ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 87/30 din 07 ianuarie 2009, reclamantele P.G.Z.M. și K.G.M. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților Primarul Municipiului Timișoara să emită și să comunice, dispoziția (de admitere sau respingere) prevăzută de art. 21 alin. (4) raportat la art. 25 din Legea nr. 10/2001 - republicată), în ceea ce privește notificarea nr. 124 din 12 februarie 2002, formulată prin BEJ M.S.R., prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 9, situat la etajul I al imobilului din Timișoara, județ Timiș, constând din 1 cameră, 13,33 mp, cameră serv.

4,41 mp, bucătărie 6,50 mp, cămară alimente 2,50 mp, antreu 5,39 mp, cu suprafața utilă de 32,13 mp și cote p.c. 3,39 mp cota teren 16/460 mp, conform descrierii din documentația care a stat la baza compartimentării imobilului în apartamente, înaintată de RA U. Timișoara la Serviciul C.F. al Judecătoriei Timișoara cu adresa 4358 din 18 august 1997, în urma operării lucrării, constituindu-se C.F. 117700 Timișoara (C.F. col. 141 Timișoara), cu cheltuieli de judecată. In motivare, reclamantele au arătat că sunt persoane îndreptățite la restituirea in natură a apartamentului nr. 9 conform Legii nr. 10/2001, a certificatului de calitate de moștenitor nr. 63 din 21 octombrie 2002 eliberat de BNP C.R.

și a actelor de stare civilă care atestă calitatea de succesori în drepturi ai autorilor lor deposedați abuziv, cât și a actelor doveditoare ale proprietății preluate abuziv de stat. In acest sens, au depus toate actele doveditoare cu privire la proprietate și la calitatea lor, la dosarul administrativ nr. 2065, care este de competența Primăriei Municipiului Timișoara, iar Primarului Municipiului Timișoara îi incumbă obligația legală de a fi soluționat notificarea în termenul prevăzut de lege, de 60 de zile. Entitatea investită era obligată să soluționeze notificarea în termen de cel mult 60 de zile de la adresarea cererii în acest sens, indiferent de modalitatea de soluționare a notificării.

Obligația emiterii dispoziției de restituire, revenea Primarului Municipiului Timișoara și entității investite, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevede că: „In cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean". Termenul pentru soluționare de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este, în mod evident, depășit, sens în care în solicitările verbale și scrise au precizat că solicită emiterea dispoziției în raport de actele pe care au înțeles să le depună.

Reclamantele au mai arătat că apartamentul nr. 9 din imobilul situat în Timișoara nu a fost înstrăinat și nu formează obiectul vreunei cereri privind nulitatea absolută a vreunui contract de vânzare-cumpărare. Referitor la cheltuielile de judecată, au solicitat ca actualizarea acestor cheltuieli să se dispună conform indicelui inflației calculat si aplicat sumei sus menționate pentru întreaga perioadă cuprinsă între data efectuării plății, începând cu data chitanțelor care vor fi depuse, care atestă efectuarea plății onorariului și până la data executării efective de pârâți (eventual pe cale de executare silită) a obligației de plată a cuantumului integral al cheltuielilor de judecată astfel actualizate.

In drept, au invocat art. 21 din Constituția României, prevederile art. 21 alin. (4), art. 25 și celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003, H.G. nr. 250/2007, Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 20 martie 2009, reclamantele au precizat că entitatea notificată le-a comunicat dispoziția nr. 564/2009, în data de 18 martie 2009, ulterior introducerii acțiunii în instanță, astfel că acțiunea a rămas fără obiect, dar a solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de culpa procesuală a pârâților, cu precizarea că Primăria Municipiului Timișoara nu și-a îndeplinit obligațiile legale, în termen de 60 de zile, de la data notificării și punerii în întârziere, reclamantele fiind obligate să introducă acțiunea în instanță după epuizarea termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, respectiv la 08 ianuarie 2009 și numai ulterior depunerii acțiunii, au fost informate de Primăria Municipiului Timișoara că dosarul a fost soluționat, prin emiterea dispoziției.

