ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3486/2010

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 109 din 10 iulie 2009, pronunțată în dosarul nr. 235/2/2009, judecătorul fondului din cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC G.H.V. în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA împotriva sentinței arbitrale finale din 9 decembrie 2008 din 3 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie din Paris în dosarul nr. 13950/FM. În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că instanța arbitrală a pronunțat hotărârea parțială din 16 martie 2007, ce nu a fost contestată prin acțiunea în anulare, prin care i s-a recunoscut dreptul de a cumpăra acțiunile deținute de A. în G.R., A. fiind obligată să vândă către petentă.

Prin hotărârea finală, tribunalul arbitral, în majoritate, a decis respingerea acțiunii ca prescrisă, cu opinia separată a unui arbitru în sensul respingeri acestei excepții ca intrând în autoritatea de lucru judecat. Criticile petentei, întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., au vizat încălcarea principiului contradictorialității, motivat de faptul că tribunalul arbitral nu a pus în discuția părților momentul de la care a apreciat că începe să curgă termenul de prescripție, încălcarea puterii de lucru judecat, motivat de faptul că prin sentința parțială s-a recunoscut dreptul său la cumpărarea acțiunilor, precum și încălcarea prevederilor art. 1842 C. civ., art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 și art. 98 din Legea nr. 31/1990, prin raportarea făcută la prevederile art. 19 din Regulile I.C.C.

și prin considerarea excepției de prescripție ca o excepția de ordine publică. În raport de criticile reclamantei și de apărările pârâtei, judecătorul a apreciat netemeinicia acțiunii în anulare, cu următoarele considerente: prin hotărârea parțială din 16 martie 2007, chiar în dispozitivul acesteia, se menționează expres că data privatizării A. este luna iunie 2001 (cu referire la decizia irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 07 iunie 2001, prin care a validat câștigătoarea licitației ca fiind SC N.T.), dată ce constituie momentul împlinirii primei condiții, iar apoi se menționează data de 06 iunie 2002 la care G.H. a notificat în mod valid decizia de a cumpăra acțiunile deținute de A. la G.R.

în baza scrisorii de intenție, moment ce are semnificația îndeplinirii celei de-a doua condiții și de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, acesta fiind împlinit la data introducerii acțiunii arbitrale (26 iulie 2005), în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958. A fost înlăturată susținerea reclamantei referitoare la încălcarea principiului contradictorialității în soluționarea excepției, reținându-se că după invocarea acesteia de către pârâta intimată la 03 aprilie 2007, părțile au avut posibilitatea de a-și prezenta susținerile și de a-și administra probatoriile, hotărârea arbitrală conținând ample motive și răspunsuri la punctele de vedere exprimate de părți asupra acestor aspecte.

A fost înlăturată și apărarea vizând încălcarea principiului autorității de lucru judecat al hotărârii parțiale, prin această hotărâre tribunalul arbitral pronunțându-se asupra valorii juridice a scrisorii de intenție, care constituia izvorul și temeiul pretențiilor formulate prin acțiunea arbitrală, în condițiile în care pârâta intimată contestase validitatea acesteia. Se reține că în mod corect a reținut tribunalul arbitral că hotărârea parțială a confirmat existența dreptului petentei reclamante rezultată din scrisoarea de intenție semnată de părți, fără a se confunda, însă, existența dreptului cu condițiile de exercitare ale acestui drept în cadrul termenului legal de prescripție.

Or, hotărârea parțială nu a analizat incidența prescripției extinctive pentru a putea fi invocată ca argument în sensul încălcării autorității de lucru judecat prin pronunțarea hotărârii arbitrale finale, excepția fiind pusă în dezbaterea părților abia la 3 aprilie 2007, în condițiile în care chiar în cuprinsul hotărârii parțiale se menționează expres pronunțarea ulterioară asupra tuturor celorlalte pretenții și cereri ale părților. Nu a fost reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 19 din Regulamentul de Arbitraj al I.C.C., apreciindu-se că aceste prevederi nu pot împiedica aplicarea dispozițiilor legale ale legii române care au caracter imperativ și care guvernează instituția prescripției extinctive.

