ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4685/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4685/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 209 din 18 februarie 2009, Tribunalul București, s

ecția a III a civilă, a admis

în parte cererea formulată de reclamanții

O.I.

și O.G., în contradictoriu cu pârâtul

M.I.R.A.

;

a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 782 mp, astfel cum a

fost identificată de expertul tehnic

V.I.,

aflată în posesia M.I.R.A.

; a

respins ca neîntemeiată cererea de restituire în natură

pentru terenul

de 90 mp, ocupat de depozite, astfel cum a fost identificat de expertul tehnic

V.I., aflat în posesia M.I.R.A.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin

notificarea nr. 53N din 04 februarie 2002 emisă de Biroul Executorului

Judecătoresc „B.I.", reclamanții au solicitat

Prefecturii județului Neamț restituirea imobilului situat în

intravilanul

comunei Bicazu

Ardelean, județul Neamț, format din teren de 1.692

mp și acordarea de despăgubiri pentru construcția

demolată.

Prin dispoziția

nr. 35 din 20 februarie 2006 emisă de primarul

comunei Bicazu Ardelean, a fost respinsă notificarea făcută de

reclamanți, cu motivarea că imobilele a căror

retrocedare se solicită au

fost

expropriate de statul maghiar conform extrasului de carte funciară

nr. 2419 eliberat de Judecătoria Toplița la data

de 27 februarie 1997.

Prin sentința

civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 de către Tribunalul Neamț, secția civilă, în

dosar nr. 736/2006, rămasă irevocabilă, a fost

admisă contestația reclamanților împotriva

dispoziției nr. 35 din 20

februarie

2006, ce a fost anulată, iar intimata a fost obligată să

soluționeze în fond notificarea cu privire la

teren și să înainteze aceeași

notificare

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform

art. 16

alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în vederea

soluționării cererii de despăgubiri bănești

pentru imobilul locuință

compusă din patru camere și dependințe,

demolate, pentru care restituirea în natură nu este posibilă.

In motivarea sentinței, s-a reținut că,

în fapt, autorul

contestatorilor a avut în

proprietate suprafața de teren de 1.692 mp și

construcția intabulată în cartea funciară nr. 2703, în baza contractului

de vânzare - cumpărare încheiat la

data de 08 august 1939, întabularea

dreptului de proprietate având un

caracter constitutiv de drepturi

consacrat

prin art. 17 raportat la art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938

modificat prin Legea din 14 august 1940 privind

unificarea dispozițiilor

privitoare la cărțile funciare.

Ulterior, la data

de 28 iunie 1943 a fost întabulat în partea a

II-

a

a cărții funciare menționate dreptul de proprietate

al statului maghiar,

conform hotărârii

definitive nr. 1838/1942 a Tribunalului Regal Miercurea Ciuc, dată în baza

înscrisului de expropriere și a schiței datate 13 octombrie 1941.

Legea nr. 260 din

04 aprilie 1945 privitoare la legislația aplicabilă

în Transilvania de Nord, precum

și la drepturile dobândite în acest

teritoriu

în timpul ocupației ungare, constată prin art. 19 alin. (2) nulitatea de drept

a transmisiunilor de drepturi efectuate în temeiul

ordonanțelor maghiare discriminatorii adoptate după data de 15 martie

1939 în folosul statului maghiar sau a persoanelor

juridice maghiare, precum și retransmisiunile acestor drepturi de

subdobânditori, urmând

ca dreptul de

proprietate și alte drepturi dobândite tabular înscrise în

favoarea persoanelor prevăzute la alineatul

precedent să fie radiate din

oficiu, cu restabilirea stării tabulare

anterioare.

Instanța a

constatat că la data de 5 ianuarie 1946 s-a intabulat în

baza Decretului-lege nr. 260/1945 dreptul de

proprietate asupra

imobilelor în litigiu în

favoarea statului român, pentru ca la data de 18

februarie 1952 să se

intabuleze în baza Jurnalului Consiliului de

Miniștri

nr. 563 din 30 aprilie 1946 același drept de proprietate în

favoarea

Ministerului Forțelor Armatei.

Astfel, instanța a constatat că această

întabulare în favoarea statului român a constituit prin ea însăși o preluare

abuzivă în accepțiunea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care se

încadrează în perioada reglementată 6 martie 1945 - 22 decembrie

1988 și care îi îndreptățește pe contestatori, în

calitatea lor de legatari

universali

ai autorului O.G., să obțină o reparație echitabilă în

formele legale

ale restituirii în natură sau de despăgubiri prin echivalent.

