dans la mesure où les procédures pénales litigieuses vont se poursuivre au terme du mandat parlementaire du requérant et que ce dernier n’a fait l’objet, pour l’heure, d’aucune condamnation, le Gouvernement estime que les faits invoqués ne constituent aucunement une limitation à ses droits garantis par l’article
6.
Le requérant conteste ces arguments et souligne qu’il sera indubitablement poursuivi au terme de son mandat parlementaire. A cet égard, il précise qu’aucun procès ne fut possible pendant une période de cinq ans durant la 22
e
législature et qu’étant réélu, cette période pourrait être portée à neuf ou dix ans au terme de la 23
e
législature si son immunité n’est pas levée. Selon lui, demeurer sous le coup d’une accusation pénale pendant une si longue période, sans pouvoir bénéficier d’un procès équitable, constitue en soi une atteinte à l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour estime que l’examen de l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention pose de sérieuses questions de fait et de droit, liées au fond du grief tiré de cet article, et ne pouvant être résolues à ce stade de l’examen de la requête. Partant, elle décide de le joindre au fond.
b)
Sur la qualité de victime
Le Gouvernement soutient que le requérant avait connaissance de l’immunité de poursuites découlant du statut de parlementaire. Préalablement informé qu’il bénéficierait d’une telle immunité après son élection, il ne peut plus se prétendre victime à cet égard.
Le requérant rappelle que s’il avait connaissance de l’immunité attachée au statut de parlementaire, il savait également que celle-ci n’avait pas un caractère absolu et était susceptible d’être dûment levée, le cas échéant.
La Cour souligne que les organes de la Convention ont déjà eu l’occasion de dire que rien, dans le texte de l’article 6 § 1 de la Convention, n’interdit expressément à une personne de renoncer à l’exercice de certains droits que lui reconnaît cet article. Ainsi, même «
en matière pénale (...) la Convention n’empêche pas en principe un accusé de renoncer à certaines garanties de l’article
6 § 1 pourvu que cette renonciation soit libre et sans contrainte
» (
Deweer c. Belgique
, arrêt du 27 février 1980, série
A n
o
35, § 49, qui renvoie au rapport de la Commission dans la même affaire du 5
octobre 1978, §§ 55-56). Cela étant, la Cour rappelle que la renonciation à un droit garanti par la Convention – pour autant qu’elle soit licite – doit se trouver établie de manière non équivoque et doit s’entourer d’un minimum de garanties (voir, notamment,
Oberschlick c. Autriche (n
o
1)
, arrêt du 23
mai 1991, série A n
o
204, p. 23, § 51
;
Pfeifer et Plankl c. Autriche
, arrêt du 25
février 1992, série A n
o
227, §§ 37
‑
38).
En l’occurrence, la Cour souligne que l’immunité parlementaire emportant inviolabilité n’est pas un privilège accordé aux membres du Parlement mais se trouve attachée au statut parlementaire, indépendamment de toute manifestation de volonté. Partant, l’exercice par le requérant de son droit d’éligibilité et sa candidature aux élections législatives ne sauraient aucunement s’entendre comme constitutifs en soi d’une telle renonciation «
expresse
» aux droits garantis par l’article 6 de la Convention.
Il convient donc de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement concernant l’absence de qualité de victime.
c)
Sur l’épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement estime que le requérant a omis d’épuiser les voies de recours internes dont il disposait pour établir son innocence quant aux faits reprochés. A cet égard, il soutient que le requérant n’a pas formé opposition contre la décision du parquet portant suspension des poursuites diligentées à son encontre, alors même qu’en vertu du code de procédure pénale, de telles décisions sont susceptibles d’opposition.
Le Gouvernement estime également que le requérant aurait dû poursuivre ses accusateurs pour diffamation. A cette occasion, il aurait pu alléguer ne pas avoir commis les infractions reprochées ou que les déclarations dont il lui était fait grief tombaient sous le coup de l’immunité de plaidoirie, garantie par l’article 486 de l’ancien code pénal.
Le requérant soutient avoir épuisé l’ensemble des voies de droit dont il disposait. Il précise à cet égard qu’en l’absence de décision de l’Assemblée nationale portant levée de son immunité et eu égard à l’article 83 § 2 de la Constitution, il ne pouvait aucunement former opposition contre la décision du parquet portant sursis aux poursuites diligentées à son encontre. Il estime en outre contraire à toute logique juridique d’avoir à exercer une action judiciaire en diffamation pour établir l’inconsistance des faits qui lui sont reprochés dans le cadre d’une procédure pénale suspendue. Selon lui, seul l’aboutissement d’une telle procédure est de nature à établir si les accusations portées à son encontre sont bien ou mal fondées.
