ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3486/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3486/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului

comercial de față, reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 109 din

10 iulie 2009, pronunțată în dosarul nr. 235/2/2009, judecătorul fondului din

cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca

nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC G.H.V. în

contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA împotriva sentinței arbitrale finale din

9 decembrie 2008 din 3 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea Internațională de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie din Paris în dosarul nr. 13950/FM.

În considerentele sentinței,

judecătorul fondului a reținut că instanța arbitrală a pronunțat hotărârea

parțială din 16 martie 2007, ce nu a fost contestată prin acțiunea în anulare,

prin care i s-a recunoscut dreptul de a cumpăra acțiunile deținute de A. în G.R.,

A. fiind obligată să vândă către petentă. Prin hotărârea finală, tribunalul

arbitral, în majoritate, a decis respingerea acțiunii ca prescrisă, cu opinia

separată a unui arbitru în sensul respingeri acestei excepții ca intrând în

autoritatea de lucru judecat. Criticile petentei, întemeiate pe dispozițiile art.

364 lit. i) C. proc. civ., au vizat încălcarea principiului

contradictorialității, motivat de faptul că tribunalul arbitral nu a pus în

discuția părților momentul de la care a apreciat că începe să curgă termenul de

prescripție, încălcarea puterii de lucru judecat, motivat de faptul că prin

sentința parțială s-a recunoscut dreptul său la cumpărarea acțiunilor, precum

și încălcarea prevederilor art. 1842 C. civ., art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958

și art. 98 din Legea nr. 31/1990, prin raportarea făcută la prevederile art. 19

din Regulile I.C.C. și prin considerarea excepției de prescripție ca o excepția

de ordine publică.

În raport de criticile reclamantei

și de apărările pârâtei, judecătorul a apreciat netemeinicia acțiunii în anulare,

cu următoarele considerente: prin hotărârea parțială din 16 martie 2007, chiar

în dispozitivul acesteia, se menționează expres că data privatizării A. este

luna iunie 2001 (cu referire la decizia irevocabilă pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în data de 07 iunie 2001, prin care a validat

câștigătoarea licitației ca fiind SC N.T.), dată ce constituie momentul

împlinirii primei condiții, iar apoi se menționează data de 06 iunie 2002 la

care G.H. a notificat în mod valid decizia de a cumpăra acțiunile deținute de A.

la G.R. în baza scrisorii de intenție, moment ce are semnificația îndeplinirii

celei de-a doua condiții și de la care începe să curgă termenul de prescripție

extinctivă de 3 ani, acesta fiind împlinit la data introducerii acțiunii

arbitrale (26 iulie 2005), în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 7 din

Decretul nr. 167/1958.

A fost înlăturată susținerea

reclamantei referitoare la încălcarea principiului contradictorialității în

soluționarea excepției, reținându-se că după invocarea acesteia de către pârâta

intimată la 03 aprilie 2007, părțile au avut posibilitatea de a-și prezenta

susținerile și de a-și administra probatoriile, hotărârea arbitrală conținând

ample motive și răspunsuri la punctele de vedere exprimate de părți asupra

acestor aspecte.

A fost înlăturată și apărarea vizând

încălcarea principiului autorității de lucru judecat al hotărârii parțiale,

prin această hotărâre tribunalul arbitral pronunțându-se asupra valorii

juridice a scrisorii de intenție, care constituia izvorul și temeiul

pretențiilor formulate prin acțiunea arbitrală, în condițiile în care pârâta

intimată contestase validitatea acesteia. Se reține că în mod corect a reținut

tribunalul arbitral că hotărârea parțială a confirmat existența dreptului

petentei reclamante rezultată din scrisoarea de intenție semnată de părți, fără

a se confunda, însă, existența dreptului cu condițiile de exercitare ale

acestui drept în cadrul termenului legal de prescripție. Or, hotărârea parțială

nu a analizat incidența prescripției extinctive pentru a putea fi invocată ca

argument în sensul încălcării autorității de lucru judecat prin pronunțarea

hotărârii arbitrale finale, excepția fiind pusă în dezbaterea părților abia la

3 aprilie 2007, în condițiile în care chiar în cuprinsul hotărârii parțiale se

menționează expres pronunțarea ulterioară asupra tuturor celorlalte pretenții

și cereri ale părților.