Prin notificarea nr. 9 N din 08 mai

2007 emisă de Biroul

Executorului

Judecătoresc „B.I." adresată Comisiei comunale

Bicazu Ardelean, reclamanții au solicitat

soluționarea notificării nr. 53

din

04 februarie 2002, conform titlului executoriu menționat mai sus.

Prin adresa nr.

3935 din 30 octombrie 2006, Primăria comunei

Bicazu Ardelean a înaintat către Inspectoratul Județean Jandarmi Neamț

spre competentă soluționare notificarea nr. 53/2002, aceasta

fiind în final înaintată spre soluționare

pârâtului M.I.R.A.

Prin decizia nr. 375 din 31 decembrie

2007 emisă de pârât,

atacată în prezenta

cauză, a fost respinsă notificarea, cu motivarea că

nu a fost dovedit

dreptul de proprietate al autorului notificatorilor

asupra imobilului revendicat, la data intrării acestuia în proprietatea

statului, reținându-se că proprietar

era atunci statul maghiar.

Tribunalul a

reținut că aspectul juridic al existenței sau nu al

dreptului de proprietate al

autorului reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost soluționat în mod

irevocabil prin sentința civilă nr. 309 din

20 iunie 2006 de către Tribunalul Neamț, secția

civilă, bucurându-se

de

puterea lucrului judecat și nemaiputând fi repus în discuție.

Astfel, decizia

atacată în prezenta cauză reiterează disputa deja

tranșată în mod irevocabil prin hotărârea

judecătorească menționată anterior, motiv pentru care din acest punct de vedere

decizia contestată este nelegală.

Tribunalul a constatat, astfel, că

reclamanții au calitatea de persoană îndreptățită cu privire la imobilul a

cărui restituire s-a

solicitat, în sensul

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată,

respectiv suprafața

de teren de 1.692 mp situată în intravilanul

comunei

Bicazu Ardelean și construcția compusă din patru camere și

dependințe,

demolată.

In fapt, a fost

identificat terenul revendicat de reclamanți, prin

raportul de expertiză întocmit

prin comisie rogatorie, rezultând că din

suprafața

de 1.692 mp revendicată de reclamanți, 820 mp sunt

împrejmuiți și stăpâniți de Direcția Silvică Neamț (Ocolul Silvic

Bicaz),

iar 872 mp sunt împrejmuiți

și stăpâniți de M.I.R.A.

(Inspectoratul de Jandarmi Neamț).

Acest ultim teren este ocupat astfel:

40 mp sunt ocupați de o parte din depozitul C2, 50 mp sunt ocupați de o parte

din depozitul

C3, 6 mp sunt ocupați de

ghereta punct control, 130 mp sunt ocupați

de aleea de acces betonată și rigolele pentru scurgerea apelor pluviale,

iar 646 mp (277 + 369) sunt ocupați de terenul aferent clădirilor

(spațiu verde).

Prin completarea

la raportul de expertiză, s-a precizat că pe

suprafața terenului de 1.694 mp nu există

utilități publice.

Tribunalul a

reținut că pentru suprafața de 820 mp teren, pârâtul

M.I.R.A. nu este competent

pentru soluționarea notificării formulate de reclamanți, cât timp, așa

cum reiese din raportul de expertiză, acest teren se

află în

administrarea unei alte persoane

juridice, respectiv Direcția Silvică

Neamț (Ocolul Silvic Bicaz),

unitate deținătoare care ar fi putut soluționa notificarea, însă nu a fost

sesizată nici direct de către

reclamanți,

nici de către pârâtul care, constatând că nu este competent

să soluționeze cererea de restituire cu privire la

o parte din teren, era

obligat să

înainteze notificarea unității deținătoare, potrivit art. 27 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001.

Cu privire la

terenul de 872 mp aflat în administrarea pârâtului

M.I.R.A. (Inspectoratul de

Jandarmi Neamț), pentru soluționarea cererii de

acordare a

despăgubirilor în natură,

tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 10

alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001, constatându-se că nu se poate dispune restituirea în natură

a terenurilor ocupate de construcții, respectiv de o parte din depozitul C2 -

40 mp și de o parte din depozitul O - 50 mp, nefiind vorba despre construcții

ușoare sau

demontabile, în sensul art. 10

alin. (3) din lege, astfel încât reclamanții au

dreptul la masuri

reparatorii prin echivalent.

In ceea ce

privește restul terenului de 782 mp, format din 6 mp

reprezentând ghereta punct control, 130 mp

reprezentând aleea de

acces betonată și

rigolele pentru scurgerea apelor pluviale, iar 646 mp

(277 + 369)

reprezentând spațiu verde, pot fi restituite în natură,

deoarece nu s-a putut reține existența unor elemente de sistematizare

de utilitate publică care să interzică

restituirea în natură.

Cât privește

cererea de acordare a despăgubirilor pentru casă

demolată, tribunalul a reținut că este deja

soluționată, deoarece prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 de către

Tribunalul Neamț,

secția civilă,

irevocabilă, a fost obligat pârâta Comisia Comunală Bicazu Ardelean pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001 să înainteze

notificarea

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform

art. 16 alin.

(2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în vederea

soluționării cererii de despăgubiri bănești pentru imobilul locuință

compusă

din patru camere și dependințe, demolate, pentru care restituirea în natură nu

este posibilă.

Astfel,

reclamanții pot pune în executare sentința civilă de mai

sus, sub aspectul sesizării Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel M.I.R.A.

, iar prin decizia civilă nr. 622 A din 26 noiembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, apelul a fost respins ca

nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că

prima

instanță a stabilit corect situația de fapt și legea aplicabilă.

Transmiterea

dreptului de proprietate - care, în vechiul regat, nu

era legată de cartea funciară,

iar registrul de transcripțiuni nu conferea,

prin transcriere, dobândirea acestui drept, spre

deosebire de legislația din Ardeal, în care translația proprietății se făcea

prin întabularea în

cartea

funciară, a fost lămurită prin Legea cadastrului nr. 7/1996, în

sensul că întabularea nu este

translativă de proprietate, astfel încât nu

are importanță dacă terenul în litigiu a fost sau nu

intabulat în cartea

funciară până la

soluționarea notificării.

In mod corect, pe

baza mijloacelor de probă administrate, prima

instanță a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți să formuleze

notificare, iar în ce privește restituirea terenurilor, conform expertizelor,

ceea ce s-a putut restitui în natură a fost restituit, iar

pentru restul s-a stabilit că sunt și alte măsuri

la dispoziția intimaților,

admițându-se cererea de restituire în natură

pentru 782 mp și respingându-se pentru 90 mp.

Împotriva deciziei mai sus menționat, a

declarat recurs, în

termen legal, pârâtul

Ministerul Administrației și Internelor, invocând

dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., după cum urmează:

1.

Cu privire la existența în

speță a autorității de lucru judecat a

sentinței

civile nr. 3097 din 20 iunie 2006, reținută de către instanțele de

fond, recurentul a susținut că nu sunt întrunite

cerințele prevăzute de

art. 1201 C.

civ., în condițiile în care nu a avut calitate procesuală în

dosarul ce

s-a aflat pe rolul Tribunalului Neamț.

Astfel, hotărârea judecătorească

menționată nu poate fi

opozabilă

Ministerului Administrației și Internelor, situație în care

instanța de

apel trebuia să analizeze motivele de apel cu privire la faptul că nu a fost

dovedit dreptul de proprietate al autorului

notificatorilor

la data trecerii imobilului în proprietatea statului.

2.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate

aparținând autorului notificatorilor, recurentul a susținut că aceasta nu a

fost

făcută în cauză, deoarece, urmare a dispozițiilor

Legii nr. 260/1945,

prin care au fost

declarate ca nule unele transmisiuni de drepturi în

favoarea Statului

Maghiar, nu s-a dispus radierea unor asemenea

drepturi

tabulare înscrise, întrucât nulitatea nu opera în cazul tuturor

transmisiunilor

de drepturi.

Astfel, în anul

1946 nu s-a dispus radierea din oficiu a dreptului de proprietate al Statului

Maghiar, ci înscrierea, în temeiul Legii nr.

260/1945, a dreptului de proprietate al Statului

Român (urmată de

întabularea

dreptului de proprietate în favoarea Ministerului Forțelor

Armate, la data de 18 februarie

1952, în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 563 din 30 aprilie 1946),

această înscriere s-a făcut în considerarea

prevederilor art. 2 din Legea nr. 260/1945, care

stabilesc situațiile în

care drepturile dobândite în timpul ocupației maghiare rămân valabile.

Chiar dacă

această înscriere ar fi nelegală, fostul proprietar sau

moștenitorii acestuia aveau la

îndemână acțiunea în instanță prevăzută

la art. 32 din Legea nr. 260/1945 prin care se poate

cere constatarea

nulității,

restituirea imobilului și restabilirea stării tabulare anterioare.

O altă

interpretare a dispozițiilor art. 2 ar lipsi, practic, de efect

juridic prevederile art. 32 din Legea nr. 260/1945.

Întrucât, până la momentul soluționării

notificării nu s-a

promovat o astfel de

acțiune în urma căreia să se modifice înscrierile

clin cartea funciară,

notificarea a fost soluționată în considerarea mențiunilor tabulare conform

cărora proprietarul imobilului la data

trecerii

acestuia în proprietatea Statului Român nu era O.G.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

a constatat - iar instanța de apel a confirmat - că aspectele juridice vizând

incidența Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilul ce formează obiectul

notificării soluționate prin

dispoziția nr. 375 din 31 decembrie 2007, contestată în cauză, precum și

calitatea

reclamanților

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, au fost soluționate în mod

irevocabil prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006

pronunțată de Tribunalul Neamț, secția civilă, în

dosarul nr.

736/2006, conchizând că aceste

aspecte nu pot fi repuse în discuție în

prezenta cauză, în virtutea

puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare.

Contrar susținerii

recurentului, instanțele de fond nu au reținut

existența triplei identități prevăzute de art. 1201

C. civ. - de obiect,

părți

și cauză - între litigiul de față și cel finalizat prin sentința civilă nr.

309 din 20 iunie 2006 anterior

menționată, dovadă că cererea de chemare în

judecată nu a fost respinsă pentru autoritate de

lucru judecat, ci au

valorificat

efectele hotărârii judecătorești irevocabile, în sensul că situația de fapt și

de drept stabilită prin acea hotărâre nu poate fi reevaluată într-un proces

ulterior în care se dispută același drept subiectiv.

In ceea ce

privește aceste efecte, este de reținut că recurentul

invocă și inopozabilitatea

acestora, în considerarea faptului că nu a fost

implicat în procesul anterior, în care a figurat

ca pârâtă comuna Bicazu

Ardelean, județul Neamț, care se considerase unitate deținătoare a

imobilului și emisese o decizie

administrativă, contestată în acea cauză.

Prin asemenea susținere, recurentul

face confuzie între relativitatea efectelor unei hotărâri, care semnifică

opozabilitatea

efectelor obligatorii ale

hotărârii și care interesează părțile în proces,

întrucât prin asemenea

act jurisdicțional nu se pot crea obligații în

sarcina persoanelor care nu au avut calitatea de părți în proces, și

opozabilitatea față de terți a efectelor unei

hotărâri judecătorești.

Acest din urmă

principiu operează în toate cazurile, în privința

oricărei hotărâri judecătorești,

chiar dacă persoana căreia i se opune

actul

nu a fost parte în procesul astfel finalizat, deoarece terțul nu

poate nega situația juridică născută din

existența unei hotărâri.

Pentru terț, însă, ceea ce este

menționat în hotărârea judecătorească are valoarea unui fapt juridic, ca atare,

terțul are

posibilitatea de a face dovada

contrară celor consemnate.

Așadar, din punctul de vedere al părții

în proces care se

prevalează de existența

unei hotărâri judecătorești la pronunțarea căreia

cealaltă parte nu a

participat, respectiva hotărâre are valoarea unui mijloc de probă, ce ar putea

fi combătută prin dovada contrară,

însemnând

orice mijloc de probă la îndemâna terțului, fiindu-i opus un

fapt

juridic.

Or, în cauză,

pârâtul s-a limitat la invocarea inopozabilității

hotărârii și nu a produs vreo probă contrară

acesteia, totodată, a

formulat argumente de

drept deja analizate în procesul anterior.

Față de

considerentele expuse, se constată că, în mod corect,

instanțele de fond în prezenta

cauză au dat eficiență efectului negativ al

puterii de lucru judecat produs de o hotărâre judecătorească

irevocabilă, făcând o aplicare corespunzătoare a

legii.

privește susținerile relative la nedovedirea dreptului

de proprietate al autorului reclamanților la momentul

trecerii

imobilului în patrimoniul Statului

Român, urmează a fi analizate din

perspectiva

cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, întrucât se

referă la aplicabilitatea Legii nr. 260/1945 și a Decretului-lege nr. 115/1938.

Din modul în care au fost formulate, se

constată că se

circumscriu unui aspect

juridic analizat și dezlegat prin sentința civilă

nr. 309 din 20 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul

Neamț.

