A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18161/04 prezentate de Tuncay UYSAL și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători; și Sally Dolle, graffière de section, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 aprilie 2004, având în vedere decizia Curții de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, astfel cum permite art. 29 alineatul (3) din convenție, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După deliberarea sa, face următoarea decizie DEFĂCIRE a recurentelor, dnii Tuncay Uysal, Naz Emine Tașk.n, Nermin Aklan, Gülten E Nerse, avocați din Ankara.
Guvernul pârât ( La 6 august 1999, în dezacord cu suma plătită de către administrație, dl Uysal a introdus o acțiune în favoarea creșterii dreptului la expropriere la Tribunalul de Mare Instanță din Mersin. Prin hotărârea din 13 iunie 2000, Tribunalul a acceptat parțial cererea sa și i-a acordat o despăgubire suplimentară de 62 268 560 000 de lire turcești (TRL) [aproximativ 103 345 EUR (EUR) ], împreună cu dobânda moratorială la rata legală începând cu 7 iulie 1999, data transferului proprietății. La 11 decembrie 2000, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea de primă instanță pentru eroare de apreciere în calculul sumei de l . La 31 iulie 2001, acționând la trimitere și în conformitate cu hotărârea Curții de Casație, instanța a condamnat administrația să îi plătească o indemnizație suplimentară de 43 980 560 000 TRL [aproximativ 38 169 EUR].
Între timp, la 17 octombrie 2001, M Uysal a decedat. Prin hotărârea din 5 noiembrie 2001, Curtea de Casație a pronunțat din nou hotărârea de primă instanță în același motiv. La 13 mai 2003, tribunalul a acordat moștenitorilor domnului Uysal (reclamanților) o sentință suplimentară de expropriere cu o sumă de 31 892 649 200 TRL [aproximativ 18 La 28 octombrie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. La 7 martie 2005, administrația s-a opus reclamanților, în temeiul dreptului de proprietate suplimentară de expropriere, 153 839,45 de noi cărți turcești (TRY) [aproximativ 92 731 EUR]. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile din cauza neplății de la plata impozitului pe profit care le-a fost atribuită printr-o hotărâre și a insuficienței ratei dobânzilor restante aplicate creanțelor lor în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia la momentul faptelor.
Pe baza acelorași fapte, reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Reclamanții se plâng de neplățile legate de plata în avans a impozitului pe profit care le-a fost atribuit printr-o hotărâre și susțin că, din cauza climatului inflaționist care domnea în Turcia la momentul faptelor, aceaceasta este, de altfel, derizorie din moment ce rata dobânzii restante nu era suficientă în raport cu rata inflației. Guvernul combate această teză. Acesta susține că partea suplimentară de expropriere a fost plătită reclamanților la 7 martie 2005, aplicându-se astfel rate ale dobânzii mai mari decât rata inflației, și că valoarea acesteia era chiar mai mare decât cea pe care reclamanții sperau să o obțină dacă creanța lor ar fi fost ajustată doar ținând cont de ratele inflației.
Reclamanții își reiterează afirmațiile și consideră că au suferit o pierdere pecuniară din cauza întârzierii înregistrate de administrație în plata despăgubirii lor. În ceea ce privește cauza privind deprecierea, Comisia constată că reclamanții au obținut un supliment de 31 892 649 200 TRL [aproximativ 18 791 EUR], cu dobânzi de întârziere simple începând cu data de 7 iulie 1999, data cedării terenului. Această sumă le-a fost plătită la 7 martie 2005, adică la aproximativ un an și patru luni după decizia internă definitivă. Valoarea totală a plății efectuate la acea dată era de 153 839,45 TRY (aproximativ 92 731 EUR). Curtea amintește că, potrivit metodei de calcul deja adoptată în cauza Akkușc.
Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Pentru a evalua prejudiciul material suferit, trebuie să se ia în considerare diferența dintre suma plătită efectiv reclamanților și cea pe care ar fi primit-o dacă creanța lor ar fi fost ajustată pentru a ține seama de erodarea monetară în perioada de întârziere. Comisia reamintește, de asemenea, că metoda sa de calcul ține seama de efectele inflației în Turcia, astfel cum sunt reflectate în tabelele de preț cu amănuntul, publicate de către instituția de statistică a Turciei (Türkiye În speță, Curtea constată că hotărârea de primă instanță a devenit definitivă la 28 octombrie 2003 sau într-un termen rezonabil de trei luni de la data respectivă, reclamanții ar fi trebuit să primească 110 826 955 970 TRL.
Luând în considerare indicii incluși în lista publicată de către instituția de statistică a Turciei, această sumă ar fi fost de 121 401 038 211 TRL la data plății, și anume la 7 martie 2005, Curtea constată că, la această dată, reclamanții au primit o sumă cu mult mai mare decât suma respectivă, și anume 153 839 450 000 TRL [aproximativ 153 839,45 TRY]. Curtea nu deține nicio pierdere pentru reclamanți. Suma de la l a t i t ă ț i le suplimentare pe care le-au primit reprezintă o compensație integrală sau chiar mai mare decât metoda de calcul adoptată de Curte. Prin urmare, ei nu au suferit niciun prejudiciu sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție.
Pe baza acelorași fapte, reclamanții invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, litigiul prezentat de reclamanți în temeiul acestui articol este același cu cel pe care l-a examinat deja pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, Curtea consideră că acest litigiu este lipsit de temei și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Sally Dolle Francoise Tulkens Modulul Președinte
DÉCISION
de la requête n o 18161/04 présentée par Tuncay UYSAL et autres contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2008 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 avril 2004, Vu la décision de la Cour d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM.
Tuncay Uysal, Nazım Uysal, İsmail Uysal, Mehmet Uysal, Duran Uysal et Mehmet Uysal, ainsi que M mes Emine Tașkın, Nermin Aklan, Gülten Eğe, Meryem Uysal, Taife Ulaș, Ayșe Tașkın, İrfet Uysal, Fatma Yıldız et Suveyla Uysal, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1947, 1956, 1952, 1946, 1973, 1961, 1949, 1961, 1954, 1938, 1962, 1965, 1966, 1968 et 1971, et résidant à Mersin. Ils sont représentés devant la Cour par M es A. Aktay, T. Akıllıoğlu et M. Nerse, avocats à Ankara. Le gouvernement défendeur (« le Gouvernement ») est représenté par son agent. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Par une décision du 16 décembre 1998, la Direction générale des routes nationales (« l’administration ») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant à M me Ayșe Uysal, dont les requérants sont les héritiers, moyennant le versement d’une indemnité d’expropriation.
Le 6 août 1999, en désaccord sur le montant payé par l’administration, M me Uysal introduisit un recours tendant à l’augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Mersin. Par un jugement du 13 juin 2000, le tribunal fit en partie droit à sa demande et lui accorda une indemnité complémentaire de 62 268 560 000 livres turques (TRL) [environ 103 345 euros (EUR)], assortie des intérêts moratoires au taux légal à compter du 7 juillet 1999, date du transfert de propriété. Le 11 décembre 2000, la Cour de cassation cassa le jugement de première instance pour erreur d’appréciation dans le calcul du montant de l’indemnité. Le 31 juillet 2001, statuant sur renvoi et se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, le tribunal condamna l’administration à lui verser une indemnité complémentaire de 43 980 560 000 TRL [environ 38 169 EUR].
Entre-temps, le 17 octobre 2001, M me Uysal décéda. Par un arrêt du 5 novembre 2001, la Cour de cassation cassa une nouvelle fois le jugement de première instance et ce au même motif. Le 13 mai 2003, le tribunal accorda aux héritiers de M me Uysal (les requérants) une indemnité complémentaire d’expropriation d’un montant de 31 892 649 200 TRL [environ 18 791 EUR], également assortie des intérêts moratoires au taux légal à compter du 7 juillet 1999, date du transfert de propriété. Le 28 octobre 2003, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance. Le 7 mars 2005, l’administration versa aux requérants, au titre de l’indemnité complémentaire d’expropriation, 153 839,45 nouvelles livres turques (TRY) [environ 92 731 EUR].