S-a reținut că în măsura în care tribunalul arbitral ar fi respins excepția prescripției ca inadmisibilă, ar fi fost încălcat dreptul pârâtei intimate A. de a beneficia de accesul la justiție și de un proces echitabil, care presupune posibilitatea de a-și formula toate apărările. S-a mai reținut că prevederile art. 19 din Regulamentul I.C.C. nu sunt aplicabile în speță, textul regulamentar referindu-se la acțiuni și cereri reconvenționale, și nu la excepții și apărări. S-a constatat de către judecător că prescripția extinctivă este reglementată de legiuitorul român ca o chestiune de ordine publică, ceea ce presupune că poate fi invocată în orice stadiu al procesului, chiar și din oficiu de către tribunalul arbitral.

Încălcarea prevederilor art. 1842 C. civ., invocată de petentă, nu a fost reținută, motivat de faptul că acest text legal nu mai este în vigoare, prin abrogarea implicită ca urmare a adoptării Decretului nr. 167/1958. S-a reținut modul corect de calcul al termenului de prescripție de către tribunalul arbitral, prin aplicarea dispozițiilor art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, de la momentul îndeplinirii celei de-a doua condiții (06 iunie 2002), respectiv când reclamanta și-a exprimat opțiunea de cumpărare a acțiunilor, apreciindu-se ca nerelevante datele avansate de petentă, 24 iulie 2002 și 20 decembrie 2002, respectiv când au fost transferate acțiunile noului proprietar, sau momentul când a devenit opozabilă terților schimbarea proprietarului acțiunilor deținute de statul român, precum și data la care SC N.T.

SA și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de privatizare (august 2006). Nu a fost reținută încălcarea prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990, acestea neavând legătură cu cauza. De asemenea, s-a reținut că nici dispozițiile art. 1073 C. civ., nu au relevanță în cauză, textul legal neavând caracter de ordine publică, fiind legat de problema executării obligațiilor contractuale stabilite în sarcina intimatei prin scrisoarea de intenție, chestiune ce nu a fost analizată de tribunalul arbitral. Sentința pronunțată de judecătorul din cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost recurată de reclamanta G.H.V.

A.G., aceasta solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii în anulare, urmând ca judecând cauza în fond, să fie admisă acțiunea precizată și completată, să fie pronunțată o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare cumpărare cu privire la toate acțiunile deținute de pârâta A. în SC G.A. SA (G.R.), ori să fie obligată pârâta să îi vândă acțiunile pe care le deține în G.R., la prețul stabilit conform expertizei. Criticile reclamantei au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și au vizat următoarele aspecte: În ce privește incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanta a susținut: - aplicarea greșită a principiului contradictorialității, arătând că a propus în cursul soluționării acestei excepții, trei momente care ar fi putut constitui data începerii cursului prescripției, pârâta propunând și ea alte momente, tribunalul arbitral nepunând în discuția părților ca punct de plecare al prescripției termenul reținut prin hotărârea finală; din această perspectivă, reclamanta apreciază că ar fi fost încălcat principiul contradictorialității, prin aceea că arbitrii erau obligați să pună în discuția părților aspectul reținut cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție, s-a mai susținut că în mod greșit judecătorul acțiunii în anulare a reținut respectarea acestui principiu prin raportare la posibilitatea dată părților de a formula concluzii, fără a observa că arbitrii nu au invocat posibilitatea ca termenul să înceapă să curgă de la o dată neprecizată de niciuna dintre părți.