Astfel, se

reiterează împrejurarea că, la momentul întabulării dreptului de proprietate al

Statului Român în baza Legii nr. 260/1945,

respectiv la data de 5 ianuarie 1946, în cartea

funciară figura drept proprietar

tabular Statul Maghiar, și nu autorul reclamanților,

G.O., ce

deținuse această calitate

anterior anului 1942.

Totodată, se

susține faptul că Legea nr. 250/1945 privitoare la

legislația aplicabilă în

Transilvania de Nord, precum și la drepturile

dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupațiunii

ungare (așadar, în

perioada

30 august 1940 - 25 octombrie 1944) nu a afectat și actul de

preluare a imobilului de către

Statul Maghiar din anul 1942, dovadă în

acest

sens fiind împrejurarea că nu a operat radierea din oficiu a înscrierii

dreptului Statului Maghiar.

Aceste susțineri

nu conțin niciun element de noutate față de

apărările evaluate prin sentința civilă nr. 309

din 20 iunie 2006, întrucât, deși

contestă incidența Legii nr. 260/1945 în ceea ce privește

desființarea

retroactivă, în virtutea

legii, a actului de trecere a dreptului de

proprietate

asupra imobilului în litigiu în patrimoniul Statului Maghiar

în anul 1942 (prin expropriere, astfel cum se

menționează în cartea

funciară), recurentul nu dezvoltă raționamentul pe

care se bazează atare concluzie, în sensul prezentării și dovedirii cauzelor de

inaplicabilitate a actului normativ în discuție.

In aceste

condiții, nu există nicio rațiune pentru infirmarea

aprecierilor din hotărârea judecătorească anterioară,

în sensul că

radierea dreptului de

proprietate al Statului Maghiar, dobândit în baza

unui act constatat nul, nu a operat deoarece a

intervenit întabularea

dreptului de proprietate al Statului Român - și

nu pentru că nu ar fi

avut suport legal, de

asemenea, că înscrierea dreptului Statului Român

constituie prin ea însăși o preluare abuzivă, în accepțiunea Legii nr.

10/2001,

preluare ce a operat de la autorul reclamanților, lege pe

temeiul căreia reclamanții, legatari universali ai

proprietarului G.O., au calitatea de persoane îndreptățite la masuri

reparatorii.

Susținerea

recurentului în sensul că întabularea dreptului de

proprietate al Statului Român

s-ar fi făcut în considerarea prevederilor

art. 2 din Legea nr. 260/1945, care stabilesc

situațiile în care drepturile

dobândite

în timpul ocupației maghiare rămân valabile, tinde la

înlăturarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.

Este de precizat că această susținere

este lipsită de finalitate,

chiar în

situația în care ar fi fondată, deoarece art. 2 din Legea nr.

10/2001 definește explicit drept „abuzivă"

orice preluare operată de

către stat

în perioada de referință a legii, indiferent dacă a avut sau nu

un temei legal și dacă au fost sau nu respectate

dispozițiile legale pe

temeiul cărora a avut loc preluarea.

Așadar, chiar dacă

preluarea ar fi operat cu titlu valabil, preluarea

este considerată abuzivă,

conform art. 2 lit. h) din lege, iar reclamanții

sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

calitate recunoscută prin sentința civilă nr. 309

din 20 iunie 2006.

Este fără suport,

de asemenea, susținerea din motivarea căii de

atac în sensul că reclamanții ar fi trebuit să

promoveze o acțiune în

constatarea nulității, restituirea imobilului și restabilirea stării

tabulare anterioare în instanță, conform art. 32 din Legea nr. 260 din 4

aprilie 1945.

Astfel cum a fost

reglementată, o asemenea acțiune putea fi

formulată doar în contradictoriu cu Statul Maghiar, ale

cărui acte de

preluare a imobilului erau

considerate nule prin voința legiuitorului [art. 19 alin. (2), la care s-a

făcut referire în sentința civilă nr.

309

din 20 iunie 2006]; or, înscrierea la data de 5 ianuarie 1946 a dreptului

Statului

Român, cu ignorarea proprietarului tabular al cărui drept de

proprietate ar fi trebuit reînscris în cartea funciară după radierea

Statului Maghiar, făcea imposibilă promovarea

unui atare demers

judiciar.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța

de apel a făcut o corectă

aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor împotriva deciziei nr.

622/A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 24 septembrie 2010.