ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 432/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj, secția civilă, sub nr. 9801/117/2006 N.A. și N.E.P. au acționat în judecată Municipiul Cluj-Napoca prin primar și pe R.D. și R.A. pentru ca instanța prin sentința ce o va pronunța să îi oblige pe pârâți să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. 22549 nr. top 56/1 și rectificarea C.F. în sensul revenirii la situația anterioară înscrierii Statului Român. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au dobândit proprietatea imobilului în litigiu în temeiul actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 61 din 05 ianuarie 1979 preluat în patrimoniul Statului Român în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ ce nu reprezintă un titlu valabil deoarece nu este în concordanță cu Constituția României din 1965 și tratatele internaționale la care România era parte la data preluării.

Prin sentința civilă nr. 4656/2003 rămasă irevocabilă s-a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român. Reclamanții nu au putut iniția procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 – fiind cetățeni germani, dar au formulat două notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 nesoluționate, ceea ce le-a deschis reclamanților accesul liber la instanțele judecătorești. Prin întâmpinarea depusă la dosar, Primăria Cluj-Napoca a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului față de valoarea imobilului, excepția lipsei sale de legitimare pasivă și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în privința imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001. La rândul lor, pârâții R.D.

și A. prin întâmpinarea depusă au invocat excepția lipsei lor de legitimare pasivă întrucât imobilul în litigiu a fost înstrăinat altor persoane. De asemenea acești pârâți au invocat excepția autorității de lucru judecat în sens negativ a Statului Român raportat la litigiul înregistrat sub nr. 748/2003 la Judecătoria Cluj-Napoca și hotărârile pronunțate în litigiile purtate anterior între părți și prin care dreptul de proprietate al pârâților R. asupra apartamentului revendicat a fost consolidat, reclamanții fiind îndreptățiți în temeiul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii prin echivalent și nu la restituirea în natură a imobilului.

Prin precizările depuse la data de 30 martie 2007 (filele 110, 117, 118 dosar fond) reclamanții au arătat că acțiunea lor este o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri fondată pe dispozițiunile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, pe prevederile Constituției României, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 6 din C.E.D.O. Raportat la precizările reclamanților și la motivarea acțiunii tribunalul a analizat cererea de chemare în judecată ca o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor și rectificarea C.F. prin prisma temeiurilor de drept invocate. Prin sentința nr. 398/C din 24 mai 2007 Tribunalul Cluj a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii și aceea a autorității de lucru judecat.

Totodată instanța a admis excepția lipsei de legitimare pasivă a pârâților Municipiul Cluj-Napoca prin primar, R.D. și R.A. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare este neîntemeiată, deoarece legislația actuală permite formularea acțiunii în revendicare fără nici o distincție între diferitele categorii de bunuri în deplin acord cu art. 6 din C.E.D.O. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a concluzionat că tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ.

nu operează, deoarece obiectul litigiului înregistrat sub nr. 748/2003 al Judecătoriei Cluj-Napoca viza nevalabilitatea titlului statului și subsecvent acestei constatări restituirea în natură a imobilului către reclamanți, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare către pârâții R., pârâți în prezenta cauză pe când cauza de față are ca obiect principal revendicarea imobilului ce a fost vândut pârâților R. prin comparare de titluri. S-a concluzionat că excepția lipsei de legitimare procesuală pasivă a statului este întemeiată deoarece statul, prin înstrăinarea imobilului pârâților R. a încetat să mai fie posesorul neproprietar al acestuia, în timp ce la rândul lor, pârâții R. înstrăinând imobilul numitului I.M.

nu mai sunt proprietari tabulari ai acestuia și nici posesori ai imobilului. Soluționând cauza pe fondul său, tribunalul a concluzionat că prin litigiu înregistrat sub nr. 748/2003 s-a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de la reclamanți cu titlu valabil, așa cum acest titlu este definit de art. 6 din Legea nr. 213/1998 și în aceste condiții, raportat la art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 el a intrat în categoria imobilelor preluate abuziv din care fac parte și imobilele preluate cu titlu valabil și nu numai acelea preluate fără titlu. Prin aceleași hotărâri judecătorești s-a hotărât cu puterea lucrului judecat că actul de vânzare-cumpărare către pârâții R., încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a respectat cerințele legale, astfel că valabilitatea actului nu este afectată.