Nu a fost reținută nici încălcarea

dispozițiilor art. 19 din Regulamentul de Arbitraj al I.C.C., apreciindu-se că

aceste prevederi nu pot împiedica aplicarea dispozițiilor legale ale legii

române care au caracter imperativ și care guvernează instituția prescripției

extinctive. S-a reținut că în măsura în care tribunalul arbitral ar fi respins

excepția prescripției ca inadmisibilă, ar fi fost încălcat dreptul pârâtei

intimate A. de a beneficia de accesul la justiție și de un proces echitabil,

care presupune posibilitatea de a-și formula toate apărările. S-a mai reținut

că prevederile art. 19 din Regulamentul I.C.C. nu sunt aplicabile în speță,

textul regulamentar referindu-se la acțiuni și cereri reconvenționale, și nu la

excepții și apărări.

S-a constatat de către judecător că

prescripția extinctivă este reglementată de legiuitorul român ca o chestiune de

ordine publică, ceea ce presupune că poate fi invocată în orice stadiu al

procesului, chiar și din oficiu de către tribunalul arbitral.

Încălcarea prevederilor art. 1842 C.

civ., invocată de petentă, nu a fost reținută, motivat de faptul că acest text

legal nu mai este în vigoare, prin abrogarea implicită ca urmare a adoptării

Decretului nr. 167/1958.

S-a reținut modul corect de calcul

al termenului de prescripție de către tribunalul arbitral, prin aplicarea

dispozițiilor art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, de la momentul

îndeplinirii celei de-a doua condiții (06 iunie 2002), respectiv când

reclamanta și-a exprimat opțiunea de cumpărare a acțiunilor, apreciindu-se ca

nerelevante datele avansate de petentă, 24 iulie 2002 și 20 decembrie 2002,

respectiv când au fost transferate acțiunile noului proprietar, sau momentul

când a devenit opozabilă terților schimbarea proprietarului acțiunilor deținute

de statul român, precum și data la care SC N.T. SA și-ar fi îndeplinit

obligațiile asumate prin contractul de privatizare (august 2006).

Nu a fost reținută încălcarea

prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990, acestea neavând legătură cu cauza.

De asemenea, s-a reținut că nici dispozițiile art. 1073 C. civ., nu au

relevanță în cauză, textul legal neavând caracter de ordine publică, fiind

legat de problema executării obligațiilor contractuale stabilite în sarcina

intimatei prin scrisoarea de intenție, chestiune ce nu a fost analizată de

tribunalul arbitral.

Sentința pronunțată de judecătorul

din cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost recurată

de reclamanta G.H.V. A.G., aceasta solicitând admiterea recursului, modificarea

sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii în anulare, urmând ca judecând

cauza în fond, să fie admisă acțiunea precizată și completată, să fie pronunțată

o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare cumpărare cu privire la

toate acțiunile deținute de pârâta A. în SC G.A. SA (G.R.), ori să fie obligată

pârâta să îi vândă acțiunile pe care le deține în G.R., la prețul stabilit

conform expertizei.

Criticile reclamantei au fost

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și au vizat

următoarele aspecte:

În ce privește incidența art. 304 pct.

9 C. proc. civ., reclamanta a susținut:

- aplicarea greșită a principiului

contradictorialității, arătând că a propus în cursul soluționării acestei

excepții, trei momente care ar fi putut constitui data începerii cursului

prescripției, pârâta propunând și ea alte momente, tribunalul arbitral nepunând

în discuția părților ca punct de plecare al prescripției termenul reținut prin

hotărârea finală; din această perspectivă, reclamanta apreciază că ar fi fost

încălcat principiul contradictorialității, prin aceea că arbitrii erau obligați

să pună în discuția părților aspectul reținut cu privire la momentul începerii

curgerii termenului de prescripție, s-a mai susținut că în mod greșit

judecătorul acțiunii în anulare a reținut respectarea acestui principiu prin

raportare la posibilitatea dată părților de a formula concluzii, fără a observa

că arbitrii nu au invocat posibilitatea ca termenul să înceapă să curgă de la o

dată neprecizată de niciuna dintre părți.

