ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1040/2010

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamantul B.C.F., a chemat în judecată pe pârâta SC

S. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata tuturor drepturilor

bănești ce se cuvin ca urmare a excluderii sale din societate, a

dobânzilor și penalităților pentru lucrările efectuate

și plătite din banii personali, compensarea cheltuielilor făcute

de societate în perioada 1992-1994 din dividende neîncasate, restituirea sumei

de 1.000.000 lei cerută de asociatul S.D., plata chiriei încasată

ilegal de societate pe spațiul proprietatea reclamantului și valoarea

diminuării profitului cu reparațiile făcute autoturismului,

provocate de asociatul S.D.

Prin cererea

reconvențională, pârâta a solicitat compensarea drepturilor cuvenite

reclamantului cu datoriile pe care acesta le are față de societate

din închirierea ilicită a spațiului proprietatea

societății.

Prin cerere de intervenție, B.M.

a solicitat obligarea pârâtei la 796.772 lei pentru serviciile prestate.

Tribunalul Olt, prin sentința nr.

614 din 11 octombrie 2006, a admis în parte cererea reclamantului, a admis cererea

reconvențională a pârâtei, a constatat drepturile reclamantului de

468.898.877 lei și datoriile acestuia de 667.781.500 lei către

pârâtă, a respins cererea reclamantului privind chiria pentru

spațiile V. și P., și privind diminuarea profitului cu cheltuielile

pentru reparația autoturismului, a admis cererea de intervenție a

intervenientei B.M. și a obligat pe pârâtă la 796.772 lei și a

compensat cheltuielile de judecată.

Instanța de fond a reținut

în esență că prin excluderea din societate reclamantul este

îndreptățit la restituirea sumelor reprezentând aportul la capitalul

social, suma de 990.000 lei actualizată credit acordat de reclamant

societății comerciale și dividendele neîncasate, dar

totodată datorează societății chiria pentru spațiul

blocului V., sume care au fost compensate în limita creanței celei mai

mici conform raportului de expertiză.

În privința cererii de

intervenție, instanța a reținut că intervenienta este

îndreptățită la plata serviciilor prestate pentru supravegherea

lucrărilor de extindere și modernizare a activității,

conform ștatelor de plată.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

nr. 295 din 27 octombrie 2008, a admis apelurile reclamantului și pârâtei,

a schimbat în parte sentința atacată, a respins ca prescrisă

cererea de intervenție, a constatat drepturile reclamantului în sumă

de 20.989,71 lei și obligații în sumă de 5.195,77 lei, a

compensat datoriile reciproce și a obligat pe pârâtă la 15.793,94 lei

către reclamant. Apelul intervenientei a fost respins.

Instanța de apel a constatat

că intervenienta, la data de 6 iunie 2006 a formulat cererea în

pretenții pentru acordarea drepturilor cuvenite pentru lunile iunie

–noiembrie 1996, peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr.

167/1950 astfel încât drepturile sale sunt prescrise.

În privința apelului

reclamantului, instanța a considerat, în urma raportului de expertiză

că suma la care acesta este îndreptățit este de 20.989,71 lei

reprezentând contravaloarea a 40% din activul net, 5% din creșterea

rezervelor și dividendelor.

Față de data

formulării cererii reconvenționale, instanța de apel a

considerat că partea din pretențiile formulate, ce vizează

perioada cu 3 ani înainte pe formularea cererii, este prescrisă.

Criticile legate de încheierile din

4 octombrie și 11 octombrie 2006 au fost considerate neîntemeiate întrucât

nu au pricinuit nicio vătămare și pentru că s-au respectat

prevederile art. 119 alin. (4) și art. 156 C. proc. civ.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, părțile au declarat recurs.

Reclamantul și intervenienta

și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6,

7 și 9 C. proc. civ.

Recurenții susțin că

ieșirea din indiviziune a unui asociat e prevăzută de art. 224

din Legea nr. 31/1990 pe care instanțele nu l-au aplicat în sensul că

societatea nu a prezentat actele contabile instanței pentru a le pune la

dispoziția experților, situație sesizată de expertul S.A.,

dar pe care instanța de apel nu a avut-o în vedere. Astfel nu s-a stabilit

un patrimoniu cert al societății comerciale, după cum nu s-au

stabilit decât o parte din cheltuielile de finisare a spațiului din blocul

V. care în prezent au valoare de peste 300.000 euro. Nelegal au fost

reținute sumele datorate, acestea fiind înregistrate în contabilitate la

cheltuieli și apoi scăzută din profitul firmei, cu toate acestea

drepturile și obligațiile au fost stabilite pe baza unor expertize

contradictorii la care instanța de apel nu a admis obiecțiuni,

încălcându-se dreptul la apărare și principiul

aplicabilității.

Recurenții susțin în continuare

că instanța de apel nu a motivat cum s-a ajuns la calculul valorii

drepturilor și obligațiilor și a patrimoniului social partajat

și cum a operat compensarea în raport cu chiria plătită de

societate în condițiile în care societatea a devenit proprietară

asupra spațiului din blocul V. după data excluderii reclamantului,

iar valoarea acestuia nu rezultă din niciun act sau înregistrare

contabilă.

Mai susțin recurenții

că instanțele nu s-au pronunțat cu privire la compensarea

cheltuielilor făcute în anii 1992-1994 pentru lucrările de finisare a

spațiului comercial și nici cu privire la procentul de 5% ca aport la

capitalul social pentru perioada 3 iunie 2000 până la excludere.