În cauză, reclamanții nu dețin un titlu actual asupra imobilului în litigiu, care să poată fi supus comparării cu un alt titlu care poartă asupra aceluiași imobil aparținând altei persoane, care să le confere prioritate în cadrul acțiunii în revendicare. Reclamanții sunt titularii doar a unui drept de restituire consacrat de Legea nr. 10/2001, drept care poate fi realizat în condițiile și procedura acestei legi.

Analizând principiile ce decurg din art. 6 al Convenției Europene privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului și art. 1 din primul protocol adițional la această convenție, instanța de fond a concluzionat că protecția convenției se aplică doar bunurilor actuale și că restituirea unui bun aflat în stăpânirea statului nu poate fi pretinsă decât de titularul său actual, respectiv de acela căruia i-a fost recunoscută această calitate printr-o măsură legislativă, printr-o hotărâre judecătorească sau de acela care are cel puțin speranța legitimă în acest sens.

Art. 1 din protocolul adițional la convenție, instituie o obligație generală de restituire a bunurilor, fără a se impune statelor contractante nici o restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicare al legislației pe care o va adopta și stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate, statul deținând o amplă marjă de apreciere în acest sens. Prevederile protocolului adițional la convenție a fost coroborat cu art. 1 din convenție potrivit căruia garantarea dreptului de restituire a unui bun preluat în orice mod de către autoritățile statale operează numai în măsura în care statul și-a asumat o atare obligație de restituire fie în natură fie într-un echivalent rezonabil.

Transpunând aceste principii în speță, tribunalul a reținut că reclamanții nu au un drept actual de proprietate asupra imobilului revendicat, că lor nu li s-a recunoscut această calitate printr-o hotărâre judecătorească și nici printr-o măsură legislativă, iar legislația adoptată în materie nu le-a conferit nici chiar o speranță legitimă în acest sens, nefiind titularii actuali ai dreptului de proprietate, ci numai titularii unui drept de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 – care raportat la situația mai sus expusă, le conferă dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care nu pot sta la baza acțiunii în revendicarea imobilului. Prin decizia nr. 461/A din 17 decembrie 2007 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții N.A.

și N.E.P., împotriva sentinței nr. 398 C din 24 mai 2007 a Tribunalului Cluj. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că raport la obiectul cauzei pârâții nu au calitate procesuală pasivă întrucât aceștia nu sunt nici proprietarii și nici posesorii imobilului în litigiu. Pe de altă parte, prin sentința nr. 4656/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca dosar 748/2003 s-a statuat cu putere de lucru judecat atât în privința valabilității titlului statului cât și a valabilității contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții R. au dobândit imobilul, astăzi în litigiu. Deși instanța de fond, în temeiul art. 129 C. civ. și-a exercitat rolul activ față de arătările pârâților R. privind înstrăinarea imobilului în litigiu către numitul I.M., punând în discuția reclamanților această împrejurare, ei au stăruit însă în soluționarea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, astfel cum aceasta a fost inițial formulată.

În temeiul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 31013/1996 între Statul Român și pârâții R., precum și în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1651 din 22 decembrie 2006 dintre pârâții R. și I.M., inclusiv în temeiul intabulărilor din cartea funciară, Curtea a concluzionat că admiterea excepției lipsei de legitimare pasivă a statului și a pârâților R. – pronunțată de Tribunal este legală. Curtea a înlăturat critica din motivarea recursului vizând exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale de către Municipiul Cluj-Napoca, deoarece reclamanții nu au invocat o asemenea împrejurare în fața instanței de fond iar excepția lipsei calității procesuale pasive a fost corect soluționată de instanța de fond, de vreme ce imobilul nu s-a aflat în administrarea municipiului Cluj-Napoca ci a unei alte unități, respectiv la I.G.C.L.

Cluj. În aceeași situație se află și terenul aferent imobilului revendicat, deoarece părțile indivize aferente acestuia au fost înstrăinate succesiv pârâților R. și ulterior numitului M.I., care nu este parte în proces. Pe fond Curtea a concluzionat ca tribunalul a dat o corectă rezolvare cauzei, deoarece prin sentința nr. 4656 din 30 mai 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia civilă nr. 537/A din 17 septembrie 2003 a Tribunalului Cluj și irevocabilă prin decizia nr. 3790 din 20 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de la reclamanți cu titlu valabil, așa cum acesta este definit de art. 6 din Legea nr. 213/1998 și că această preluare este abuzivă în condițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.