Prin sentința civilă nr. 1322/PI din 11 mai 2009, pronunțată în dosar nr. 87/30/2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins ca rămasă fără obiect acțiunea civilă formulată de reclamantele P.G.Z.M. și K.G.M. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Timișoara. Pentru a decide astfel, prima instanță a apreciat că pârâții nu sunt în culpă procesuală, deoarece nerespectarea termenului de 60 de zile, stabilit de art. 25 din Legea nr. 10/2001, pentru a se răspunde la notificarea reclamantelor nr. 124 din 12 februarie 2002, (înaintată prin BEJ M.S.R.

din Timișoara și vizând restituirea în natură a apartamentului nr. 9, situat la etajul I al imobilului din Timișoara, constând din 1 cameră de 13,33 mp, cameră serv. 4,41 mp, bucătărie de 6,50 mp, cameră alimente de 2,50 mp, antreu de 5,39 mp, cu suprafața utilă de 32,13 mp și cote p.c. de 3,39 mp, cota teren 16/460 mp, conform descrierii din documentația care a stat la baza compartimentării în apartamente a imobilului, înaintată de RA U. Timișoara la serviciul de carte funciară a Judecătoriei Timișoara, cu adresa nr. 4538/18 august 1997, în urma operării lucrării constituindu-se C.F. 117700 Timișoara C.F. col 141 Timișoara), este datorată complexității dosarului administrativ privind imobilul menționat.

Î mpotriva acestei sentințe civile au declarat apel, în termen legal reclamantele P.G.Z.M. și K.G.M., solicitând schimbarea ei, în partea referitoare la respingerea capătului acțiunii privind acordarea de cheltuieli de judecată, în sensul deci de a li se acorda suma de 2.000 lei (RON) , cheltuieli de judecată, în primă instanță, cerute și dovedite în dosar, reprezentând onorar avocațial, conform chitanței în original depuse în cauză, motivând că greșit prima instanță nu a acordat aceste cheltuieli de judecată solicitate, deși pârâții se aflau în culpă procesuală, nefiind incidente dispozițiile art. 275 C. proc. civ., deoarece au fost puși în întârziere anterior chemării lor în judecată.

Intimații pârâți, Primarul municipiului Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara și Primăria municipiului Timișoara, prin întâmpinarea de la dosar (fila 29/30) au solicitat respingerea apelului reclamantelor ca netemeinic și nelegal, susținând, în esență, că în mod corect nu li s-au acordat cheltuieli de judecată acestora. Prin decizia civilă nr. 17/A. din 28 ianuarie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul reclamantelor și a schimbat, în parte sentința civilă atacată, în sensul obligării intimaților pârâți la plata către reclamante a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță, reprezentând onorariu de avocat, justificat cu împuternicirea avocațială nr. 2 din 6 ianuarie 2009 și chitanțele aferente originale, cu nr. 457 și 458, ambele din aceeași dată.

toate ale Baroului Timiș, aflate la fila 20 -22 dosar fond, întrucât soluția primei instanțe în ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată este greșită, căci intimații se află în culpă procesuală. Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea a stabilit că soluția primei instanțe - referitoare la respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, este greșită, deoarece în cauză se impunea obligarea pârâților la achitarea către reclamante a sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, în condițiile în care, în mod eronat, prima instanță a reținut că intimații nu se află în culpă procesuală, cu motivarea că nerespectarea termenului de 60 de zile s-a datorat complexității dosarului administrativ vizând imobilul în litigiu.

Astfel, în dosar s-a dovedit că reclamantele au introdus acțiunea la prima instanță, la data de 7 ianuarie 2009 (f.3 dosar), iar Dispoziția Primarului municipiului Timișoara cu nr. 564/2009 le-a fost comunicată, ulterior, adică numai la data de 18 martie 2003 (termen necontestat), respectiv după introducerea acțiunii la instanță, așadar, cu încălcarea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, căci notificarea reclamantelor este realizată la 12 februarie 2002, sub nr. 124/2002. Conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții, va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Potrivit prevederilor art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

In speță, în concret, prin întâmpinarea depusă la dosar pentru prima zi de înfățișare la prima instanță, adică 23 februarie 2009, se solicită de către intimat respingerea acțiunii reclamantelor, în principal, ca inadmisibilă și prematur formulată, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală și prin urmare, astfel că, instanța de apel a stabilit că la primul termen de judecată fixat în cauză, nu au fost recunoscute pretențiile reclamantelor ci numai în cursul procesului, respectiv la 18 martie 2003 când li s-a comunicat Dispoziția nr. 564/2009 emisă de Primarul municipiului Timișoara, ca entitate notificată, prin care acesta se pronunța asupra notificării reclamantelor, adică ulterior introducerii acțiunii lor la instanța de judecată, respectiv prin încălcarea termenului legal de 60 de zile de la data notificării, prin care reclamantele au realizat astfel punerea în întârziere a pârâților intimați.

Ca atare, prin nepronunțarea asupra notificării formulate de reclamante, în termenul legal de 60 de zile, pârâții au ocazionat și generat declanșarea prezentului demers litigios, nefiind deci cazul exonerării acestora de la plata cheltuielilor de judecată, pretinse și justificate în primă instanță de către apelante.