Referitor la chiriile pe

spațiile comerciale recurenții consideră că greșit

instanțele au respins cererile pe motive că nu ar fi fost proprietar

și respectiv nu au făcut dovada închirierii – deși aceasta

există la dosar.

Cu privire la cererea

reconvențională, se susține că greșit au considerat

tardivitatea cererii din 25 aprilie 2005 în raport cu prevederile art. 119, art.

120, art. 132 și art. 134 C. proc. civ.

De altfel, Curtea de Apel Craiova nu

a avut în vedere regimul juridic al spațiilor comerciale și a motivat

bizar acordarea drepturilor rezultate din închirierea acestora.

O ultimă critică se

referă la greșita respingere a cererii de intervenție, întrucât

societatea comercială a achiesat la plata drepturilor salariale.

În privința cheltuielilor de

judecată, recurenții susțin că nu le-au solicitat la

instanța de apel întrucât nu au considerat cauza în stare de

judecată.

Prin recursul său pârâta SC S.

SRL atacă decizia curții de apel, fără însă a-l motiva

în termenul prevăzut de art. 303 C. proc. civ.

Acest din urmă recurs se va

constata a fi nul în condițiile art. 306 C. proc. civ. întrucât termenul

de 15 zile pentru motivarea recursului se socotesc de la data comunicării

hotărârii atacate, iar nemotivarea în termenul prevăzut de lege este

sancționată cu nulitatea acestuia.

Comunicarea deciziei atacate s-a

îndeplinit la data de 3 decembrie 2008, iar motivarea cererii de recurs s-a

depus direct la instanța de recurs, cu încălcarea prevederilor art. 302

C. proc. civ., la data de 24 aprilie 2009, peste termenul prevăzut de

lege.

Recursul recurenților B.C.F.

și B.M. este nefondat și va fi respins pentru următoarele

considerente ce se vor expune.

În privința cererii de

intervenție, instanța de apel a constatat că la data de 6 iunie

2006 recurenta intervenientă a solicitat drepturile patrimoniale invocate

din obligația de plată născută în perioada iunie –

noiembrie 1996 iar termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit la

3 ani de la data scadenței, respectiv la 1 decembrie 1999. Dincolo de

această dată obligația de plată în sarcina debitorului capătă

caracterul unei obligații imperfecte sau naturale pe care o poate executa

numai prin propria voință, fără însă a putea fi

constrâns de forța publică.

În privința cererii

reclamantului, se constată că decizia atacată prin obligarea

societății pârâte la despăgubiri reprezentând 40% din activul

net și 5% din creșterea rezervelor și dividendelor, a făcut

aplicațiunea dispozițiilor art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,

acordând asociatului exclus suma de bani reprezentând partea

proporțională din patrimoniul social la care are dreptul.

Afirmația potrivit căreia

societatea pârâtă nu a prezentat actele experților este

contrazisă de expertul S.A., care atât în raportul efectuat cât și în

răspunsul la obiecțiuni a confirmat preluarea datelor din

contabilitate și bilanțurile contabile, întocmind Anexa 1 cu privire

la stabilirea activului net, astfel cum era impus obiectivul expertizei.

Nemulțumirea cu privire la

reținerea unor sume înregistrate în contabilitate la cheltuieli și

apoi scăzute din profitul firmei este netemeinică atât pentru

considerentul că în obiecțiunile formulate la raportul de

expertiză acestea nu au format obiectul contestării, dar și

pentru că operațiunea de scădere a cheltuielilor era pentru a

releva în bilanț raportul între venituri și cheltuieli.

În privința operațiunii de

compensare a drepturilor față de chiria plătită de

societate, instanțele au reținut că spațiul blocului V. a

fost proprietatea acesteia prin protocolul din 2 martie 1992 astfel încât

compensarea cheltuielilor cu finisajele (din anii 1992 – 1994) pe lângă faptul

că cererea este prescrisă extinctiv, nu are nici un suport probator.

Nefondată este și critica

relativă la nepronunțarea asupra procentului de 5% ca aport la

capitalul social, instanța de apel constatând creșterea activului net

contabil cu suma de 14.875.110 rol reprezentând creșterea rezervelor

totale de 5%.

Revenirea la critica referitoare la

chiriile la care reclamantul era îndreptățit, recursul confirmă

lipsa bunei credințe a acestuia. Prin hotărâri irevocabile s-a

constatat că nu reclamantul era proprietarul spațiului din blocul V.,

iar dovada închirierii acestuia în nume propriu relevă obligația pe

care o are față de societatea comercială, și care a fost

analizată în rapoartele de expertiză.

În privința

încălcării dreptului la apărare, recurentului i s-au admis

obiecțiunile la raportul de expertiză iar expertul a răspuns

atât acestora cât și contestației depusă ulterior.

Retragerea apărătorului

recurentului în momentul în care au fost încheiate dezbaterile a condus la

aplicarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., instanța amânând

pronunțarea în vederea depunerii concluziilor scrise, pentru a respecta

drepturile fundamentale ale părților.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenți

împotriva deciziei nr. 295 din 27 octombrie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul B.C.F. și intervenienta B.M., împotriva deciziei nr. 295 din

27 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială,

ca nefondat.

Constată nulitatea recursului

declarat de pârâta SC S. SRL Slatina împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 16 martie 2010.