- încălcarea dispozițiilor imperative ale legii și a regulilor de ordine publică privitoare la puterea de lucru judecat, art. 1020 C. civ. și art. 166 C. proc.

civ., susținând că după pronunțarea sentinței parțiale, în care s-a dispus obligația pârâtei de a vinde reclamantei acțiunile deținute în G.R., nu se mai putea pune în discuție acest aspect, fiind încălcat, astfel, principiul autorității de lucru judecat; susține reclamanta că în urma pronunțării sentinței parțiale, arbitrii trebuiau să se pronunțe doar cu privire la prețul de vânzare al acțiunilor, plata daunelor moratorii și cominatorii și cheltuielile de judecată; din această perspectivă, reclamanta a apreciat că în mod greșit a considerat judecătorul acțiunii în anulare că nu s-a încălcat principiul autorității de lucru judecat, în condițiile în care hotărârea finală contrazice hotărârea parțială, tribunalul arbitral fiind ținut de soluția dată problemelor de drept analizate și soluționate în cadrul hotărârii parțiale; - încălcarea prevederilor art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 98 din Legea nr. 31/1990, prin reținerea greșită a datei de 6 iunie 2002 ca fiind momentul în care a început să curgă termenul de prescripție, fără a analiza momentul în care a avut loc efectiv transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor A.; a mai susținut greșita neanalizare a incidenței prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990 privind modul de transmitere a dreptului de proprietate asupra acțiunilor, prin înscrierea în registrul acțiunilor;

- încălcarea art. 19 din Regulile I.C.C., prin interpretarea greșită de către judecător în sensul că acest text nu împiedică aplicarea dispozițiilor legii române, precum și că textul s-ar aplica doar cu privire la acțiuni și cereri reconvenționale; a apreciat că sintagma „cereri” din cuprinsul articolului menționat are în vedere toate cererile, în sens larg, însemnând orice apărări și excepții; mai susține că ar fi trebuit avute în vedere și prevederile art. 356 1 C. proc. civ., potrivit cărora părțile sunt obligate să indice în întâmpinare sau cel târziu la prima zi de înfățișare toate excepțiile de care înțeleg să se prevaleze, sub sancțiunea decăderii. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., au vizat: - existența motivelor contradictorii în hotărârea recurată, judecătorul reținând pe de o parte că prin sentința parțială s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat, începerea cursului prescripției la fiind la datele de 7 iunie 2001, respectiv la 6 iunie 2002, iar pe altă parte că aceeași sentință parțială nu ar fi analizat incidența prescripției extinctive, pentru a putea fi invocată încălcarea autorității de lucru judecat; - existența în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive străine de natura pricinii, judecătorul reținând că părțile au avut posibilitatea de a-și prezenta susținerile și de a-și administra probatoriile, în timp ce critica sa a vizat nepunerea în discuție a momentului de la care s-a calculat termenul de prescripție, ceea a determinat imposibilitatea formulării de apărări pe acest aspect.

Ulterior, reclamanta a invocat ca motiv de recurs de ordine publică, soluționarea cauzei de către judecătorul acțiunii în anulare cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, criticând necitarea în cauză a A.G. SpA, deși aceasta a figurat în sentința finală, fiind obligată la plata cheltuielilor de arbitrare; or, în cadrul acțiunii în anulare această societatea nu a mai fost citată, deși fiind o cale de atac, trebuiau citate toate părțile din litigiul arbitral. Prin întâmpinare, pârâta A.R.A.

SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu următoarele apărări: - nu poate fi reținută încălcarea principiului contradictorialității, apreciind că a existat un acord inițial al părților în sensul îndeplinirii condițiilor din scrisoarea de intenție la data de 6 inie 2002, aspect consemnat în sentința parțială, și reiterat în sentința finală, prin raportare la considerentele sentinței parțiale; cele trei momente propuse de reclamantă nu sunt relevante, conform legislației române transferul titlului nu este condiționată de transferul bunului, înregistrarea în registrul acțiunilor are efect doar opozabilitatea față de terți a noului proprietar, iar îndeplinirea obligațiilor asumate de N.T.

nu poate constitui moment al începerii termenului de prescripție, deoarece relația A. – G.V. nu poate fi legată de relația dintre A. și N.T.

- nu poate fi reținută nici critica referitoare la nepunerea în discuție a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, tribunalul arbitral argumentând pe larg acest aspect, părțile formulând propriile concluzii cu privire la excepția invocată; - este nefondată susținerea referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., prin sentința parțială tribunalul arbitral pronunțându-se asupra valorii juridice a scrisorii de intenție, în timp ce prin hotărârea finală s-a soluționat excepția de prescripție; - excepția de prescripție a fost invocată în conformitate cu prevederile legale, dat fiind caracterul de ordine publică al acestei excepții, precum și raportat la considerentele sentinței parțiale prin care se prevede că deciziile tribunalului cu privire la toate celelalte excepții și cereri vor fi tratate într-o hotărâre ulterioară; - nu au fost încălcate prevederile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, raportat la îndeplinirea celor două condiții de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv 7 iunie 2001, data când A. s-a privatizat (moment obiectiv) și 6 iunie 2002, când G. și-a manifestat intenția de cumpărare a acțiunilor (moment obiectiv și subiectiv, ambele părți recunoscând manifestarea de voință la acea dată);

- în mod corect judecătorul fondului a reținut lipsa de incidență în cauză a prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990; - nu a fost încălcată prevederea art. 19 din Regulile I.C.C., acest text referindu-se la noi acțiuni și cereri reconvenționale, iar nu la apărări și excepții; - hotărârea pronunțată de judecătorul fondului nu cuprinde motive contradictorii, fiind corect reținut că hotărârea parțială a analizat doar valoarea juridică a scrisorii de intenție, hotărârea finală soluționând cauza din perspectiva excepției de prescripție; de asemenea, nu cuprinde motive străine de natura cauzei, sentința recurată respectând cerința prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Reclamanta a administrat proba cu înscrisuri.

Analizându-se actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se apreciază că recursul este nefondat, în baza următoarelor considerente: Motivul de ordine publică invocate de reclamantă, referitor la necitarea tuturor părților în cadrul soluționării acțiunii în anularea sentinței arbitrale este apreciat ca nefondat, nefiind aplicabile în cauză prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Se reține sub aceste aspect că în cursul soluționării litigiului arbitral au fost pronunțate două hotărâri: una parțială și una finală. În hotărârea parțială din data de 16 martie 2007, pe lângă alte probleme de drept soluționate la acel moment, tribunalul arbitral a hotărât că A.G.

nu are calitate procesuală în arbitraj, ca urmare a cesionării drepturilor și obligațiilor sale către G.H., dispunând, în consecință, respingerea pretențiilor formulate de A.G. Prin aceeași hotărâre, arbitrii au stabilit că A.G. va rămâne parte a arbitrajului în vederea alocării costurilor. Din momentul pronunțării hotărârii parțiale, procedura arbitrală s-a desfășurat exclusiv doar între G.H., în calitate de reclamantă, și A. SA, în calitate de pârâtă, chiar reclamanta în memoriile depuse la dosar ulterior hotărârii parțiale indicând ca fiind în litigiu doar cele două părți, deja menționate. Se reține, totodată, că tribunalul arbitral, în hotărârea finală nu mai face referiri la A.G. în considerente, menționând doar apărările invocate de G.H.

De asemenea, se constată că prin acțiunea în anulare nu a fost contestată și hotărârea parțială, cererea adresată instanței de judecată fiind formulată doar de către G.H., neexistând o cerere expresă a A.G. de contestare în justiție a hotărârii arbitrale din perspectiva constatării lipsei calității sale procesuale active, sau în ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de arbitrare. Față de considerentele expuse, precum și în raport de principiul disponibilității procesuale, coroborat cu lipsa unor critici exprese cu privire la lipsa calității procesuale active a A.G. ori cu privire la obligația acesteia de suportare a cheltuielilor de arbitrare, se apreciază că în mod corect judecătorul acțiunii în anulare nu a dispus citarea în cauză a A.G.