GRIEFS Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison du non-paiement de l’indemnité qui leur a été allouée par une décision de justice et de l’insuffisance du taux des intérêts moratoires appliqués à leur créance par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie à l’époque des faits. Se fondant sur les mêmes faits, les requérants allèguent une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent du non-paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation qui leur a été allouée par une décision de justice et soutiennent qu’en raison du climat inflationniste qui régnait en Turquie à l’époque des faits, celle-ci est, du reste, dérisoire dès lors que le taux des intérêts moratoires n’était pas suffisant par rapport au taux d’inflation.
Le Gouvernement combat cette thèse. Il soutient que l’indemnité complémentaire d’expropriation a été payée aux requérants le 7 mars 2005, et ce en appliquant des taux d’intérêt moratoire largement supérieurs aux taux d’inflation, et que son montant était même plus élevé que ce que les requérants espéraient obtenir si leur créance avait été ajustée en tenant compte uniquement des taux d’inflation. Les requérants réitèrent leurs allégations et estiment avoir subi une perte pécuniaire en raison du retard pris par l’administration dans le paiement de leur indemnité. S’agissant du non-paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, la Cour observe que celle-ci a été versée aux requérants le 7 mars 2005. Quant au grief relatif à sa dépréciation, elle relève que les requérants ont obtenu un complément d’indemnité de 31 892 649 200 TRL [environ 18 791 EUR], assortie d’intérêts moratoires simples à compter du 7 juillet 1999, date de cession du terrain.
Ce montant leur a été versé le 7 mars 2005, soit environ un an et quatre mois après la décision interne définitive. Le montant total du versement effectué à cette date était de 153 839,45 TRY (environ 92 731 EUR]. La Cour rappelle que, selon la méthode de calcul déjà adoptée dans l’affaire Akkuș c. Turquie (arrêt du 9 juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV, p. 1311, § 35), pour apprécier le préjudice matériel subi, il faut prendre en considération la différence entre le montant effectivement versé aux requérants et celui qu’ils auraient perçu si leur créance avait été ajustée pour tenir compte de l’érosion monétaire pendant la période de retard. Elle rappelle également que sa méthode de calcul tient compte des effets de l’inflation en Turquie tels qu’ils ressortent des tables de l’indice des prix de détail, publiées par l’institution des statistiques de Turquie ( Türkiye İstatistik Kurumu , TUİK).
En l’espèce, la Cour note que le jugement de première instance est devenu définitif le 28 octobre 2003. A cette date, ou dans un délai raisonnable tel que trois mois à compter de celle-ci, les requérants auraient dû recevoir 110 826 955 970 TRL. En tenant compte des indices figurant sur la liste publiée par l’institution des statistiques de Turquie, ce montant aurait été de 121 401 038 211 TRL à la date du paiement, en l’occurrence le 7 mars 2005. Or, la Cour observe qu’à cette date, les requérants ont perçu une somme largement supérieure audit montant, à savoir 153 839 450 000 TRL [environ 153 839,45 TRY]. Par conséquent, la Cour ne décèle aucune perte pour les requérants. Le montant de l’indemnité complémentaire qu’ils ont perçu correspond à une compensation intégrale, voire même supérieure par rapport au mode de calcul adopté par la Cour.
Dès lors, ils n’ont subi aucun préjudice sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1. Il s’ensuit que le grief des requérants tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Se basant sur les mêmes faits, les requérants allèguent une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour considère que, dans les circonstances de l’espèce, le grief exposé par les requérants au titre de cet article est le même que celui qu’elle a déjà examiné sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1. Partant, elle estime que ce grief est également dénué de fondement et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente