ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1040/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul B.C.F., a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata tuturor drepturilor bănești ce se cuvin ca urmare a excluderii sale din societate, a dobânzilor și penalităților pentru lucrările efectuate și plătite din banii personali, compensarea cheltuielilor făcute de societate în perioada 1992-1994 din dividende neîncasate, restituirea sumei de 1.000.000 lei cerută de asociatul S.D., plata chiriei încasată ilegal de societate pe spațiul proprietatea reclamantului și valoarea diminuării profitului cu reparațiile făcute autoturismului, provocate de asociatul S.D. Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat compensarea drepturilor cuvenite reclamantului cu datoriile pe care acesta le are față de societate din închirierea ilicită a spațiului proprietatea societății.

Prin cerere de intervenție, B.M. a solicitat obligarea pârâtei la 796.772 lei pentru serviciile prestate. Tribunalul Olt, prin sentința nr. 614 din 11 octombrie 2006, a admis în parte cererea reclamantului, a admis cererea reconvențională a pârâtei, a constatat drepturile reclamantului de 468.898.877 lei și datoriile acestuia de 667.781.500 lei către pârâtă, a respins cererea reclamantului privind chiria pentru spațiile V. și P., și privind diminuarea profitului cu cheltuielile pentru reparația autoturismului, a admis cererea de intervenție a intervenientei B.M. și a obligat pe pârâtă la 796.772 lei și a compensat cheltuielile de judecată.

Instanța de fond a reținut în esență că prin excluderea din societate reclamantul este îndreptățit la restituirea sumelor reprezentând aportul la capitalul social, suma de 990.000 lei actualizată credit acordat de reclamant societății comerciale și dividendele neîncasate, dar totodată datorează societății chiria pentru spațiul blocului V., sume care au fost compensate în limita creanței celei mai mici conform raportului de expertiză. În privința cererii de intervenție, instanța a reținut că intervenienta este îndreptățită la plata serviciilor prestate pentru supravegherea lucrărilor de extindere și modernizare a activității, conform ștatelor de plată.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 295 din 27 octombrie 2008, a admis apelurile reclamantului și pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată, a respins ca prescrisă cererea de intervenție, a constatat drepturile reclamantului în sumă de 20.989,71 lei și obligații în sumă de 5.195,77 lei, a compensat datoriile reciproce și a obligat pe pârâtă la 15.793,94 lei către reclamant. Apelul intervenientei a fost respins. Instanța de apel a constatat că intervenienta, la data de 6 iunie 2006 a formulat cererea în pretenții pentru acordarea drepturilor cuvenite pentru lunile iunie –noiembrie 1996, peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1950 astfel încât drepturile sale sunt prescrise.

În privința apelului reclamantului, instanța a considerat, în urma raportului de expertiză că suma la care acesta este îndreptățit este de 20.989,71 lei reprezentând contravaloarea a 40% din activul net, 5% din creșterea rezervelor și dividendelor. Față de data formulării cererii reconvenționale, instanța de apel a considerat că partea din pretențiile formulate, ce vizează perioada cu 3 ani înainte pe formularea cererii, este prescrisă. Criticile legate de încheierile din 4 octombrie și 11 octombrie 2006 au fost considerate neîntemeiate întrucât nu au pricinuit nicio vătămare și pentru că s-au respectat prevederile art. 119 alin. (4) și art. 156 C. proc. civ. Împotriva deciziei astfel pronunțate, părțile au declarat recurs.

Reclamantul și intervenienta și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. Recurenții susțin că ieșirea din indiviziune a unui asociat e prevăzută de art. 224 din Legea nr. 31/1990 pe care instanțele nu l-au aplicat în sensul că societatea nu a prezentat actele contabile instanței pentru a le pune la dispoziția experților, situație sesizată de expertul S.A., dar pe care instanța de apel nu a avut-o în vedere. Astfel nu s-a stabilit un patrimoniu cert al societății comerciale, după cum nu s-au stabilit decât o parte din cheltuielile de finisare a spațiului din blocul V. care în prezent au valoare de peste 300.000 euro.

Nelegal au fost reținute sumele datorate, acestea fiind înregistrate în contabilitate la cheltuieli și apoi scăzută din profitul firmei, cu toate acestea drepturile și obligațiile au fost stabilite pe baza unor expertize contradictorii la care instanța de apel nu a admis obiecțiuni, încălcându-se dreptul la apărare și principiul aplicabilității. Recurenții susțin în continuare că instanța de apel nu a motivat cum s-a ajuns la calculul valorii drepturilor și obligațiilor și a patrimoniului social partajat și cum a operat compensarea în raport cu chiria plătită de societate în condițiile în care societatea a devenit proprietară asupra spațiului din blocul V. după data excluderii reclamantului, iar valoarea acestuia nu rezultă din niciun act sau înregistrare contabilă.