Se are în vedere și practica judiciară care a statuat că nu se impune citarea în cauză a unei părți dintr-ul litigiu față de care s-a constatat lipsa calității procesuale, în condițiile inexistenței unor critici sub acest aspect în căile de atac. Practica juridică a stabilit că în această situație nu se mai impune citarea în calea de atac a părții față de care s-a constatat lipsa de calitate procesuală, hotărârea devenind irevocabilă sub acest aspect. Nu poate fi reținută critica reclamantei referitoare la încălcarea principiului contradictorialității din perspectiva nepunerii în discuția părților a momentului considerat relevant pentru arbitrii ca fiind termenul de începere al cursului prescripției.

Principiul contradictorialității nu presupune prezentarea de către judecători/arbitrii a motivelor care le formează convingerea în pronunțarea unei hotărâri, ci el presupune punerea în discuția părților a problemei de drept. Or, în speță, așa cum a reținut și judecătorul acțiunii în anulare, părțile au fost încunoștiințate despre problema de drept, excepția prescripției dreptului material la acțiune, acestea depunând concluzii extinse pe acest aspect. Însă, pe fondul excepției invocate are abilitatea de a se pronunța doar tribunalul arbitral (în speță), el fiind cel care, în raport de probele administrate și de susținerile părților, stabilește data de la care a început să curgă termenul de prescripție.

În măsura în care s-ar accepta susținerea reclamantei în sensul existenței unei obligații a arbitrilor de a pune în discuția părților momentul de la care ei apreciază că începe să curgă termenul de prescripție, s-ar aduce atingere unei importante interdicții, și anume cea a antepronunțării asupra cauzei. Pe de altă parte, reclamanta nu poate susține „luarea sa prin surprindere” în urma pronunțării hotărârii arbitrale finale, câtă vreme în cadrul hotărârii parțiale s-a consemnat, necontestat de către reclamantă, că cele două condiții care au dat dreptul la acțiune s-au împlinit la data de 6 iunie 2002, când reclamanta și-a manifestat intenția de cumpărare a acțiunilor. Or, este evident că un drept sub condiție, poate fi exercitat la momentul îndeplinirii condiției.

În speță, prin chiar apărările făcute în cauză până la momentul pronunțării hotărârii parțiale, reclamanta a susținut data de 6 iunie 2002 ca fiind termenul de referință la care se poate aprecia că s-au îndeplinit condițiile scrisorii de intenție, astfel încât nu poate susține că nu a anticipat soluționarea excepției prin raportare la acest moment (a se vedea paragraful 140 al hotărârii parțiale). Pe de altă parte, pârâta a indicat ca termen de început al prescripției extinctive data de 6 iunie 2002 prin chiar cererea depusă la dosarul arbitral, astfel că reclamanta cunoștea această susținere și și-a formulat apărările în cauză, nemaifiind necesar ca tribunalul arbitral să o invoce în mod distinct.

În consecință, se apreciază că judecătorul acțiunii în anulare a soluționat temeinic și legal acțiunea cu care a fost investit din perspectiva respectării principiului contradictorialității. Este înlăturată și critica reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor privitoare la puterea de lucru judecat. Judecătorul acțiunii în anulare a apreciat corect respectarea prevederilor art. 1202 C. civ. și cele ale art. 166 C. proc. civ. Astfel, se reține că în hotărârea parțială s-a analizat, din perspectiva apărărilor părților, doar cu privire la valabilitatea scrisorii de intenție. Această concluzie rezultă din chiar considerentele acestei hotărâri care au vizat, conform indexului, doar aspectele legate de nulitatea acestei scrisori de intenție, lipsa caracterului obligatoriu al acesteia, precum și aspecte legate de forța majoră.