- încălcarea dispozițiilor

imperative ale legii și a regulilor de ordine publică privitoare la puterea de

lucru judecat, art. 1020 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., susținând că după

pronunțarea sentinței parțiale, în care s-a dispus obligația pârâtei de a vinde

reclamantei acțiunile deținute în G.R., nu se mai putea pune în discuție acest

aspect, fiind încălcat, astfel, principiul autorității de lucru judecat;

susține reclamanta că în urma pronunțării sentinței parțiale, arbitrii trebuiau

să se pronunțe doar cu privire la prețul de vânzare al acțiunilor, plata

daunelor moratorii și cominatorii și cheltuielile de judecată; din această

perspectivă, reclamanta a apreciat că în mod greșit a considerat judecătorul

acțiunii în anulare că nu s-a încălcat principiul autorității de lucru judecat,

în condițiile în care hotărârea finală contrazice hotărârea parțială,

tribunalul arbitral fiind ținut de soluția dată problemelor de drept analizate

și soluționate în cadrul hotărârii parțiale;

- încălcarea prevederilor art. 3 și

7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 98 din Legea nr. 31/1990, prin

reținerea greșită a datei de 6 iunie 2002 ca fiind momentul în care a început

să curgă termenul de prescripție, fără a analiza momentul în care a avut loc

efectiv transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor A.; a mai

susținut greșita neanalizare a incidenței prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990

privind modul de transmitere a dreptului de proprietate asupra acțiunilor, prin

înscrierea în registrul acțiunilor;

- încălcarea art. 19 din Regulile I.C.C.,

prin interpretarea greșită de către judecător în sensul că acest text nu

împiedică aplicarea dispozițiilor legii române, precum și că textul s-ar aplica

doar cu privire la acțiuni și cereri reconvenționale; a apreciat că sintagma

„cereri” din cuprinsul articolului menționat are în vedere toate cererile, în

sens larg, însemnând orice apărări și excepții; mai susține că ar fi trebuit

avute în vedere și prevederile art. 356

1

C. proc. civ., potrivit

cărora părțile sunt obligate să indice în întâmpinare sau cel târziu la prima

zi de înfățișare toate excepțiile de care înțeleg să se prevaleze, sub

sancțiunea decăderii.

Criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au vizat:

- existența motivelor contradictorii

în hotărârea recurată, judecătorul reținând pe de o parte că prin sentința

parțială s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat, începerea cursului

prescripției la fiind la datele de 7 iunie 2001, respectiv la 6 iunie 2002, iar

pe altă parte că aceeași sentință parțială nu ar fi analizat incidența

prescripției extinctive, pentru a putea fi invocată încălcarea autorității de

lucru judecat;

- existența în cuprinsul hotărârii

recurate a unor motive străine de natura pricinii, judecătorul reținând că

părțile au avut posibilitatea de a-și prezenta susținerile și de a-și

administra probatoriile, în timp ce critica sa a vizat nepunerea în discuție a momentului

de la care s-a calculat termenul de prescripție, ceea a determinat

imposibilitatea formulării de apărări pe acest aspect.

Ulterior, reclamanta a invocat ca

motiv de recurs de ordine publică, soluționarea cauzei de către judecătorul

acțiunii în anulare cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității absolute, criticând necitarea în cauză a A.G. SpA, deși

aceasta a figurat în sentința finală, fiind obligată la plata cheltuielilor de

arbitrare; or, în cadrul acțiunii în anulare această societatea nu a mai fost

citată, deși fiind o cale de atac, trebuiau citate toate părțile din litigiul

arbitral.

Prin întâmpinare, pârâta A.R.A. SA a

solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu următoarele apărări:

- nu poate fi reținută încălcarea

principiului contradictorialității, apreciind că a existat un acord inițial al

părților în sensul îndeplinirii condițiilor din scrisoarea de intenție la data

de 6 inie 2002, aspect consemnat în sentința parțială, și reiterat în sentința

finală, prin raportare la considerentele sentinței parțiale; cele trei momente

propuse de reclamantă nu sunt relevante, conform legislației române transferul

titlului nu este condiționată de transferul bunului, înregistrarea în registrul

acțiunilor are efect doar opozabilitatea față de terți a noului proprietar, iar

îndeplinirea obligațiilor asumate de N.T. nu poate constitui moment al

începerii termenului de prescripție, deoarece relația A. – G.V. nu poate fi

legată de relația dintre A. și N.T.

