ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4685/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 209 din 18 februarie 2009, Tribunalul București, s ecția a III a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții O.I. și O.G., în contradictoriu cu pârâtul M.I.R.A. ; a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 782 mp, astfel cum a fost identificată de expertul tehnic V.I., aflată în posesia M.I.R.A. ; a respins ca neîntemeiată cererea de restituire în natură pentru terenul de 90 mp, ocupat de depozite, astfel cum a fost identificat de expertul tehnic V.I., aflat în posesia M.I.R.A. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 53N din 04 februarie 2002 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc „B.I.", reclamanții au solicitat Prefecturii județului Neamț restituirea imobilului situat în intravilanul comunei Bicazu Ardelean, județul Neamț, format din teren de 1.692 mp și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată.

Prin dispoziția nr. 35 din 20 februarie 2006 emisă de primarul comunei Bicazu Ardelean, a fost respinsă notificarea făcută de reclamanți, cu motivarea că imobilele a căror retrocedare se solicită au fost expropriate de statul maghiar conform extrasului de carte funciară nr. 2419 eliberat de Judecătoria Toplița la data de 27 februarie 1997. Prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 de către Tribunalul Neamț, secția civilă, în dosar nr. 736/2006, rămasă irevocabilă, a fost admisă contestația reclamanților împotriva dispoziției nr. 35 din 20 februarie 2006, ce a fost anulată, iar intimata a fost obligată să soluționeze în fond notificarea cu privire la teren și să înainteze aceeași notificare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în vederea soluționării cererii de despăgubiri bănești pentru imobilul locuință compusă din patru camere și dependințe, demolate, pentru care restituirea în natură nu este posibilă.

In motivarea sentinței, s-a reținut că, în fapt, autorul contestatorilor a avut în proprietate suprafața de teren de 1.692 mp și construcția intabulată în cartea funciară nr. 2703, în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 08 august 1939, întabularea dreptului de proprietate având un caracter constitutiv de drepturi consacrat prin art. 17 raportat la art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 modificat prin Legea din 14 august 1940 privind unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.

Ulterior, la data de 28 iunie 1943 a fost întabulat în partea a II- a a cărții funciare menționate dreptul de proprietate al statului maghiar, conform hotărârii definitive nr. 1838/1942 a Tribunalului Regal Miercurea Ciuc, dată în baza înscrisului de expropriere și a schiței datate 13 octombrie 1941. Legea nr. 260 din 04 aprilie 1945 privitoare la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupației ungare, constată prin art. 19 alin. (2) nulitatea de drept a transmisiunilor de drepturi efectuate în temeiul ordonanțelor maghiare discriminatorii adoptate după data de 15 martie 1939 în folosul statului maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum și retransmisiunile acestor drepturi de subdobânditori, urmând ca dreptul de proprietate și alte drepturi dobândite tabular înscrise în favoarea persoanelor prevăzute la alineatul precedent să fie radiate din oficiu, cu restabilirea stării tabulare anterioare.

Instanța a constatat că la data de 5 ianuarie 1946 s-a intabulat în baza Decretului-lege nr. 260/1945 dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu în favoarea statului român, pentru ca la data de 18 februarie 1952 să se intabuleze în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 563 din 30 aprilie 1946 același drept de proprietate în favoarea Ministerului Forțelor Armatei. Astfel, instanța a constatat că această întabulare în favoarea statului român a constituit prin ea însăși o preluare abuzivă în accepțiunea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care se încadrează în perioada reglementată 6 martie 1945 - 22 decembrie 1988 și care îi îndreptățește pe contestatori, în calitatea lor de legatari universali ai autorului O.G., să obțină o reparație echitabilă în formele legale ale restituirii în natură sau de despăgubiri prin echivalent.

Prin notificarea nr. 9 N din 08 mai 2007 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc „B.I." adresată Comisiei comunale Bicazu Ardelean, reclamanții au solicitat soluționarea notificării nr. 53 din 04 februarie 2002, conform titlului executoriu menționat mai sus. Prin adresa nr. 3935 din 30 octombrie 2006, Primăria comunei Bicazu Ardelean a înaintat către Inspectoratul Județean Jandarmi Neamț spre competentă soluționare notificarea nr. 53/2002, aceasta fiind în final înaintată spre soluționare pârâtului M.I.R.A. Prin decizia nr. 375 din 31 decembrie 2007 emisă de pârât, atacată în prezenta cauză, a fost respinsă notificarea, cu motivarea că nu a fost dovedit dreptul de proprietate al autorului notificatorilor asupra imobilului revendicat, la data intrării acestuia în proprietatea statului, reținându-se că proprietar era atunci statul maghiar.