De asemenea, argumentarea tribunalului arbitral a vizat doar existența dreptului reclamantei de a cumpăra acțiunile, drept izvorând din caracterul valabil și obligatoriu al scrisorii de intenție. Existența acestui drept de a cumpăra acțiuni, însă, putea fi afectat de anumite impedimente, cum a fost cel al excepției de prescripție. Or, acest aspect nu a fost analizat în cuprinsul hotărârii parțiale care, așa cum s-a arătat deja, a statuat doar asupra existenței dreptului, iar nu asupra condițiilor de exercitare valabilă a acestuia, care a făcut obiectul de analiză în cadrul hotărârii finale. În consecință, nu poate fi apreciată ca fiind o încălcare a principiului autorității de lucru judecat pronunțarea în cadrul hotărârii finale cu privire la condițiile de exercițiu ale dreptului recunoscut prin hotărârea parțială.

Este înlăturată și critica reclamantei în sensul că ulterior pronunțării hotărârii parțiale, tribunalul arbitral nu putea hotărî decât asupra prețului de vânzare a acțiunilor, plății daunelor moratorii și a celor cominatorii. Chiar dacă prin dispozitivul hotărârii parțiale se consemnează, printre altele, dreptul și obligația corelativă de a cumpăra, respectiv de a vinde acțiunile, hotărârea nu poate fi rezumată doar la acest dispozitiv, ci trebuie apreciat și considerentele expuse de tribunalul arbitral. Or, tribunalul arbitral, statuând asupra dreptului reclamantei de a cumpăra acțiunile, și-a rezervat dreptul de a se pronunța printr-o hotărâre viitoare cu privire la celelalte cereri ale părților, care includ și cea referitoare la admisibilitatea cererii de executare specifică.

Din această perspectivă, critica reclamantei referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat este nefondată, cele dispuse prin hotărârea parțială neîmpietând asupra posibilității tribunalului arbitral de a analiza dreptul recunoscut al reclamantei din perspectiva îndeplinirii condițiile de exercitare. Nu poate fi reținută nici critica reclamantei referitoare la încălcarea prevederilor art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958. Se reține, în primul rând că reclamanta nu argumentează expres în ce ar consta încălcarea dispozițiilor legale enunțate, ci doar critică preocuparea judecătorului de a analiza respectarea principiului contradictorialității doar prin raportare la data invocată de pârâtă la termen de început al cursului prescripției, fără a analiza cauza din perspectiva corectei stabiliri a acestei date.

Or, critica este nefondată, judecătorul apreciind în cadrul considerentelor corecta stabilire de către arbitrii a datei de începere a cursului prescripției, raportat la îndeplinirea celor două condiții inserate în scrisoarea de intenție, înlăturând ca nerelevante datele avansate de reclamantă pentru stabilirea acestei date. De asemenea, este înlăturată și critica referitoare la refuzul judecătorului de a analiza aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990. Se observă, în primul rând, că în cadrul arbitrajului reclamanta nu a invocat un asemenea moment al începerii cursului prescripției, reclamanta invocând data de 24 iulie 2002, data încheierii contractului de vânzare cumpărare acțiuni, neinvocând aspectul legat de momentul înscrierii în registrul acționarilor.

În consecință, în cadrul acțiunii în anulare reclamanta nu putea invoca un nou termene de la care să fie calculată prescripția. Pe de altă parte, în condițiile necontestării hotărârii parțiale, care a statuat cu privire la momentul îndeplinirii condițiilor din scrisoarea de intenție, reclamanta nu mai putea invoca alte termene de început ale prescripției. Totodată, se apreciază că în mod corect judecătorul acțiunii în anulare a considerat că nu se impune analizarea prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990, acesta dispoziții neavând aplicabilitate în speță, raportat la soluționarea cauzei prin admiterea excepției, precum și la faptul că transferul acțiunilor nu a avut loc la momentul înscrierii în registrul acționarilor, ci la data când, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a confirmat, cu caracter retroactiv, calitatea de ofertant câștigător al SC N.T.