- nu poate fi reținută nici critica

referitoare la nepunerea în discuție a momentului de la care începe să curgă

termenul de prescripție, tribunalul arbitral argumentând pe larg acest aspect,

părțile formulând propriile concluzii cu privire la excepția invocată;

- este nefondată susținerea

referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat, nefiind întrunite

condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., prin sentința parțială tribunalul

arbitral pronunțându-se asupra valorii juridice a scrisorii de intenție, în

timp ce prin hotărârea finală s-a soluționat excepția de prescripție;

- excepția de prescripție a fost

invocată în conformitate cu prevederile legale, dat fiind caracterul de ordine

publică al acestei excepții, precum și raportat la considerentele sentinței

parțiale prin care se prevede că deciziile tribunalului cu privire la toate

celelalte excepții și cereri vor fi tratate într-o hotărâre ulterioară;

- nu au fost încălcate prevederile art.

3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, raportat la îndeplinirea celor două condiții

de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv 7 iunie 2001,

data când A. s-a privatizat (moment obiectiv) și 6 iunie 2002, când G. și-a

manifestat intenția de cumpărare a acțiunilor (moment obiectiv și subiectiv,

ambele părți recunoscând manifestarea de voință la acea dată);

- în mod corect judecătorul fondului

a reținut lipsa de incidență în cauză a prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990;

- nu a fost încălcată prevederea art.

19 din Regulile I.C.C., acest text referindu-se la noi acțiuni și cereri

reconvenționale, iar nu la apărări și excepții;

- hotărârea pronunțată de

judecătorul fondului nu cuprinde motive contradictorii, fiind corect reținut că

hotărârea parțială a analizat doar valoarea juridică a scrisorii de intenție,

hotărârea finală soluționând cauza din perspectiva excepției de prescripție; de

asemenea, nu cuprinde motive străine de natura cauzei, sentința recurată

respectând cerința prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Reclamanta a administrat proba cu

înscrisuri.

Analizându-se actele și lucrările

dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se

apreciază că recursul este nefondat, în baza următoarelor considerente:

Motivul de ordine publică invocate

de reclamantă, referitor la necitarea tuturor părților în cadrul soluționării

acțiunii în anularea sentinței arbitrale este apreciat ca nefondat, nefiind

aplicabile în cauză prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Se reține sub

aceste aspect că în cursul soluționării litigiului arbitral au fost pronunțate

două hotărâri: una parțială și una finală. În hotărârea parțială din data de 16

martie 2007, pe lângă alte probleme de drept soluționate la acel moment,

tribunalul arbitral a hotărât că A.G. nu are calitate procesuală în arbitraj,

ca urmare a cesionării drepturilor și obligațiilor sale către G.H., dispunând,

în consecință, respingerea pretențiilor formulate de A.G. Prin aceeași

hotărâre, arbitrii au stabilit că A.G. va rămâne parte a arbitrajului în

vederea alocării costurilor. Din momentul pronunțării hotărârii parțiale,

procedura arbitrală s-a desfășurat exclusiv doar între G.H., în calitate de

reclamantă, și A. SA, în calitate de pârâtă, chiar reclamanta în memoriile

depuse la dosar ulterior hotărârii parțiale indicând ca fiind în litigiu doar

cele două părți, deja menționate. Se reține, totodată, că tribunalul arbitral,

în hotărârea finală nu mai face referiri la A.G. în considerente, menționând

doar apărările invocate de G.H.

De asemenea, se constată că prin

acțiunea în anulare nu a fost contestată și hotărârea parțială, cererea

adresată instanței de judecată fiind formulată doar de către G.H., neexistând o

cerere expresă a A.G. de contestare în justiție a hotărârii arbitrale din

perspectiva constatării lipsei calității sale procesuale active, sau în ce

privește obligarea sa la plata cheltuielilor de arbitrare.

