ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.

87/30

din 07 ianuarie 2009, reclamantele P.G.Z.M. și K.G.M. au chemat în judecată pe

pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială

a Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca prin sentința ce o va

pronunța să dispună obligarea pârâților Primarul Municipiului Timișoara să

emită și să comunice, dispoziția (de admitere sau respingere) prevăzută de art.

21 alin. (4) raportat la art. 25 din Legea nr. 10/2001 - republicată), în ceea

ce privește notificarea nr. 124 din 12 februarie 2002, formulată prin BEJ

M.S.R., prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 9,

situat la etajul I al imobilului din Timișoara, județ Timiș, constând din 1

cameră, 13,33 mp, cameră serv. 4,41 mp, bucătărie 6,50 mp, cămară alimente 2,50

mp, antreu 5,39 mp, cu suprafața utilă de 32,13 mp și cote p.c. 3,39 mp cota

teren 16/460 mp, conform descrierii din documentația care a stat la baza

compartimentării imobilului în apartamente, înaintată de RA U. Timișoara la

Serviciul C.F. al Judecătoriei Timișoara cu adresa 4358 din 18 august 1997, în

urma operării lucrării, constituindu-se C.F. 117700 Timișoara (C.F. col. 141 Timișoara),

cu cheltuieli de judecată.

In motivare, reclamantele au arătat că

sunt persoane îndreptățite la restituirea in natură a apartamentului nr. 9

conform Legii nr. 10/2001, a certificatului de calitate de moștenitor nr. 63

din 21 octombrie 2002 eliberat de BNP C.R. și a actelor de stare civilă care

atestă calitatea de succesori în drepturi ai autorilor lor deposedați abuziv,

cât și a actelor doveditoare ale proprietății preluate abuziv de stat.

In acest sens, au depus toate actele

doveditoare cu privire la proprietate și la calitatea lor, la dosarul

administrativ nr. 2065, care este de competența Primăriei Municipiului

Timișoara, iar Primarului Municipiului Timișoara îi incumbă obligația legală de

a fi soluționat notificarea în termenul prevăzut de lege, de 60 de zile.

Entitatea investită era obligată să

soluționeze notificarea în termen de cel mult 60 de zile de la adresarea

cererii în acest sens, indiferent de modalitatea de soluționare a notificării.

Obligația emiterii dispoziției de

restituire, revenea Primarului Municipiului Timișoara și entității investite,

conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevede că: „In cazul

imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în

natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția

motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului

București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean".

Termenul pentru soluționare de 60 de

zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este, în mod evident, depășit,

sens în care în solicitările verbale și scrise au precizat că solicită emiterea

dispoziției în raport de actele pe care au înțeles să le depună.

Reclamantele au mai arătat că

apartamentul nr. 9 din imobilul situat în Timișoara nu a fost înstrăinat și nu

formează obiectul vreunei cereri privind nulitatea absolută a vreunui contract

de vânzare-cumpărare.

Referitor la cheltuielile de judecată, au

solicitat ca actualizarea acestor cheltuieli să se dispună conform indicelui

inflației calculat si aplicat sumei sus menționate pentru întreaga perioadă

cuprinsă între data efectuării plății, începând cu data chitanțelor care vor fi

depuse, care atestă efectuarea plății onorariului și până la data executării

efective de pârâți (eventual pe cale de executare silită) a obligației de plată

a cuantumului integral al cheltuielilor de judecată astfel actualizate.

In drept, au invocat art. 21 din

Constituția României, prevederile art. 21 alin. (4), art. 25 și celelalte

dispoziții ale Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003, H.G. nr. 250/2007, Decizia

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 20 martie 2009, reclamantele au

precizat că entitatea notificată le-a comunicat dispoziția nr. 564/2009, în

data de 18 martie 2009, ulterior introducerii acțiunii în instanță, astfel că

acțiunea a rămas fără obiect, dar a solicitat obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de culpa procesuală a pârâților, cu

precizarea că Primăria Municipiului Timișoara nu și-a îndeplinit obligațiile

legale, în termen de 60 de zile, de la data notificării și punerii în

întârziere, reclamantele fiind obligate să introducă acțiunea în instanță după

epuizarea termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, respectiv la 08

ianuarie 2009 și numai ulterior depunerii acțiunii, au fost informate de

Primăria Municipiului Timișoara că dosarul a fost soluționat, prin emiterea

dispoziției.