Mai susțin recurenții că instanțele nu s-au pronunțat cu privire la compensarea cheltuielilor făcute în anii 1992-1994 pentru lucrările de finisare a spațiului comercial și nici cu privire la procentul de 5% ca aport la capitalul social pentru perioada 3 iunie 2000 până la excludere. Referitor la chiriile pe spațiile comerciale recurenții consideră că greșit instanțele au respins cererile pe motive că nu ar fi fost proprietar și respectiv nu au făcut dovada închirierii – deși aceasta există la dosar. Cu privire la cererea reconvențională, se susține că greșit au considerat tardivitatea cererii din 25 aprilie 2005 în raport cu prevederile art. 119, art. 120, art. 132 și art. 134 C. proc. civ.

De altfel, Curtea de Apel Craiova nu a avut în vedere regimul juridic al spațiilor comerciale și a motivat bizar acordarea drepturilor rezultate din închirierea acestora. O ultimă critică se referă la greșita respingere a cererii de intervenție, întrucât societatea comercială a achiesat la plata drepturilor salariale. În privința cheltuielilor de judecată, recurenții susțin că nu le-au solicitat la instanța de apel întrucât nu au considerat cauza în stare de judecată. Prin recursul său pârâta SC S. SRL atacă decizia curții de apel, fără însă a-l motiva în termenul prevăzut de art. 303 C. proc. civ. Acest din urmă recurs se va constata a fi nul în condițiile art. 306 C. proc. civ. întrucât termenul de 15 zile pentru motivarea recursului se socotesc de la data comunicării hotărârii atacate, iar nemotivarea în termenul prevăzut de lege este sancționată cu nulitatea acestuia.

Comunicarea deciziei atacate s-a îndeplinit la data de 3 decembrie 2008, iar motivarea cererii de recurs s-a depus direct la instanța de recurs, cu încălcarea prevederilor art. 302 C. proc. civ., la data de 24 aprilie 2009, peste termenul prevăzut de lege. Recursul recurenților B.C.F. și B.M. este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente ce se vor expune. În privința cererii de intervenție, instanța de apel a constatat că la data de 6 iunie 2006 recurenta intervenientă a solicitat drepturile patrimoniale invocate din obligația de plată născută în perioada iunie – noiembrie 1996 iar termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit la 3 ani de la data scadenței, respectiv la 1 decembrie 1999. Dincolo de această dată obligația de plată în sarcina debitorului capătă caracterul unei obligații imperfecte sau naturale pe care o poate executa numai prin propria voință, fără însă a putea fi constrâns de forța publică.

În privința cererii reclamantului, se constată că decizia atacată prin obligarea societății pârâte la despăgubiri reprezentând 40% din activul net și 5% din creșterea rezervelor și dividendelor, a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, acordând asociatului exclus suma de bani reprezentând partea proporțională din patrimoniul social la care are dreptul. Afirmația potrivit căreia societatea pârâtă nu a prezentat actele experților este contrazisă de expertul S.A., care atât în raportul efectuat cât și în răspunsul la obiecțiuni a confirmat preluarea datelor din contabilitate și bilanțurile contabile, întocmind Anexa 1 cu privire la stabilirea activului net, astfel cum era impus obiectivul expertizei.

Nemulțumirea cu privire la reținerea unor sume înregistrate în contabilitate la cheltuieli și apoi scăzute din profitul firmei este netemeinică atât pentru considerentul că în obiecțiunile formulate la raportul de expertiză acestea nu au format obiectul contestării, dar și pentru că operațiunea de scădere a cheltuielilor era pentru a releva în bilanț raportul între venituri și cheltuieli. În privința operațiunii de compensare a drepturilor față de chiria plătită de societate, instanțele au reținut că spațiul blocului V. a fost proprietatea acesteia prin protocolul din 2 martie 1992 astfel încât compensarea cheltuielilor cu finisajele (din anii 1992 – 1994) pe lângă faptul că cererea este prescrisă extinctiv, nu are nici un suport probator.

Nefondată este și critica relativă la nepronunțarea asupra procentului de 5% ca aport la capitalul social, instanța de apel constatând creșterea activului net contabil cu suma de 14.875.110 rol reprezentând creșterea rezervelor totale de 5%. Revenirea la critica referitoare la chiriile la care reclamantul era îndreptățit, recursul confirmă lipsa bunei credințe a acestuia. Prin hotărâri irevocabile s-a constatat că nu reclamantul era proprietarul spațiului din blocul V., iar dovada închirierii acestuia în nume propriu relevă obligația pe care o are față de societatea comercială, și care a fost analizată în rapoartele de expertiză. În privința încălcării dreptului la apărare, recurentului i s-au admis obiecțiunile la raportul de expertiză iar expertul a răspuns atât acestora cât și contestației depusă ulterior.

Retragerea apărătorului recurentului în momentul în care au fost încheiate dezbaterile a condus la aplicarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., instanța amânând pronunțarea în vederea depunerii concluziilor scrise, pentru a respecta drepturile fundamentale ale părților. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenți împotriva deciziei nr. 295 din 27 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.C.F. și intervenienta B.M., împotriva deciziei nr. 295 din 27 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Constată nulitatea recursului declarat de pârâta SC S. SRL Slatina împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 16 martie 2010.