Față de considerentele expuse,

precum și în raport de principiul disponibilității procesuale, coroborat cu

lipsa unor critici exprese cu privire la lipsa calității procesuale active a A.G.

ori cu privire la obligația acesteia de suportare a cheltuielilor de arbitrare,

se apreciază că în mod corect judecătorul acțiunii în anulare nu a dispus

citarea în cauză a A.G. Se are în vedere și practica judiciară care a statuat

că nu se impune citarea în cauză a unei părți dintr-ul litigiu față de care s-a

constatat lipsa calității procesuale, în condițiile inexistenței unor critici

sub acest aspect în căile de atac. Practica juridică a stabilit că în această

situație nu se mai impune citarea în calea de atac a părții față de care s-a

constatat lipsa de calitate procesuală, hotărârea devenind irevocabilă sub

acest aspect.

Nu poate fi reținută critica

reclamantei referitoare la încălcarea principiului contradictorialității din

perspectiva nepunerii în discuția părților a momentului considerat relevant

pentru arbitrii ca fiind termenul de începere al cursului prescripției.

Principiul contradictorialității nu presupune prezentarea de către judecători/arbitrii

a motivelor care le formează convingerea în pronunțarea unei hotărâri, ci el

presupune punerea în discuția părților a problemei de drept. Or, în speță, așa

cum a reținut și judecătorul acțiunii în anulare, părțile au fost

încunoștiințate despre problema de drept, excepția prescripției dreptului

material la acțiune, acestea depunând concluzii extinse pe acest aspect. Însă,

pe fondul excepției invocate are abilitatea de a se pronunța doar tribunalul

arbitral (în speță), el fiind cel care, în raport de probele administrate și de

susținerile părților, stabilește data de la care a început să curgă termenul de

prescripție. În măsura în care s-ar accepta susținerea reclamantei în sensul

existenței unei obligații a arbitrilor de a pune în discuția părților momentul

de la care ei apreciază că începe să curgă termenul de prescripție, s-ar aduce

atingere unei importante interdicții, și anume cea a antepronunțării asupra

cauzei.

Pe de altă parte, reclamanta nu

poate susține „luarea sa prin surprindere” în urma pronunțării hotărârii

arbitrale finale, câtă vreme în cadrul hotărârii parțiale s-a consemnat,

necontestat de către reclamantă, că cele două condiții care au dat dreptul la

acțiune s-au împlinit la data de 6 iunie 2002, când reclamanta și-a manifestat

intenția de cumpărare a acțiunilor. Or, este evident că un drept sub condiție,

poate fi exercitat la momentul îndeplinirii condiției. În speță, prin chiar

apărările făcute în cauză până la momentul pronunțării hotărârii parțiale,

reclamanta a susținut data de 6 iunie 2002 ca fiind termenul de referință la

care se poate aprecia că s-au îndeplinit condițiile scrisorii de intenție,

astfel încât nu poate susține că nu a anticipat soluționarea excepției prin

raportare la acest moment (a se vedea paragraful 140 al hotărârii parțiale).

Pe de altă parte, pârâta a indicat

ca termen de început al prescripției extinctive data de 6 iunie 2002 prin chiar

cererea depusă la dosarul arbitral, astfel că reclamanta cunoștea această

susținere și și-a formulat apărările în cauză, nemaifiind necesar ca tribunalul

arbitral să o invoce în mod distinct.

În consecință, se apreciază că

judecătorul acțiunii în anulare a soluționat temeinic și legal acțiunea cu care

a fost investit din perspectiva respectării principiului contradictorialității.