Prin sentința civilă nr. 1322/PI din 11

mai 2009, pronunțată în dosar nr. 87/30/2009, Tribunalul Timiș, secția civilă,

a respins ca rămasă fără obiect acțiunea civilă formulată de reclamantele

P.G.Z.M. și K.G.M. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului

Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, Consiliul Local al municipiului

Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Timișoara.

Pentru a decide astfel, prima instanță a

apreciat că pârâții nu sunt în culpă procesuală, deoarece nerespectarea

termenului de 60 de zile, stabilit de art. 25 din Legea nr. 10/2001, pentru a

se răspunde la notificarea reclamantelor nr. 124 din 12 februarie 2002,

(înaintată prin BEJ M.S.R. din Timișoara și vizând restituirea în natură a

apartamentului nr. 9, situat la etajul I al imobilului din Timișoara, constând

din 1 cameră de 13,33 mp, cameră serv. 4,41 mp, bucătărie de 6,50 mp, cameră

alimente de 2,50 mp, antreu de 5,39 mp, cu suprafața utilă de 32,13 mp și cote

p.c. de 3,39 mp, cota teren 16/460 mp, conform descrierii din documentația care

a stat la baza compartimentării în apartamente a imobilului, înaintată de RA U.

Timișoara la serviciul de carte funciară a Judecătoriei Timișoara, cu adresa

nr. 4538/18 august 1997, în urma operării lucrării constituindu-se C.F. 117700

Timișoara C.F. col 141 Timișoara), este datorată complexității dosarului

administrativ privind imobilul menționat.

Î

mpotriva

acestei sentințe civile au declarat apel, în termen legal reclamantele

P.G.Z.M. și K.G.M., solicitând

schimbarea

ei, în partea referitoare la respingerea capătului acțiunii privind acordarea

de cheltuieli de judecată, în sensul deci de a li se acorda suma de 2.000 lei

(RON) , cheltuieli de judecată, în primă instanță, cerute și dovedite în dosar,

reprezentând onorar avocațial, conform chitanței în original depuse în cauză,

motivând că greșit prima instanță nu a acordat aceste cheltuieli de judecată

solicitate, deși pârâții se aflau în culpă procesuală, nefiind incidente

dispozițiile art. 275 C. proc. civ., deoarece au fost puși în întârziere

anterior chemării lor în judecată.

Intimații pârâți, Primarul municipiului

Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara și Primăria municipiului

Timișoara, prin întâmpinarea de la dosar (fila 29/30) au solicitat respingerea

apelului reclamantelor ca netemeinic și nelegal, susținând, în esență, că în

mod corect nu li s-au acordat cheltuieli de judecată acestora.

Prin

decizia civilă nr. 17/A. din 28 ianuarie 2010 Curtea de Apel

Timișoara,

secția civilă, a admis apelul reclamantelor și a schimbat, în parte sentința

civilă atacată, în sensul obligării intimaților pârâți la plata către

reclamante a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă

instanță, reprezentând onorariu de avocat, justificat cu împuternicirea

avocațială nr. 2 din 6 ianuarie 2009 și chitanțele aferente originale, cu nr.

457 și 458, ambele din aceeași dată. toate ale Baroului Timiș, aflate la fila

20 -22 dosar fond, întrucât soluția primei instanțe în ce privește neacordarea

cheltuielilor de judecată este greșită, căci intimații se află în culpă

procesuală.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea

a stabilit că soluția primei instanțe - referitoare la respingerea cererii

privind acordarea cheltuielilor de judecată, este greșită, deoarece în cauză se

impunea obligarea pârâților la achitarea către reclamante a sumei solicitate cu

titlu de cheltuieli de judecată, în condițiile în care, în mod eronat, prima

instanță a reținut că intimații nu se află în culpă procesuală, cu motivarea că

nerespectarea termenului de 60 de zile s-a datorat complexității dosarului

administrativ vizând imobilul în litigiu.