Curtea a mai constatat că aceste cheltuieli de judecată au fost solicitate de reclamante prin chiar acțiunea lor introductivă de instanță (f.3), solicitare reiterată și prin concluziile scrise din 30 aprilie 2009 depuse la dosar (184-186 dosar fond), acestea fiind persoane îndreptățite, conform Legii nr. 10/2001, la restituirea imobilelor în litigiu, pentru care au depus toate actele doveditoare cu privire la proprietate și la calitatea lor, în dosarul administrativ corespunzător pricinii, pârâții fiind puși în întârziere, conform notificării executorului judecătoresc și prin mai multe reveniri ale reclamantelor, cărora însă pârâții nu le-au dat curs, manifestând o atitudine pasivă (f. 64-65 dosar fond de exemplu solicitare din 19 noiembrie 2207 prin care reclamantele solicită redeschiderea și reluarea procedurii administrative, pentru ap. nr. 9 al imobilului situat în Timișoara).

Instanța de apel a mai constatat că s-a făcut dovada că pârâții au fost puși în întârziere și că deci, se află în culpă procesuală, în condițiile și în înțelesul dispozițiilor art. 274 și art. 275 C. proc. civ., constând în nerespectarea obligaților lor stabilite prin art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin care, se impunea în mod imperativ să emită decizie/dispoziție motivată de soluționare a notificării, în termen de 60 zile, potrivit art. 25 din aceeași lege, termen depășit, în cauză, fiind evident că reclamantele erau îndreptățite să pretindă, în mod justificat, prin acțiune, cheltuieli de judecată.

Curtea a mai arătat că soluția adoptată este în acord cu practica judiciară, atât a instanțelor locale și naționale, cât și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia civilă nr. 10241 din 12 decembrie 2006 a statuat în sensul acordării cheltuielilor de judecată, dacă pârâtul a fost în întârziere, chiar dacă ulterior acesta recunoaște pretențiile reclamantului. In acest sens, s-a reținut că potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu poate fi obligat la plata de cheltuieli de judecată, - afară numai dacă a fost pus în întârziere, înainte de chemarea în judecată și ca atare, per a contrario, dacă pârâtul a fost pus în întârziere înainte de a fi chemat în judecată - așa cum este cazul în speță - pârâtul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată, ci va fi obligat la suportarea acestora, întrucât se află în culpă procesuală.

De asemenea, conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții, va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată și într-o acțiune în obligarea pârâtului la emiterea dispoziției, în temeiul Legii nr. 10/2001, este lipsită de relevanță juridică o - eventuală - neopunere la admiterea acțiunii pârâtului, care se află de drept în întârziere. Aceasta pentru că, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare, din acest punct de vedere nefiind relevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul, astfel că apărarea pârâtului (care nu a fost de acord cu admiterea acțiunii) nu îl poate exonera de plata cheltuielilor de judecată, deoarece la expirarea termenului de 60 zile, în care era obligat să soluționeze notificarea, pârâtul se află de drept în întârziere.

Soluția primei instanțe este greșită, deoarece, în momentul în care reclamantele au cerut să li se soluționeze notificarea în vreun fel și prin care astfel s-a realizat punerea în întârziere a Primăriei municipiului Timișoara, aceasta deținea întreg dosarul administrativ, care era complet, chestiune precizată, clar și fără echivoc de către reclamante, care au învederat că nu mai au acte de depus, încât deci față de această solicitare expresă a reclamantelor, entitatea investită cu notificarea avea obligația legală să procedeze la emiterea dispoziției în termen de 60 de zile, indiferent de modalitatea de soluționare a notificării, ceea ce în dosar nu s-a făcut. Prin urmare, în cauză, este evident că entitatea investită cu notificarea a fost pusă în întârziere, anterior chemării sale în judecată, nefiind incidente dispozițiile art. 275 C. proc.