Nu este întemeiată critica reclamantei referitoare la încălcarea art. 19 din Regulile I.C.C. Așa cum a reținut și judecătorul acțiunii în anulare, acest text are în vedere doar formularea de pretenții noi și cereri reconvenționale noi, nefiind aplicabil în cazul apărărilor invocate de părți. Nu este reținută dispoziția art. 356 1 alin. (1) și (2) C. proc. civ., aceste prevederi legale neîmpiedicând invocarea unor excepții absolute, excepții care pot fi invocate în orice stadiu procesual. În consecință, se apreciază că dispoziția C. proc. civ., invocată de reclamantă are în vedere doar excepțiile relative și apărările pârâtei față de pretențiile reclamantei. În acest context, considerațiile judecătorului referitoare la faptul că nu se putea dispune respingerea excepției prescripției ca inadmisibilă pentru că s-ar aduce atingere dreptului părții la un proces echitabil și a dreptului de acces la justiție sunt legale și temeinice.

Reiterăm faptul că prin chiar hotărârea parțială, tribunalul arbitral și-a rezervat dreptul de a se pronunța prin hotărâri ulterioare cu privire la admisibilitatea cererii de executare specifică, aspect care include analiza îndeplinirii condițiilor de exercițiu a dreptului recunoscut. Nu se poate reține nici existența motivelor contradictorii ale sentinței recurate. Astfel, puterea de lucru judecat a hotărârii parțiale a fost analizată din dublă perspectivă: o analiză a vizat existența în cuprinsul acelei hotărâri a unor considerente care să fi conturat opinia arbitrilor cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor care afectau dreptul reclamantei la cumpărarea acțiunilor. S-a reținut în urma acestei analize că arbitrii, în raport de susținerile părților, au statuat că cele două condiții s-au împlinit la 7 iunie 2001 și 6 iunie 2002, aspect ce se bucură de puterea de lucru judecat.

Cea de-a doua analiză a vizat existența puterii de lucru judecat sub aspectul excepției prescripției. Or, în cuprinsul hotărârii parțiale nu a fost analizată incidența acestei instituții, hotărârea dispunând doar asupra dreptului reclamantei de a cumpăra acțiunile, rezervând-și posibilitatea de a se pronunța ulterior asupra admisibilității cererii de executare specifică. În consecință, s-a reținut că hotărârea finală nu încalcă puterea de lucru judecat, în condițiile în care hotărârea parțială nu a vizat problema prescripției dreptului material la acțiune. Din această perspectivă, se apreciază că nu există o contradicție în considerentele sentinței recurate, puterea de lucru judecat fiind analizată pe nivele diferite, în raport de critici diferite ale reclamantei.

De asemenea, se apreciază că sentința recurată nu cuprinde motive străine de natura cauzei, judecătorul referindu-se în considerente, pe lângă posibilitatea părților de a-și argumenta poziția și de a combate susținerile fiecăreia, și la critica cu privire la identificarea de către arbitrii a unui alt moment de începere al cursului prescripției. Astfel, judecătorul a precizat că momentul de început al termenului de prescripție a fost determinat, în cadrul hotărârii parțiale, ca urmare a analizei existenței dreptului reclamantei de a cumpăra acțiunile, drept afectat de îndeplinirea unor anumite condiții, răspunzând criticii reclamantei referitoare la nepunerea în discuție a datei relevante pentru începutul cursului prescripției.

Pentru toate considerentele expuse, și apreciindu-se că sentința pronunțată în cauză este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de intimata pârâtă, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă G.H.V. A.G. AUSTRIA împotriva sentinței nr. 109 din 10 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta – reclamantă să plătească intimatei pârâte 98.489,16 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2010.