Astfel, în dosar s-a dovedit că

reclamantele au introdus acțiunea la prima instanță, la data de 7 ianuarie 2009

(f.3 dosar), iar Dispoziția Primarului municipiului Timișoara cu nr. 564/2009

le-a fost comunicată, ulterior, adică numai la data de 18 martie 2003 (termen

necontestat), respectiv după introducerea acțiunii la instanță, așadar, cu

încălcarea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001,

căci notificarea reclamantelor este realizată la 12 februarie 2002, sub nr.

124/2002.

Conform dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., partea care cade în pretenții, va fi obligată la cerere, să plătească

cheltuieli de judecată.

Potrivit prevederilor art. 275 C. proc.

civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului

nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a

fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

In speță, în concret, prin întâmpinarea

depusă la dosar pentru prima zi de înfățișare la prima instanță, adică 23

februarie 2009, se solicită de către intimat respingerea acțiunii

reclamantelor, în principal, ca inadmisibilă și prematur formulată, iar în

subsidiar, ca netemeinică și nelegală și prin urmare, astfel că, instanța de

apel a stabilit că la primul termen de judecată fixat în cauză, nu au fost

recunoscute pretențiile reclamantelor ci numai în cursul procesului, respectiv

la 18 martie 2003 când li s-a comunicat Dispoziția nr. 564/2009 emisă de

Primarul municipiului Timișoara, ca entitate notificată, prin care acesta se

pronunța asupra notificării reclamantelor, adică ulterior introducerii acțiunii

lor la instanța de judecată, respectiv prin încălcarea termenului legal de 60

de zile de la data notificării, prin care reclamantele au realizat astfel

punerea în întârziere a pârâților intimați.

Ca atare, prin nepronunțarea asupra

notificării formulate de reclamante, în termenul legal de 60 de zile, pârâții

au ocazionat și generat declanșarea prezentului demers litigios, nefiind deci

cazul exonerării acestora de la plata cheltuielilor de judecată, pretinse și

justificate în primă instanță de către apelante.

Curtea a mai constatat că aceste

cheltuieli de judecată au fost solicitate de reclamante prin chiar acțiunea lor

introductivă de instanță (f.3), solicitare reiterată și prin concluziile scrise

din 30 aprilie 2009 depuse la dosar (184-186 dosar fond), acestea fiind

persoane îndreptățite, conform Legii nr. 10/2001, la restituirea imobilelor în

litigiu, pentru care au depus toate actele doveditoare cu privire la proprietate

și la calitatea lor, în dosarul administrativ corespunzător pricinii, pârâții

fiind puși în întârziere, conform notificării executorului judecătoresc și prin

mai multe reveniri ale reclamantelor, cărora însă pârâții nu le-au dat curs,

manifestând o atitudine pasivă (f. 64-65 dosar fond de exemplu solicitare din

19 noiembrie 2207 prin care reclamantele solicită redeschiderea și reluarea

procedurii administrative, pentru ap. nr. 9 al imobilului situat în Timișoara).

Instanța de apel a mai constatat că s-a

făcut dovada că pârâții au fost puși în întârziere și că deci, se află în culpă

procesuală, în condițiile și în înțelesul dispozițiilor art. 274 și art. 275 C.

proc. civ., constând în nerespectarea obligaților lor stabilite prin art. 21

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin care, se impunea în mod imperativ să

emită decizie/dispoziție motivată de soluționare a notificării, în termen de 60

zile, potrivit art. 25 din aceeași lege, termen depășit, în cauză, fiind

evident că reclamantele erau îndreptățite să pretindă, în mod justificat, prin

acțiune, cheltuieli de judecată.

Curtea a mai arătat că soluția adoptată

este în acord cu practica judiciară, atât a instanțelor locale și naționale,

cât și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin

decizia civilă nr. 10241 din 12 decembrie 2006 a statuat în sensul acordării

cheltuielilor de judecată, dacă pârâtul a fost în întârziere, chiar dacă

ulterior acesta recunoaște pretențiile reclamantului.