Enfin, le requérant souligne qu’il n’existe aucun recours contre la décision du Parlement de surseoir à l’examen de sa demande de levée d’immunité.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. Cette règle se fonde sur la nécessité de donner d’abord à l’État défendeur la faculté de remédier à la situation litigieuse, par ses propres ressources et dans son ordre juridique interne. Sa finalité est donc de ménager aux États la possibilité de redresser les manquements allégués à leur encontre. Cependant, elle ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu
; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause (voir
Van Oosterwijck c.
Belgique
, arrêt du 6 novembre 1980, série A n
o
40, p. 18, §§ 34–35).
En d’autres termes, afin de remplir les exigences de l’article 35 § 1, le requérant doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants. Lorsqu’une voie de recours a été utilisée, l’intéressé est libéré de l’obligation de recourir à une autre voie dont le but serait pratiquement le même mais dont l’efficacité n’est pas démontrée (voir
Günaydin c. Turquie
(déc.), n
o
27526/95, 25 avril 2002
;
Moreira Barbosa c. Portugal
(déc.), n
o
65681/01, 29 avril 2004).
Quant à la possibilité pour le requérant de former opposition contre les décisions du procureur de la République de surseoir aux poursuites, la Cour observe, à la lecture des dispositions pertinentes du droit interne relatives à l’immunité parlementaire, que l’inviolabilité parlementaire est un principe d’ordre constitutionnel, s’imposant
ex officio
aux autorités judiciaires. Il aurait dès lors été vain pour le requérant de former opposition contre les décisions litigieuses du parquet, ce dernier demeurant tenu de respecter le prescrit constitutionnel relatif à l’immunité parlementaire tant qu’aucune mesure de mainlevée d’immunité n’est adoptée par l’Assemblée nationale. Il convient donc de rejeter cette première branche de l’exception du Gouvernement.
Quant à l’action en diffamation que le requérant aurait pu intenter pour contester les faits reprochés, force est de constater que le Gouvernement ne précise aucunement dans quelle mesure elle pourrait être considérée comme de nature à pallier, au regard des exigences de l’article 6 § 1 de la Convention, les conséquences de poursuites pénales distinctes, menées en toute opportunité par le parquet à l’encontre du requérant et qui, seulement suspendues, pourront toujours être réactivées à la fin du mandat parlementaire. Il convient donc de rejeter cette deuxième branche de l’exception du Gouvernement.
B.
Sur le bien-fondé
Rappelant que l’immunité parlementaire, en vigueur dans la majeure partie des États contractants, n’est pas un privilège accordé aux membres du Parlement et ne revêt pas un caractère perpétuel, le Gouvernement souligne que l’inviolabilité du requérant est limitée à la durée de son mandat ou peut prendre fin en cas de mainlevée par l’Assemblée nationale. Dès lors, l’intéressé pourra parfaitement bénéficier d’un procès équitable. A cet égard, le Gouvernement insiste sur la différence d’importance existant entre la suspension d’une procédure pénale et sa clôture.
Le Gouvernement rappelle en outre que le droit d’accès à un tribunal n’est pas absolu mais susceptible de limitations implicites. L’immunité étant accordée afin de permettre aux parlementaires d’exercer leurs fonctions en toute indépendance, l’inviolabilité en cause doit être considérée comme une limitation proportionnée au regard du but légitime poursuivi. A cet égard, les autorités judiciaires ont l’obligation de tenir compte,
ex officio
, de l’immunité parlementaire.
Enfin, la réélection du requérant prouve, si besoin est, que sa réputation ou sa carrière politique n’a aucunement été affectée par la suspension contestée des procédures pénales. Partant, la prétendue atteinte à la présomption d’innocence apparaît dépourvue de toute substance.
Le requérant soutient que la levée de son immunité a été entravée par le groupe majoritaire au sein de l’Assemblée nationale, ce uniquement en raison d’«
appréhensions personnelles et politiques
». A cet égard, il précise qu’au cours de la 22
e
législature, aucune demande de levée d’immunité n’a pu être examinée au sein du Parlement. Toutes les demandes tendant à leur examen ou à leur mise à l’ordre du jour des débats de l’Assemblée furent rejetées. Pour lui, peu importe la gravité des infractions reprochées en l’espèce, celles-ci sont de nature à le discréditer aux yeux de l’opinion publique qui, elle, ne fait pas de distinction à cet égard.
Le requérant allègue en outre une atteinte aux articles 133 et 134 du règlement du Parlement, lesquels n’avaient aucunement été prévus pour être utilisés en fonction de conjonctures politiques, tel que ce fut le cas en l’espèce.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention
;
Décide
de joindre au fond l’exception tirée de l’applicabilité de l’article
6 de la Convention
;
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente