ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 877/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia a pârâtului Mircea Alexandru. În motivarea cererii s-a arătat că la 3 februarie 2009 pârâtul a fost expulzat din Italia, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, iar datorită comportamentului pârâtului pe perioada șederii în Italia s-a dispus măsura interzicerii șederii pe teritoriul acestei țări.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile H.G. nr. 1347/2007 coroborate cu cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 275 din 12 martie 2009, Tribunalul Călărași, secția civilă, a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că după 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, sunt aplicabile dispozițiile C.E.D.O., precum și cele ale Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. Așa fiind, potrivit dispozițiilor art. 8 din C.E.D.O. restrângerile drepturilor și libertăților nu pot fi aplicabile decât în scopul pentru care au fost prevăzute, iar potrivit dispozițiilor art. 53 nici o dispoziție din convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții la care această parte contractantă este parte.

Apelul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 127 A pronunțată la data de 18 iunie 2009. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că măsura îndepărtării pârâtului de pe teritoriul italian nu este suficientă pentru a releva împrejurarea că intimatul ar constitui un pericol actual pentru ordinea publică, sănătatea publică sau siguranța națională, singurele valori în considerarea cărora poate fi dispusă o măsură restrictivă precum cea solicitată de reclamant. În ce privește invocarea ca temei de drept a H.G.

nr. 1347/2001, s-a reținut că acest act normativ nu conține dispoziții referitoare la limitarea exercițiului dreptului la liberă circulație, ci prevede demersurile care sunt în sarcina unor structuri instituționale, printre care și reclamantul, cu scopul înaintării către instanță a „dosarului de îndepărtare” a cetățeanului român de pe teritoriul statului italian, demers ce trebuie făcut în corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, care formulează critici vizând faptul că instanța de apel nu a luat în considerare dispozițiile obiectului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, potrivit cărora autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați pe o perioadă determinată.

Potrivit alin. (1) al art. 27 din Directiva 2004/38/CE restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2), măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză. Se mai invocă dispozițiile Acordului de readmisie încheiat între România și Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, orice persoană care nu mai îndeplinește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante.

Analizând recursul în limita susținerilor recurentului, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct.9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Este corect considerentul instanței de apel în sensul că obiectivul nr. 2 lit. d) din Planul de măsuri pentru sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, aprobat prin H.G. nr. 1347/2001, nu conține dispoziții referitoare la limitarea exercițiului dreptului la liberă circulație, ci prevede demersurile care sunt în sarcina unor structuri instituționale, printre care și reclamantul, cu scopul înaintării către instanță a „dosarului de îndepărtare” a cetățeanului român de pe teritoriul statului italian, demers ce trebuie făcut în corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Or, față de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene. Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică.

În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză. Așa fiind, limitarea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză, așa cum corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate, reclamantul nu a administrat nicio probă privind comportamentul pârâtului în sensul că ar reprezenta o amenințare reală și suficient de gravă la adresa autorităților italiene. Întrucât recurentul-reclamant nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 127/A din 18 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 12 februarie 2010.