Este înlăturată și critica

reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor privitoare la puterea de

lucru judecat. Judecătorul acțiunii în anulare a apreciat corect respectarea

prevederilor art. 1202 C. civ. și cele ale art. 166 C. proc. civ. Astfel, se

reține că în hotărârea parțială s-a analizat, din perspectiva apărărilor

părților, doar cu privire la valabilitatea scrisorii de intenție. Această

concluzie rezultă din chiar considerentele acestei hotărâri care au vizat,

conform indexului, doar aspectele legate de nulitatea acestei scrisori de

intenție, lipsa caracterului obligatoriu al acesteia, precum și aspecte legate

de forța majoră. De asemenea, argumentarea tribunalului arbitral a vizat doar

existența dreptului reclamantei de a cumpăra acțiunile, drept izvorând din

caracterul valabil și obligatoriu al scrisorii de intenție. Existența acestui

drept de a cumpăra acțiuni, însă, putea fi afectat de anumite impedimente, cum

a fost cel al excepției de prescripție. Or, acest aspect nu a fost analizat în

cuprinsul hotărârii parțiale care, așa cum s-a arătat deja, a statuat doar

asupra existenței dreptului, iar nu asupra condițiilor de exercitare valabilă a

acestuia, care a făcut obiectul de analiză în cadrul hotărârii finale. În

consecință, nu poate fi apreciată ca fiind o încălcare a principiului

autorității de lucru judecat pronunțarea în cadrul hotărârii finale cu privire

la condițiile de exercițiu ale dreptului recunoscut prin hotărârea parțială.

Este înlăturată și critica

reclamantei în sensul că ulterior pronunțării hotărârii parțiale, tribunalul

arbitral nu putea hotărî decât asupra prețului de vânzare a acțiunilor, plății

daunelor moratorii și a celor cominatorii. Chiar dacă prin dispozitivul

hotărârii parțiale se consemnează, printre altele, dreptul și obligația

corelativă de a cumpăra, respectiv de a vinde acțiunile, hotărârea nu poate fi

rezumată doar la acest dispozitiv, ci trebuie apreciat și considerentele expuse

de tribunalul arbitral. Or, tribunalul arbitral, statuând asupra dreptului reclamantei

de a cumpăra acțiunile, și-a rezervat dreptul de a se pronunța printr-o

hotărâre viitoare cu privire la celelalte cereri ale părților, care includ și

cea referitoare la admisibilitatea cererii de executare specifică. Din această

perspectivă, critica reclamantei referitoare la încălcarea puterii de lucru

judecat este nefondată, cele dispuse prin hotărârea parțială neîmpietând asupra

posibilității tribunalului arbitral de a analiza dreptul recunoscut al

reclamantei din perspectiva îndeplinirii condițiile de exercitare.

Nu poate fi reținută nici critica

reclamantei referitoare la încălcarea prevederilor art. 3 și 7 din Decretul nr.

167/1958. Se reține, în primul rând că reclamanta nu argumentează expres în ce

ar consta încălcarea dispozițiilor legale enunțate, ci doar critică preocuparea

judecătorului de a analiza respectarea principiului contradictorialității doar

prin raportare la data invocată de pârâtă la termen de început al cursului

prescripției, fără a analiza cauza din perspectiva corectei stabiliri a acestei

date. Or, critica este nefondată, judecătorul apreciind în cadrul

considerentelor corecta stabilire de către arbitrii a datei de începere a

cursului prescripției, raportat la îndeplinirea celor două condiții inserate în

scrisoarea de intenție, înlăturând ca nerelevante datele avansate de reclamantă

pentru stabilirea acestei date. De asemenea, este înlăturată și critica

referitoare la refuzul judecătorului de a analiza aplicabilitatea în cauză a

prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990. Se observă, în primul rând, că în

cadrul arbitrajului reclamanta nu a invocat un asemenea moment al începerii

cursului prescripției, reclamanta invocând data de 24 iulie 2002, data

încheierii contractului de vânzare cumpărare acțiuni, neinvocând aspectul legat

de momentul înscrierii în registrul acționarilor. În consecință, în cadrul

acțiunii în anulare reclamanta nu putea invoca un nou termene de la care să fie

calculată prescripția. Pe de altă parte, în condițiile necontestării hotărârii

parțiale, care a statuat cu privire la momentul îndeplinirii condițiilor din

scrisoarea de intenție, reclamanta nu mai putea invoca alte termene de început

ale prescripției. Totodată, se apreciază că în mod corect judecătorul acțiunii

în anulare a considerat că nu se impune analizarea prevederilor art. 98 din

Legea nr. 31/1990, acesta dispoziții neavând aplicabilitate în speță, raportat

la soluționarea cauzei prin admiterea excepției, precum și la faptul că

transferul acțiunilor nu a avut loc la momentul înscrierii în registrul acționarilor,

ci la data când, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a confirmat, cu

caracter retroactiv, calitatea de ofertant câștigător al SC N.T.

