WITZSCH v. GERMANY

Reclamantul, dl Hans-Jürgen Witzsch, un național german, s-a născut în 1939 și când a depus cererea trăiește în Fürth. Într-un articol publicat într-o reexaminare săptămânală germană la 30 septembrie 1999 un istoric cunoscut, profesorul Wolffson (denumit în continuare „W.”) a făcut, printre altele, următoarele declarații: „(...) Hitler a vrut uciderea evreilor. El a ordonat și cu siguranță a știut despre asta. Deși el nu a dat o ordine scrisă, există dovezi că el a dat ordine orale în mai multe ocazii. Uciderea evreilor a fost căutată și organizată de sus și de către activiștii NS de jos (...).” Într-o scrisoare din 3 decembrie 1999 reclamantul a scris profesorului Wolffson ca răspuns la acest articol: „(...) Declarațiile voastre false și istoric nesustenabile nu vor sta fără răspuns (...). Este de fapt stabilit că nu există nici o indicație în programele de partid ale Partidului Național Socialist German al Muncitorilor, NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei), că NSDAP și Hitler au intenția de a ucide evreii. Oricine, cu toate mijloacele de la dispoziția sa, a promovat emigrarea minorității evreiești până târziu după începutul celui de-al Doilea Război Mondial, nu se poate spune că a pregătit uciderea evreilor. Cu mult timp în urmă, istoricul Irving a propus public să plătească o mie de kilograme oricărei persoane care ar putea dovedi că Hitler a ordonat, din motive rasiale, uciderea unui singur evreu. Până în prezent, nimeni nu a produs dovezi. După război, zeci de mii de oficiali total imaculați ai NSDAP au atestat pe jurământ să nu fi cunoscut până la sfârșitul războiului despre uciderea evreilor. Niciunul dintre dignatarii guvernului german acuzat în Nuremberg a recunoscut că știa despre uciderea în masă a evreilor. Nici măcar în cuvintele lor de încheiere în jos! (...) Normalizarea relației dintre germani și evrei depinde de voința adevărului istoric și necesită nu numai că o parte este vinovat pentru responsabilitatea pe care o recunoaște, ci și că cealaltă parte se abține de la suprimarea contribuției sale negative la istorie (...). În ultimul rând, normalizarea necesită distantarea clară a evreilor de la războaiele și a atrocităților de după război (Kriegs- und Nachkriegsgreuelpropaganda) împotriva Germaniei, direct sau indirect cu privire la evrei. Tu, profesorul Wolffsohn, ar contribui foarte mult la acest lucru dacă ați abandona declarațiile false sau discutibile împotriva Germaniei și ar încerca serios să se familiarizeze cu discursul academic real al istoriei contemporane.” La 15 decembrie 1999 W. a trimis această scrisoare poliției. La 6 aprilie 2000, el a refuzat în mod explicit să depună o cerere de urmărire penală (Strafantrag - a se vedea „Legea și practica internă relevantă” de mai jos). La 21 iunie 2000, un ofițer de poliție a informat H. – al căror bunici au murit într-un tabără de concentrare – despre scrisoarea și conținutul său. În aceeași zi, acesta a depus o cerere de urmărire penală. La 27 iulie 2001, Curtea de District Fürth (Amtsgericht) a condamnat reclamantul de a denigra demnitatea decedatului în temeiul articolului 189 din Codul Penal German (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos) și l-a condamnat la trei luni de închisoare. În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale Federale (Bundesverfassungsgericht), acesta a amintit că în mod istoric s-a dovedit că uciderea în masă a evreilor în tabere de concentrare a fost planificată și organizată de Hitler și NSDAP. Prin urmare, nici o dovadă în acest sens nu a trebuit să fie adăugată, după cum solicită reclamantul. Deși reclamantul nu a refuzat Holocaustul ca atare, negarea sa asupra responsabilității lui Hitler și a NSDAP în acest sens a constituit o judecată de valoare negativă (negative Werturteil). Astfel, a negat soarta extrem de crudă și unică a victimelor și, în consecință, a disprețuit demnitatea decedatului. În plus, întrucât pasajele relevante din scrisoarea reclamantului nu au exprimat opinia, dar au trebuit să fie clasificate ca acuzații de fapte care au fost dovedit false, acestea nu se încadrează în cadrul articolului 5 § 1 din Legea de bază germană, care protejează libertatea de opinie. Având în vedere caracterul polemic al acestora, ei nu intră nici în cadrul articolului 5 § 3 din Legea de bază germană, care protejează libertatea cercetării. În ceea ce privește stabilirea sentinței, instanța a luat în considerare faptul că reclamantul a fost condamnat în 1995 și, respectiv, în 1996 de a denigra demnitatea decedatului pentru negarea existenței camerelor de gaz și că scrisoarea în cauză a fost scrisă în timpul perioadei de probă. La 28 ianuarie 2002, Curtea Regională Nürnberg-Fürth (Landgericht) a respins apelurile depuse de reclamantul și procurorul public. Potrivit Curții Regionale, nu s-a contestat faptul că reclamantul a scris și a trimis scrisoarea lui W. De asemenea, a