In acest sens, s-a reținut că potrivit

art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare

pretențiile reclamantului nu poate fi obligat la plata de cheltuieli de

judecată, - afară numai dacă a fost pus în întârziere, înainte de chemarea în

judecată și ca atare, per a contrario, dacă pârâtul a fost pus în întârziere

înainte de a fi chemat în judecată - așa cum este cazul în speță - pârâtul nu

poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată, ci va fi obligat la

suportarea acestora, întrucât se află în culpă procesuală.

De asemenea, conform art. 274 C. proc.

civ., partea care cade în pretenții, va fi obligată la cerere să plătească

cheltuieli de judecată și într-o acțiune în obligarea pârâtului la emiterea

dispoziției, în temeiul Legii nr. 10/2001, este lipsită de relevanță juridică o

- eventuală - neopunere la admiterea acțiunii pârâtului, care se află de drept

în întârziere.

Aceasta pentru că, la baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, partea din vina

căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat

de partea câștigătoare, din acest punct de vedere nefiind relevantă

buna-credință a părții care a pierdut procesul, astfel că apărarea pârâtului

(care nu a fost de acord cu admiterea acțiunii) nu îl poate exonera de plata

cheltuielilor de judecată, deoarece la expirarea termenului de 60 zile, în care

era obligat să soluționeze notificarea, pârâtul se află de drept în întârziere.

Soluția primei instanțe este greșită,

deoarece, în momentul în care reclamantele au cerut să li se soluționeze

notificarea în vreun fel și prin care astfel s-a realizat punerea în întârziere

a Primăriei municipiului Timișoara, aceasta deținea întreg dosarul

administrativ, care era complet, chestiune precizată, clar și fără echivoc de

către reclamante, care au învederat că nu mai au acte de depus, încât deci față

de această solicitare expresă a reclamantelor, entitatea investită cu

notificarea avea obligația legală să procedeze la emiterea dispoziției în

termen de 60 de zile, indiferent de modalitatea de soluționare a notificării,

ceea ce în dosar nu s-a făcut.

Prin urmare, în cauză, este evident că

entitatea investită cu notificarea a fost pusă în întârziere, anterior chemării

sale în judecată, nefiind incidente dispozițiile art. 275 C. proc. civ., iar

intimații pârâți nu pot fi exonerați de plata cheltuielilor de judecată

pretinse de reclamante, la prima instanță, câtă vreme notificarea a fost

soluționată de Primar, numai în timpul procesului de față, după prima zi de

înfățișare, existând astfel culpă procesuală în prezenta pricină, căci pârâții

se află de drept în întârziere, în condițiile în care, notificarea nu a fost soluționată

în termenul legal de 60 de zile, ci după expirarea lui.

Î

mpotriva

acestei decizii au formulat recurs pârâții Primarul municipiului

Timișoara, Consiliul Local al municipiului

Timișoara și Primăria municipiului

Timișoara,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

In motivarea recursului, pârâții au

arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, fără

a ține cont de dispozițiile legale în materie și de starea de fapt reală

dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Referitor la termenul de 60 de zile de

soluționare a notificării, au precizat că nu se află în culpă procesuală față

de acest aspect, întrucât nerespectarea termenului s-a datorat complexității dosarului

administrativ privind imobilul revendicat.

De altfel, prin sentința civilă nr.

1322/PI din 11 mai 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă, acțiunea

reclamantelor a fost respinsă ca fiind lipsită de obiect, astfel încât,

obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu se justifică.

S-a mai arătat că pârâții nu au calitate

procesuală pasivă în cauză, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează nicio

atribuție în sarcina acestor instituții în faza procedurii administrative

speciale, astfel ca, nici sub acest aspect aceștia nu puteau fi obligați la

plata cheltuielilor de judecată.

Recursul

este nefondat în considerarea argumentelor ce succed:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. sancționează interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat

schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Criticile formulate

de recurenți cu privire la greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată

către reclamante nu se circumscriu cazului de casare sus-menționat întrucât, pe

de o parte, aceștia nu au indicat care ar fi actul juridic pe care instanța de

apel l-ar fi interpretat greșit sau i-ar fi schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic, iar pe de altă parte, aspectele invocate

reprezintă cel mult chestiuni de interpretare și aplicare a legii, fiind astfel

incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

nicidecum cel conținut în art. 304 pct. 8 din același cod.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată", iar potrivit art. 275 C.

proc. civ. „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile

reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară

numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".

