ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2495/2010

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 372/S din 8 decembrie 2008 Tribunalul Brașov, secția civilă,

a admis contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de contestatorii L.M.,

P.G. și P.M., prin mandatar U.A., în contradictoriu cu intimata Primăria Hărman

și a anulat dispoziția nr. 28 din 15 ianuarie 2008 emisă de intimată,

obligând-o pe aceasta la restituirea în natură către contestatori a cotei de

¾ din imobilul situat în comuna Hărman, jud. Brașov, înscris în C.F. nr.

39 Hărman, nr.top.34,35.

Pentru

a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, prin dispoziția nr. 28 din 15

ianuarie 2008 intimata a respins notificarea formulată de notificatorii P.R., P.G.

și P.D.M. privind restituirea imobilului sus-menționat, cu motivarea că aceștia

nu și-au dovedit calitatea de moștenitori prin prezentarea documentelor din

care să reiasă această calitate, procedura de încunoștiințare a acestora fiind

îndeplinită.

Instanța

de fond a mai reținut că, prin dovezile administrate în cauză, contestatorii au

făcut proba dreptului de proprietate al autorilor lor asupra cotei de ¾

din imobilul în litigiu, prin depunerea copiei după evidențele de carte

funciară, dovada preluării imobilului de către Stat, care rezultă din aceste

evidențe, a titlului cu care cota respectivă a fost preluată, precum și a

calității lor de persoane îndreptățite, prin succesiune, în condițiile art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Astfel,

din copia C.F. Hărman nr.top. 34, 35 a rezultat calitatea de proprietari ai

acestui imobil, a numiților P.V. și P.R., aceasta din urmă fiind una dintre

notificatori și decedând pe parcursul procedurii de restituire, respectiv, la

data de 06 ianuarie 2004, în localitatea Anzig (Germania), conform

certificatului de deces depus în traducere legalizată la dosarul cauzei.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 288/1973, după defunctul P.V. au rămas în

calitate de moștenitori, fiii L.M. (născută P.) și P.M., fiind străină de

moștenire, în condițiile art. 700 C. civ., respectiv, prin neacceptare în

termen, soția supraviețuitoare, P.R., care a fost însă repusă în termenul de

acceptare prin efectul dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

prin formularea cererii de restituire.

Dreptul

de proprietate dobândit prin moștenire după defunctul P.V. de către

descendenții acestuia a fost înscris în cartea funciară sub B 11( L.M.) și B 12

(P.M.).

În

urma decesului lui P.M., au rămas ca moștenitori fiul, P.D. și soția

supraviețuitoare, P.G., care au calitatea de notificatori.

Din

evidențele de carte funciară a rezultat că proprietarii celeilalte cote de

¼ din imobil sunt numiții D.P. și D.M., prin cumpărare.

Tribunalul

a mai constatat că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974,

astfel încât intră sub incidența legii speciale de reparație, iar adresa nr. 8089

din 19 noiembrie 2007 prin care intimata a solicitat notificatorilor să depună

actele doveditoare prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost expediată la adresa

acestora din Germania, în condițiile în care, prin notificare, indicaseră

domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Hărman.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel Primăria comunei Hărman, arătând că prin

adresele expediate notificatorilor a făcut dovada că le-a adus la cunoștință

acestora obligațiile ce le reveneau, astfel că, având în vedere și dispozițiile

art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 10/2001, dispoziția contestată este

legală și temeinică.

Prin

decizia nr. 23/Ap din 24 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, a respins apelul, reținând că apelanta critică soluția primei instanțe

doar sub aspectul că s-a reținut greșit neaducerea la cunoștința

notificatorilor a depunerii dovezilor necesare soluționării notificării.

Instanța

de apel a mai reținut că, actele doveditoare pot fi depuse pe tot parcursul

soluționării pricinii, inclusiv în etapa judiciară, iar încunoștiințarea

notificatorilor asupra actelor ce trebuiau depuse pentru rezolvarea notificării

nu s-a realizat în modalitatea prevăzută de lege.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs Primăria comunei Hărman, arătând că instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a legii, pornind de la o greșită apreciere a

stării de fapt, în sensul că primăria a transmis notificatorilor adrese de

solicitare a depunerii actelor doveditoare prevăzute de Legea nr. 10/2001 la

adresa indicată de notificatori ca fiind cea de comunicare a oricăror acte de

procedură, respectiv, comuna Hărman, procedura stabilită de legea de reparație

fiind astfel respectată.