remarcat că o cerere de urmărire penală a fost depusă la procurorul public. Deși W. Nu și-a depus o cerere de urmărire penală, circumstanța în care a transferat scrisoarea reclamantului către poliție a arătat că nu și-a considerat conținutul ca fiind neînfruntat. Curtea regională a considerat că exterminarea evreilor în camerele de gaz este un fapt istoric clar stabilit. De asemenea, este o cunoaștere comună că Hitler a dorit și inițiat uciderea evreilor în Germania și că NSDAP a planificat și organizat exterminarea sistematică a poporului evreu. Prin urmare, nu a fost necesar să aducă dovezile solicitate. Acuzațiile reclamantului că nici unul dintre dignatarii acuzați ai guvernului german în procesele de la Nuremberg nu știa de exterminarea evreilor era absurdă și monstruoasă și a ofensat evreii uciși de naziști. Declarația reclamantului că avizul exprimat de W. făcea parte din propaganda de război și a atrocității de după război, combinată cu negarea responsabilității lui Hitler și a socialisților naționali în exterminarea evreilor, a arătat disprețuirea reclamantului față de evreii, victimele principale ale exterminării sistematice. Curtea a concluzionat că declarațiile referitoare la faptele dovedit false nu au fost protejate de art. 5 din Legea de bază germană. La 10 iulie 2002, Curtea de Apel din Bavaria (Bayerisches Oberstes Landesgericht) a respins apelul reclamantului asupra punctelor de drept ca fiind nediscriminarea unor erori juridice în detrimentul reclamantului. La 28 noiembrie 2002, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht), ședința ca bancă de trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului. Secțiunea 189 din Codul Penal prevede următoarele: „Toată persoană care denigre demnitatea decedatului este pedepsită cu închisoarea care nu depășește doi ani sau cu o amendă”. Secțiunea 194 din Codul Penal stabilește că, cu puține excepții, o astfel de infracțiune nu poate fi urmărită decât prin aplicarea unei rude ale victimei infracțiunii. În 1992, Curtea Constituțională Federală a stabilit că negarea existenței camerelor de gaz este o afirmație de fapte care au fost dovedit false și că această afirmație poate fi interzisă din cauza naturii lor ofensive. În 1996 Curtea de Apel bavariană a confirmat că negarea existenței camerelor de gaz a fost pedepsită în temeiul articolului 189 din Codul Penal.

The applicant, Mr Hans-Jürgen Witzsch, a German national, was born in 1939 and when introducing the application lived in Fürth. In an article published in a German weekly review on 30 September 1999 a well-known historian, Professor Wolffson (thereafter “W.”) made inter alia the following statements: “(...) Hitler wanted the murder of the Jews. He ordered it and certainly knew about it. Although he had not given a written order, there is evidence that he had given oral orders on several occasions. The murder of the Jews was wanted and organised from above and by NS-activists from the bottom (...).” In a letter of 3 December 1999 the applicant wrote to Professor Wolffson in reply to this article: “(...) Your statements which are false and historically unsustainable shall not stand unanswered (...). It is actually established that there is no indication in party programs of the National Socialist German Workers’ Party, the NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei), that the NSDAP and Hitler intended to murder the Jews. Anybody who – with all the means at his disposal – fostered the emigration of the Jewish minority until late after the beginning of the Second World War can hardly be said to have prepared the murder of the Jews. A long time ago, the historian Irving has publicly proposed to pay a thousand pounds to any person who could prove that Hitler had ordered, for racial reasons, the murder of one single Jew. So far, nobody has produced evidence. After the war, tens of thousands of totally immaculate officials of the NSDAP have attested on oath not to have known until the end of the war about the murder of Jews. None of the dignitaries of the German Government accused in Nuremberg admitted to have known about the mass murder of Jews. Not even in their closing words under the gallows! (...) The normalisation of the relation between Germans and Jews depends on the will to historical truth and requires not only that one party is blamed for the responsibility it admits but also that the other party refrains from suppressing its negative contribution to history (...). Last but not least, the normalisation requires the Jews’ clear distancing from the war and post-war atrocity propaganda (Kriegs- und Nachkriegsgreuelpropaganda) against Germany, directly or indirectly concerning the Jews. You, Professor Wolffsohn, would highly contribute to this if you would abandon the false or questionable statements against Germany and seriously endeavour to become acquainted with the actual academic