Nu este întemeiată critica

reclamantei referitoare la încălcarea art. 19 din Regulile I.C.C. Așa cum a

reținut și judecătorul acțiunii în anulare, acest text are în vedere doar

formularea de pretenții noi și cereri reconvenționale noi, nefiind aplicabil în

cazul apărărilor invocate de părți. Nu este reținută dispoziția art. 356

1

alin. (1) și (2) C. proc. civ., aceste prevederi legale neîmpiedicând invocarea

unor excepții absolute, excepții care pot fi invocate în orice stadiu

procesual. În consecință, se apreciază că dispoziția C. proc. civ., invocată de

reclamantă are în vedere doar excepțiile relative și apărările pârâtei față de

pretențiile reclamantei. În acest context, considerațiile judecătorului

referitoare la faptul că nu se putea dispune respingerea excepției prescripției

ca inadmisibilă pentru că s-ar aduce atingere dreptului părții la un proces echitabil

și a dreptului de acces la justiție sunt legale și temeinice. Reiterăm faptul

că prin chiar hotărârea parțială, tribunalul arbitral și-a rezervat dreptul de

a se pronunța prin hotărâri ulterioare cu privire la admisibilitatea cererii de

executare specifică, aspect care include analiza îndeplinirii condițiilor de

exercițiu a dreptului recunoscut.

Nu se poate reține nici existența

motivelor contradictorii ale sentinței recurate. Astfel, puterea de lucru

judecat a hotărârii parțiale a fost analizată din dublă perspectivă: o analiză

a vizat existența în cuprinsul acelei hotărâri a unor considerente care să fi

conturat opinia arbitrilor cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor

care afectau dreptul reclamantei la cumpărarea acțiunilor. S-a reținut în urma

acestei analize că arbitrii, în raport de susținerile părților, au statuat că

cele două condiții s-au împlinit la 7 iunie 2001 și 6 iunie 2002, aspect ce se

bucură de puterea de lucru judecat. Cea de-a doua analiză a vizat existența

puterii de lucru judecat sub aspectul excepției prescripției. Or, în cuprinsul

hotărârii parțiale nu a fost analizată incidența acestei instituții, hotărârea

dispunând doar asupra dreptului reclamantei de a cumpăra acțiunile,

rezervând-și posibilitatea de a se pronunța ulterior asupra admisibilității

cererii de executare specifică. În consecință, s-a reținut că hotărârea finală

nu încalcă puterea de lucru judecat, în condițiile în care hotărârea parțială

nu a vizat problema prescripției dreptului material la acțiune. Din această

perspectivă, se apreciază că nu există o contradicție în considerentele

sentinței recurate, puterea de lucru judecat fiind analizată pe nivele

diferite, în raport de critici diferite ale reclamantei.

De asemenea, se apreciază că

sentința recurată nu cuprinde motive străine de natura cauzei, judecătorul

referindu-se în considerente, pe lângă posibilitatea părților de a-și argumenta

poziția și de a combate susținerile fiecăreia, și la critica cu privire la

identificarea de către arbitrii a unui alt moment de începere al cursului

prescripției. Astfel, judecătorul a precizat că momentul de început al

termenului de prescripție a fost determinat, în cadrul hotărârii parțiale, ca

urmare a analizei existenței dreptului reclamantei de a cumpăra acțiunile,

drept afectat de îndeplinirea unor anumite condiții, răspunzând criticii

reclamantei referitoare la nepunerea în discuție a datei relevante pentru

începutul cursului prescripției.

Pentru toate considerentele expuse,

și apreciindu-se că sentința pronunțată în cauză este legală și temeinică, în

baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

va fi obligată recurenta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată

efectuate și dovedite de intimata pârâtă, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta – reclamantă G.H.V. A.G. AUSTRIA împotriva sentinței nr. 109

din 10 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta – reclamantă să

plătească intimatei pârâte 98.489,16 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 26 octombrie 2010.