In speță, prin

cererea introductivă de instanță înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția

civilă, la data de 7 ianuarie 2009, reclamantele au solicitat acordarea

cheltuielilor de judecată, solicitare reiterată și prin notele scrise

înregistrate la dosarul cauzei la data de 20 martie 2009.

Cererea de chemare în

judecată a vizat obligarea pârâților la emiterea dispoziției/deciziei de

restituire a imobilului în litigiu cu privire la notificarea nr. 124 din 12

februarie 2002, față de care reclamantele au arătat că nu s-a respectat

termenul de soluționare de 60 de zile prevăzut de legea specială de reparație.

Pârâții au formulat întâmpinare

prin care au solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și

prematur formulată, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

Rezultă că

recurenții-pârâți au fost puși în întârziere prin cererea de chemare în

judecată cu privire la termenul de soluționare a notificării cu care fuseseră

învestiți, în condițiile în care reclamantele au formulat cerere de acordare a

cheltuielilor de judecată, iar recurenții-pârâți nu au recunoscut pretențiile

acestora pentru a fi exonerați de plata cheltuielilor de judecată.

Obligația de

restituire a cheltuielilor de judecată are la bază culpa procesuală a părții

din vina căreia s-a declanșat procedura judiciară, fiind irelevantă

buna-credință a părții care a pierdut procesul ori împrejurarea că acțiunea nu

a fost judecată pe fond, ci a fost respinsă ca rămasă fără obiect. In speță, la

data învestirii instanței, recurenții-pârâți erau de drept în întârziere în

ceea ce privește obligația de soluționare a notificării, culpa acestora

constând tocmai în aceea că, prin pasivitatea de care au dat dovadă, au

determinat reclamantele să uzeze de calea judiciară pentru a-i constrânge la

îndeplinirea unei obligații legale.

Astfel, dispozițiile

art. 275 C. proc. civ. privind punerea în întârziere, se referă la diligenta

reclamantului care, într-un caz de drept comun, trebuie să anunțe intenția

declanșării unui litigiu în situația neexecutării de bună voie a obligației de

către viitorul pârât, adică debitorul obligației de executat.

Conform art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit

art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau,

după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în

natură".

Din actele și

lucrările cauzei a rezultat în mod evident că obligația prevăzută de textul de

lege citat nu a fost adusă la îndeplinire, iar apărarea recurenților în sensul

că depășirea termenului de 60 de zile se datorează complexității dosarului administrativ

nu poate fi reținută, întrucât legea nu instituie o cauză de prorogare, pe

acest motiv, a termenului arătat.

Chiar dacă Legea nr.

10/2001 nu prevede sancțiuni pentru nerespectarea termenului de 60 de zile,

aceasta nu înseamnă că nu sunt aplicabile normele dreptului comun ce

sancționează partea căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Mai mult, în cazul

legii speciale nu este necesar ca debitorul obligației de executat să mai fie

formal pus în întârziere după trecerea termenului de 60 de zile, deoarece legea

însăși stabilește în mod imperativ această obligație, iar faptul că nu se

prevăd și alte sancțiuni nu înseamnă că debitorul obligației de executat este

exonerat de plata cheltuielilor de judecată în procesul declanșat de reclamant

ca urmare a nerespectării termenului arătat.

Susținerea

recurenților că nu au calitate procesuală pasivă în condițiile Legii nr.

10/2001, întrucât acest act normativ nu reglementează nici o atribuție care să

le incumbe în cadrul procedurii administrative speciale, a cărei nerespectare

să atragă obligarea la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită,

întrucât demersurile judiciare ale reclamantelor nu au avut ca obiect

sancționarea pecuniară a pârâților pentru întârzierea în îndeplinirea

obligației, ci a avut ca obiect obligația de a face, respectiv, obligarea, de

către instanța de judecată, la emiterea deciziei/dispoziției motivate de

soluționare a competenței.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local

al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara împotriva deciziei

civile nr. 17/A din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe

recurenții-pârâți la 1.000 lei cheltuieli de judecată către

intimatele-reclamante P.G.Z.M. și K.G.M., câte 500 lei fiecăreia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 01 octombrie 2010.