civ., iar intimații pârâți nu pot fi exonerați de plata cheltuielilor de judecată pretinse de reclamante, la prima instanță, câtă vreme notificarea a fost soluționată de Primar, numai în timpul procesului de față, după prima zi de înfățișare, existând astfel culpă procesuală în prezenta pricină, căci pârâții se află de drept în întârziere, în condițiile în care, notificarea nu a fost soluționată în termenul legal de 60 de zile, ci după expirarea lui. Î mpotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara și Primăria municipiului Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. In motivarea recursului, pârâții au arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, fără a ține cont de dispozițiile legale în materie și de starea de fapt reală dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Referitor la termenul de 60 de zile de soluționare a notificării, au precizat că nu se află în culpă procesuală față de acest aspect, întrucât nerespectarea termenului s-a datorat complexității dosarului administrativ privind imobilul revendicat. De altfel, prin sentința civilă nr. 1322/PI din 11 mai 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă, acțiunea reclamantelor a fost respinsă ca fiind lipsită de obiect, astfel încât, obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu se justifică. S-a mai arătat că pârâții nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează nicio atribuție în sarcina acestor instituții în faza procedurii administrative speciale, astfel ca, nici sub acest aspect aceștia nu puteau fi obligați la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Criticile formulate de recurenți cu privire la greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată către reclamante nu se circumscriu cazului de casare sus-menționat întrucât, pe de o parte, aceștia nu au indicat care ar fi actul juridic pe care instanța de apel l-ar fi interpretat greșit sau i-ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, iar pe de altă parte, aspectele invocate reprezintă cel mult chestiuni de interpretare și aplicare a legii, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și nicidecum cel conținut în art. 304 pct. 8 din același cod. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", iar potrivit art. 275 C. proc. civ.

„pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată". In speță, prin cererea introductivă de instanță înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, la data de 7 ianuarie 2009, reclamantele au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, solicitare reiterată și prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 20 martie 2009. Cererea de chemare în judecată a vizat obligarea pârâților la emiterea dispoziției/deciziei de restituire a imobilului în litigiu cu privire la notificarea nr. 124 din 12 februarie 2002, față de care reclamantele au arătat că nu s-a respectat termenul de soluționare de 60 de zile prevăzut de legea specială de reparație.

Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și prematur formulată, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală. Rezultă că recurenții-pârâți au fost puși în întârziere prin cererea de chemare în judecată cu privire la termenul de soluționare a notificării cu care fuseseră învestiți, în condițiile în care reclamantele au formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, iar recurenții-pârâți nu au recunoscut pretențiile acestora pentru a fi exonerați de plata cheltuielilor de judecată. Obligația de restituire a cheltuielilor de judecată are la bază culpa procesuală a părții din vina căreia s-a declanșat procedura judiciară, fiind irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul ori împrejurarea că acțiunea nu a fost judecată pe fond, ci a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

In speță, la data învestirii instanței, recurenții-pârâți erau de drept în întârziere în ceea ce privește obligația de soluționare a notificării, culpa acestora constând tocmai în aceea că, prin pasivitatea de care au dat dovadă, au determinat reclamantele să uzeze de calea judiciară pentru a-i constrânge la îndeplinirea unei obligații legale. Astfel, dispozițiile art. 275 C. proc. civ. privind punerea în întârziere, se referă la diligenta reclamantului care, într-un caz de drept comun, trebuie să anunțe intenția declanșării unui litigiu în situația neexecutării de bună voie a obligației de către viitorul pârât, adică debitorul obligației de executat.

Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". Din actele și lucrările cauzei a rezultat în mod evident că obligația prevăzută de textul de lege citat nu a fost adusă la îndeplinire, iar apărarea recurenților în sensul că depășirea termenului de 60 de zile se datorează complexității dosarului administrativ nu poate fi reținută, întrucât legea nu instituie o cauză de prorogare, pe acest motiv, a termenului arătat. Chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede sancțiuni pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, aceasta nu înseamnă că nu sunt aplicabile normele dreptului comun ce sancționează partea căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Mai mult, în cazul legii speciale nu este necesar ca debitorul obligației de executat să mai fie formal pus în întârziere după trecerea termenului de 60 de zile, deoarece legea însăși stabilește în mod imperativ această obligație, iar faptul că nu se prevăd și alte sancțiuni nu înseamnă că debitorul obligației de executat este exonerat de plata cheltuielilor de judecată în procesul declanșat de reclamant ca urmare a nerespectării termenului arătat.

Susținerea recurenților că nu au calitate procesuală pasivă în condițiile Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ nu reglementează nici o atribuție care să le incumbe în cadrul procedurii administrative speciale, a cărei nerespectare să atragă obligarea la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită, întrucât demersurile judiciare ale reclamantelor nu au avut ca obiect sancționarea pecuniară a pârâților pentru întârzierea în îndeplinirea obligației, ci a avut ca obiect obligația de a face, respectiv, obligarea, de către instanța de judecată, la emiterea deciziei/dispoziției motivate de soluționare a competenței. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 17/A din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe recurenții-pârâți la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante P.G.Z.M. și K.G.M., câte 500 lei fiecăreia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 octombrie 2010.