Tribunalul a reținut că aspectul juridic al existenței sau nu al dreptului de proprietate al autorului reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost soluționat în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 de către Tribunalul Neamț, secția civilă, bucurându-se de puterea lucrului judecat și nemaiputând fi repus în discuție. Astfel, decizia atacată în prezenta cauză reiterează disputa deja tranșată în mod irevocabil prin hotărârea judecătorească menționată anterior, motiv pentru care din acest punct de vedere decizia contestată este nelegală. Tribunalul a constatat, astfel, că reclamanții au calitatea de persoană îndreptățită cu privire la imobilul a cărui restituire s-a solicitat, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv suprafața de teren de 1.692 mp situată în intravilanul comunei Bicazu Ardelean și construcția compusă din patru camere și dependințe, demolată.

In fapt, a fost identificat terenul revendicat de reclamanți, prin raportul de expertiză întocmit prin comisie rogatorie, rezultând că din suprafața de 1.692 mp revendicată de reclamanți, 820 mp sunt împrejmuiți și stăpâniți de Direcția Silvică Neamț (Ocolul Silvic Bicaz), iar 872 mp sunt împrejmuiți și stăpâniți de M.I.R.A. (Inspectoratul de Jandarmi Neamț). Acest ultim teren este ocupat astfel: 40 mp sunt ocupați de o parte din depozitul C2, 50 mp sunt ocupați de o parte din depozitul C3, 6 mp sunt ocupați de ghereta punct control, 130 mp sunt ocupați de aleea de acces betonată și rigolele pentru scurgerea apelor pluviale, iar 646 mp (277 + 369) sunt ocupați de terenul aferent clădirilor (spațiu verde).

Prin completarea la raportul de expertiză, s-a precizat că pe suprafața terenului de 1.694 mp nu există utilități publice. Tribunalul a reținut că pentru suprafața de 820 mp teren, pârâtul M.I.R.A. nu este competent pentru soluționarea notificării formulate de reclamanți, cât timp, așa cum reiese din raportul de expertiză, acest teren se află în administrarea unei alte persoane juridice, respectiv Direcția Silvică Neamț (Ocolul Silvic Bicaz), unitate deținătoare care ar fi putut soluționa notificarea, însă nu a fost sesizată nici direct de către reclamanți, nici de către pârâtul care, constatând că nu este competent să soluționeze cererea de restituire cu privire la o parte din teren, era obligat să înainteze notificarea unității deținătoare, potrivit art. 27 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cu privire la terenul de 872 mp aflat în administrarea pârâtului M.I.R.A. (Inspectoratul de Jandarmi Neamț), pentru soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor în natură, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, constatându-se că nu se poate dispune restituirea în natură a terenurilor ocupate de construcții, respectiv de o parte din depozitul C2 - 40 mp și de o parte din depozitul O - 50 mp, nefiind vorba despre construcții ușoare sau demontabile, în sensul art. 10 alin. (3) din lege, astfel încât reclamanții au dreptul la masuri reparatorii prin echivalent.

In ceea ce privește restul terenului de 782 mp, format din 6 mp reprezentând ghereta punct control, 130 mp reprezentând aleea de acces betonată și rigolele pentru scurgerea apelor pluviale, iar 646 mp (277 + 369) reprezentând spațiu verde, pot fi restituite în natură, deoarece nu s-a putut reține existența unor elemente de sistematizare de utilitate publică care să interzică restituirea în natură.

Cât privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru casă demolată, tribunalul a reținut că este deja soluționată, deoarece prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 de către Tribunalul Neamț, secția civilă, irevocabilă, a fost obligat pârâta Comisia Comunală Bicazu Ardelean pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 să înainteze notificarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în vederea soluționării cererii de despăgubiri bănești pentru imobilul locuință compusă din patru camere și dependințe, demolate, pentru care restituirea în natură nu este posibilă. Astfel, reclamanții pot pune în executare sentința civilă de mai sus, sub aspectul sesizării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel M.I.R.A. , iar prin decizia civilă nr. 622 A din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, apelul a fost respins ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și legea aplicabilă. Transmiterea dreptului de proprietate - care, în vechiul regat, nu era legată de cartea funciară, iar registrul de transcripțiuni nu conferea, prin transcriere, dobândirea acestui drept, spre deosebire de legislația din Ardeal, în care translația proprietății se făcea prin întabularea în cartea funciară, a fost lămurită prin Legea cadastrului nr. 7/1996, în sensul că întabularea nu este translativă de proprietate, astfel încât nu are importanță dacă terenul în litigiu a fost sau nu intabulat în cartea funciară până la soluționarea notificării.