Față

de împrejurarea că notificatorii nu au răspuns acestor adrese, s-a revenit cu aceeași

solicitare la adresa din Germania a notificatorilor.

Analizând

criticile formulate prin prisma aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta

Curte apreciază că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., urmând a respinge recursul, în considerarea argumentelor

ce succed:

Potrivit

art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei

proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și

a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care

pretinde dreptul.

Noțiunea

de „acte doveditoare” la care face referire art. 23 din lege a fost precizată

prin Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a)

- h), în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea

dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită, respectiv, acte

translative de proprietate, acte ce atestă calitatea de moștenitor, acte ce

permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deținerea

proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data

preluării abuzive, acte ce descriu construcția, declarații notariale pe proprie

răspundere date de persoana ce se consideră îndreptățită, precum și orice alte

înscrisuri de care înțelege să se folosească aceasta.

Potrivit

art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, actele doveditoare necesare

soluționării pretențiilor decurgând din legea specială de reparație pot fi

depuse până la data soluționării notificării, prin aceasta înțelegându-se

inclusiv parcurgerea etapei judiciare, o interpretare contrară fiind de natură

să atragă încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin neluarea în

considerare a unor probe necesare și utile soluționării cauzei.

Termenul

prevăzut de textul legal anterior citat este un termen de recomandare, impus de

legiuitor pentru nevoia soluționării cu celeritate a unor astfel de cereri și

nu pe considerentul limitării sau împiedicării formulării acestora.

Procedura

administrativă prealabilă, astfel cum este reglementată de legea specială de

reparație, include termenul de depunere a actelor doveditoare însă nu îl

limitează doar pentru această etapă, existând posibilitatea ca probatoriul

necesar soluționării notificării să fie completat în fața instanței de judecată

învestite cu soluționarea contestației formulate împotriva deciziei/dispoziției

emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

În

speță, contestatorii au făcut proba dreptului de proprietate al autorilor lor

asupra cotei de ¾ din imobilul în litigiu, prin depunerea copiei după

evidențele de carte funciară, dovada preluării imobilului de către stat, care

rezultă din aceste evidențe, a titlului cu care cota respectivă a fost

preluată, precum și a calității lor de persoane îndreptățite, prin succesiune,

la restituire, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acte ce au

fost depuse, conform legii, pe parcursul soluționării pricinii, inclusiv în

faza de judecată.

Sub

acest aspect, eventuala neîndeplinire, de către recurentă, a obligației legale de

a încunoștiința notificatorii pentru depunerea actelor doveditoare necesare

soluționării notificării, nu mai are relevanță juridică, întrucât acestea au

fost depuse de notificatori pe parcursul procesului.

Raportat

însă la criticile formulate de intimată în prezenta cale de atac, ce vizează

exclusiv aspectul îndeplinirii obligației de aducere la cunoștința

notificatorilor ce acte erau necesar a fi depuse în vederea soluționării

pretențiilor lor, urmează a se reține că recurenta nu a urmat procedura

prevăzută de lege.

Astfel, deși contestatorii au indicat, prin

notificare (fila 45 dosar fond), ca domiciliu ales pentru comunicarea actelor

de procedură, adresa din comuna Hărman, adresa nr. 8089 din 19 noiembrie 2007

prin care recurenta solicita acte doveditoare suplimentare, a fost expediată la

domiciliul acestora din Germania.

Referitor

la adresele transmise la domiciliul indicat în notificare, acestea au vizat

persoane care nu aveau nici o calitate în cadrul procedurii de restituire

inițiată de contestatori, astfel încât neregularitatea privind comunicarea nu a

fost acoperită.

În

această situație, Înalta Curte constată că au fost încălcate nu doar

dispozițiile procedurale privind aducerea la cunoștință a actelor procedurale

la domiciliul ales de părți, ci și dispozițiile legii speciale privind

realizarea comunicării către persoana îndreptățită la restituire, față de

împrejurarea că persoana fizică care a semnat de primire era străină de

procedura inițiată de notificatori, neavând mandat de reprezentare din partea

acestora.

Față

de considerentele arătate mai sus, instanța constată că criticile formulate de

recurentă sunt nefondate și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează a respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria comunei Hărman împotriva

deciziei nr. 23/Ap din 24 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2010.