discourse of contemporary history.” On 15 December 1999 W. submitted this letter to the police. On 6 April 2000 he explicitly refused to lodge an application for prosecution (Strafantrag - see “Relevant domestic law and practice” below). On 21 June 2000 a police officer informed H. – whose grandparents had died in a concentration camp – about the letter and its content. On the same day, the latter lodged an application for prosecution. On 27 July 2001 the Fürth District Court (Amtsgericht) convicted the applicant of disparaging the dignity of the deceased pursuant to Section 189 of the German Criminal Code (see “Relevant domestic law and practice” below) and sentenced him to three months’ imprisonment. With reference to the case-law of the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgericht), it recalled that it was historically proven that the mass killing of Jews in concentration camps was planned and organised by Hitler and the NSDAP. Accordingly, no evidence in this respect had to be adduced, as requested by the applicant. Although the applicant had not denied the Holocaust as such, his denial of Hitler’s and the NSDAP’s responsibility in this respect was tantamount to a negative value judgment (negatives Werturteil). He had thereby denied the victims’ extremely cruel and unique fate and accordingly disparaged the dignity of the deceased. Furthermore, as the pertinent passages of the applicant’s letter did not express an opinion but had to be categorised as allegations of facts which had been proven untrue, they did not fall within the ambit of Article 5 § 1 of the German Basic Law which protects the freedom of opinion. Given their polemic nature, they neither fell within the ambit of Article 5 § 3 of the German Basic Law which protects the freedom of research. In fixing the sentence, the court took into account that the applicant had been convicted in 1995 and 1996 respectively of disparaging the dignity of the deceased for denying the existence of gas chambers and that the letter at issue had been written during the probationary period. On 28 January 2002 the Nürnberg-Fürth Regional Court (Landgericht) dismissed the appeals lodged by the applicant and the Public Prosecutor. According to the Regional Court, it was not contested that the applicant had written and sent the letter to W. It further noted that a valid request for prosecution had been filed with the public prosecutor. Although W. had not lodged himself a request for prosecution, the circumstance that he had transferred the applicant’s letter to the police showed that he had not considered its contents as unoffending. The Regional Court considered that the extermination of the Jews in gas chambers is a clearly established historical fact. It is also common knowledge that Hitler had wanted and initiated the murder of the Jews in Germany and that the NSDAP had planned and organised the systematic extermination of Jewish people. It was therefore not necessary to adduce the requested evidence. The applicant’s allegations that none of the accused dignitaries of the German Government in the Nuremberg Trials had known of the extermination of the Jews, was absurd and monstrous and offended the Jews murdered by the Nazis. The applicant’s statement that the opinion expressed by W. was part of the war propaganda and after-war atrocity propaganda combined with the denial of Hitler’s and the national Socialists’ responsibility in the extermination of the Jews showed the applicant’s disdain towards the Jews, the principal victims of the systematic extermination. The court concluded that statements concerning facts which had been proven untrue were not protected by Article 5 of the German Basic Law. On 10 July 2002 the Bavarian Court of Appeal (Bayerisches Oberstes Landesgericht) dismissed the applicant’s appeal on points of law as not disclosing any legal errors to the detriment of the applicant. On 28 November 2002 the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgericht), sitting as a bench of three judges, refused to admit the applicant’s constitutional complaint. The applicant was represented by defence counsel throughout the proceedings. Section 189 of the Criminal Code provides as follows: “Anybody disparaging the dignity of the deceased shall be punishable with imprisonment not exceeding two years or with a fine.” Section 194 of the Criminal Code determines that, with few exceptions, such an offence can only be prosecuted upon application by a relative of the victim of the offence. In 1992 the Federal Constitutional Court established that the denial of the existence of gas chambers was an allegation of facts which had been proven untrue and that this allegation can be prohibited on account of their offending nature. In 1996 the Bavarian Court of Appeal confirmed that the denial of the existence of gas chambers was punishable under Section 189 of the Criminal Code.