In mod corect, pe baza mijloacelor de probă administrate, prima instanță a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți să formuleze notificare, iar în ce privește restituirea terenurilor, conform expertizelor, ceea ce s-a putut restitui în natură a fost restituit, iar pentru restul s-a stabilit că sunt și alte măsuri la dispoziția intimaților, admițându-se cererea de restituire în natură pentru 782 mp și respingându-se pentru 90 mp. Împotriva deciziei mai sus menționat, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., după cum urmează: 1. Cu privire la existența în speță a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3097 din 20 iunie 2006, reținută de către instanțele de fond, recurentul a susținut că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1201 C. civ., în condițiile în care nu a avut calitate procesuală în dosarul ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Neamț.

Astfel, hotărârea judecătorească menționată nu poate fi opozabilă Ministerului Administrației și Internelor, situație în care instanța de apel trebuia să analizeze motivele de apel cu privire la faptul că nu a fost dovedit dreptul de proprietate al autorului notificatorilor la data trecerii imobilului în proprietatea statului. 2. Cu privire la dovada dreptului de proprietate aparținând autorului notificatorilor, recurentul a susținut că aceasta nu a fost făcută în cauză, deoarece, urmare a dispozițiilor Legii nr. 260/1945, prin care au fost declarate ca nule unele transmisiuni de drepturi în favoarea Statului Maghiar, nu s-a dispus radierea unor asemenea drepturi tabulare înscrise, întrucât nulitatea nu opera în cazul tuturor transmisiunilor de drepturi.

Astfel, în anul 1946 nu s-a dispus radierea din oficiu a dreptului de proprietate al Statului Maghiar, ci înscrierea, în temeiul Legii nr. 260/1945, a dreptului de proprietate al Statului Român (urmată de întabularea dreptului de proprietate în favoarea Ministerului Forțelor Armate, la data de 18 februarie 1952, în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 563 din 30 aprilie 1946), această înscriere s-a făcut în considerarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 260/1945, care stabilesc situațiile în care drepturile dobândite în timpul ocupației maghiare rămân valabile. Chiar dacă această înscriere ar fi nelegală, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia aveau la îndemână acțiunea în instanță prevăzută la art. 32 din Legea nr. 260/1945 prin care se poate cere constatarea nulității, restituirea imobilului și restabilirea stării tabulare anterioare.

O altă interpretare a dispozițiilor art. 2 ar lipsi, practic, de efect juridic prevederile art. 32 din Legea nr. 260/1945. Întrucât, până la momentul soluționării notificării nu s-a promovat o astfel de acțiune în urma căreia să se modifice înscrierile clin cartea funciară, notificarea a fost soluționată în considerarea mențiunilor tabulare conform cărora proprietarul imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea Statului Român nu era O.G. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Prima instanță a constatat - iar instanța de apel a confirmat - că aspectele juridice vizând incidența Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilul ce formează obiectul notificării soluționate prin dispoziția nr. 375 din 31 decembrie 2007, contestată în cauză, precum și calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, au fost soluționate în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția civilă, în dosarul nr. 736/2006, conchizând că aceste aspecte nu pot fi repuse în discuție în prezenta cauză, în virtutea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare. Contrar susținerii recurentului, instanțele de fond nu au reținut existența triplei identități prevăzute de art. 1201 C. civ.

- de obiect, părți și cauză - între litigiul de față și cel finalizat prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 anterior menționată, dovadă că cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, ci au valorificat efectele hotărârii judecătorești irevocabile, în sensul că situația de fapt și de drept stabilită prin acea hotărâre nu poate fi reevaluată într-un proces ulterior în care se dispută același drept subiectiv. In ceea ce privește aceste efecte, este de reținut că recurentul invocă și inopozabilitatea acestora, în considerarea faptului că nu a fost implicat în procesul anterior, în care a figurat ca pârâtă comuna Bicazu Ardelean, județul Neamț, care se considerase unitate deținătoare a imobilului și emisese o decizie administrativă, contestată în acea cauză.

Prin asemenea susținere, recurentul face confuzie între relativitatea efectelor unei hotărâri, care semnifică opozabilitatea efectelor obligatorii ale hotărârii și care interesează părțile în proces, întrucât prin asemenea act jurisdicțional nu se pot crea obligații în sarcina persoanelor care nu au avut calitatea de părți în proces, și opozabilitatea față de terți a efectelor unei hotărâri judecătorești. Acest din urmă principiu operează în toate cazurile, în privința oricărei hotărâri judecătorești, chiar dacă persoana căreia i se opune actul nu a fost parte în procesul astfel finalizat, deoarece terțul nu poate nega situația juridică născută din existența unei hotărâri. Pentru terț, însă, ceea ce este menționat în hotărârea judecătorească are valoarea unui fapt juridic, ca atare, terțul are posibilitatea de a face dovada contrară celor consemnate.

Așadar, din punctul de vedere al părții în proces care se prevalează de existența unei hotărâri judecătorești la pronunțarea căreia cealaltă parte nu a participat, respectiva hotărâre are valoarea unui mijloc de probă, ce ar putea fi combătută prin dovada contrară, însemnând orice mijloc de probă la îndemâna terțului, fiindu-i opus un fapt juridic. Or, în cauză, pârâtul s-a limitat la invocarea inopozabilității hotărârii și nu a produs vreo probă contrară acesteia, totodată, a formulat argumente de drept deja analizate în procesul anterior. Față de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanțele de fond în prezenta cauză au dat eficiență efectului negativ al puterii de lucru judecat produs de o hotărâre judecătorească irevocabilă, făcând o aplicare corespunzătoare a legii.

2. In ceea ce privește susținerile relative la nedovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamanților la momentul trecerii imobilului în patrimoniul Statului Român, urmează a fi analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , întrucât se referă la aplicabilitatea Legii nr. 260/1945 și a Decretului-lege nr. 115/1938. Din modul în care au fost formulate, se constată că se circumscriu unui aspect juridic analizat și dezlegat prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Neamț.

Astfel, se reiterează împrejurarea că, la momentul întabulării dreptului de proprietate al Statului Român în baza Legii nr. 260/1945, respectiv la data de 5 ianuarie 1946, în cartea funciară figura drept proprietar tabular Statul Maghiar, și nu autorul reclamanților, G.O., ce deținuse această calitate anterior anului 1942. Totodată, se susține faptul că Legea nr. 250/1945 privitoare la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupațiunii ungare (așadar, în perioada 30 august 1940 - 25 octombrie 1944) nu a afectat și actul de preluare a imobilului de către Statul Maghiar din anul 1942, dovadă în acest sens fiind împrejurarea că nu a operat radierea din oficiu a înscrierii dreptului Statului Maghiar.

Aceste susțineri nu conțin niciun element de noutate față de apărările evaluate prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006, întrucât, deși contestă incidența Legii nr. 260/1945 în ceea ce privește desființarea retroactivă, în virtutea legii, a actului de trecere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul Statului Maghiar în anul 1942 (prin expropriere, astfel cum se menționează în cartea funciară), recurentul nu dezvoltă raționamentul pe care se bazează atare concluzie, în sensul prezentării și dovedirii cauzelor de inaplicabilitate a actului normativ în discuție.

In aceste condiții, nu există nicio rațiune pentru infirmarea aprecierilor din hotărârea judecătorească anterioară, în sensul că radierea dreptului de proprietate al Statului Maghiar, dobândit în baza unui act constatat nul, nu a operat deoarece a intervenit întabularea dreptului de proprietate al Statului Român - și nu pentru că nu ar fi avut suport legal, de asemenea, că înscrierea dreptului Statului Român constituie prin ea însăși o preluare abuzivă, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, preluare ce a operat de la autorul reclamanților, lege pe temeiul căreia reclamanții, legatari universali ai proprietarului G.O., au calitatea de persoane îndreptățite la masuri reparatorii.

Susținerea recurentului în sensul că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român s-ar fi făcut în considerarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 260/1945, care stabilesc situațiile în care drepturile dobândite în timpul ocupației maghiare rămân valabile, tinde la înlăturarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat. Este de precizat că această susținere este lipsită de finalitate, chiar în situația în care ar fi fondată, deoarece art. 2 din Legea nr. 10/2001 definește explicit drept „abuzivă" orice preluare operată de către stat în perioada de referință a legii, indiferent dacă a avut sau nu un temei legal și dacă au fost sau nu respectate dispozițiile legale pe temeiul cărora a avut loc preluarea.

Așadar, chiar dacă preluarea ar fi operat cu titlu valabil, preluarea este considerată abuzivă, conform art. 2 lit. h) din lege, iar reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, calitate recunoscută prin sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006. Este fără suport, de asemenea, susținerea din motivarea căii de atac în sensul că reclamanții ar fi trebuit să promoveze o acțiune în constatarea nulității, restituirea imobilului și restabilirea stării tabulare anterioare în instanță, conform art. 32 din Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945. Astfel cum a fost reglementată, o asemenea acțiune putea fi formulată doar în contradictoriu cu Statul Maghiar, ale cărui acte de preluare a imobilului erau considerate nule prin voința legiuitorului [art. 19 alin. (2), la care s-a făcut referire în sentința civilă nr. 309 din 20 iunie 2006]; or, înscrierea la data de 5 ianuarie 1946 a dreptului Statului Român, cu ignorarea proprietarului tabular al cărui drept de proprietate ar fi trebuit reînscris în cartea funciară după radierea Statului Maghiar, făcea imposibilă promovarea unui atare demers judiciar.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 622/A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2010.