De aceea s-a statuat cu putere de lucru judecat că vânzarea-cumpărarea imobilului intervenită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 31013/1996 între stat și pârâții R. este legală, deoarece s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995. În cauză s-a reținut că instanța de fond a dat o corectă interpretare a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și a Legii nr. 10/2001 – stabilind că reclamanții nu au un drept de proprietate actual asupra imobilului, acestora nerecunoscându-li-se această calitate prin nici o hotărâre judecătorească. În condițiile declanșării de către aceștia procedurii administrative prealabile – reclamanții sunt titularii dreptului de acordare a măsurilor reparatorii care nu le conferă legitimarea formulării acțiunii în revendicare față de valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei nr. 461/A/2007 a Curții de Apel Cluj au declarat recurs N.A. și N.E.P., invocând nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte: - Într-un prim motiv de recurs recurenții arată că în speță, instanța de fond a soluționat pricina pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, unind excepția invocată de pârâți cu fondul la 24 mai 2007 și acordând acestora din oficiu cuvântul pe fond, deși pârâții R. au arătat la acest termen ca proprietar de carte funciară este o terță persoană, ce nu a fost acționată în judecată, fără a o nominaliza. - Instanța a respins nejustificat cererea reclamanților de administrare a probelor privitoare la lipsa calității procesuale a pârâților R., a unit excepția cu fondul, înfrângând art. 137 C. proc.

civ. și ignorând împrejurarea potrivit căreia pârâții R. au înfrânt art. 723/1 C. proc. civ., întrucât cu rea credință au ascuns adevăratele raporturi dintre părți și au nesocotit dispozițiunile art. 129/1 C. proc. civ. Reaua credință a pârâților R. este evidentă, de vreme ce prin întâmpinare nu au arătat că ulterior introducerii acțiunii au înstrăinat imobilul în litigiu, nu au identificat persoana cumpărătorului cu toate datele necesare pentru a fi chemat în judecată și nu au depus copia contractului de vânzare-cumpărare. La termenul din 24 mai 2007 când reclamanții au aflat cu certitudine că imobilul a fost înstrăinat, s-au aflat în imposibilitate de a chema în judecată pe terțul cumpărător, întrucât se acordase cuvântul în fond, iar instanța nu a dat curs solicitării lor de repunere a cauzei pe rol.

- Asupra acestui motiv de apel vizând modul de soluționare a excepțiilor invocate de intimați și din oficiu, Curtea de Apel nu s-a pronunțat, ceea ce reprezintă o necercetare a fondului în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - Instanța a nesocotit faptul că imobilul în litigiu fiind preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, preluarea este abuzivă iar statul nu l-a deținut în temeiul unui titlu valabil, dovada fiind faptul că dreptul real înscris în C.F. în favoarea soților N.(N.Z.) nu a fost radiat, astfel că în temeiul art. 32 Decretul-lege nr. 115/1938 mențiunile din cartea funciară privitoare la existența dreptului real se prezumă exactă.

- Hotărârea tribunalului conține motive contradictorii, deoarece deși respinge excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, ignorând dreptul reclamanților de acces la justiție pe calea revendicării, confirmat principial și prin decizia nr. 1/2000 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, respinge pe fond revendicarea, reținând că reclamanții nu dețin un titlu actual asupra imobilului, ei fiind titularii unui drept de restituire prin echivalent, dar care nu le poate conferi un drept de proprietate. Invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Contrar celor menționate în încheierile de ședință din 22 martie, 12 aprilie și 24 mai 2007 cauza a fost amânată pentru ca reclamanții să-și precizeze obiectul și temeiul juridic al acțiunii și nu să cheme în judecată o altă persoană și aceasta în condițiile în care la termenele acordate nu s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților R. - Greșit instanța a reținut că pârâții R. sunt proprietarii terenului, deoarece în 1996 data cumpărării apartamentului nu li se putea vinde și terenul, fiind interzis potrivit Legii nr. 18/1991, ei având dosar un drept de folosință. Drept urmare, Municipiul Cluj-Napoca prin primar este prezumat în prezent proprietar al terenului și deci are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză.

- Decizia pronunțată în apel este nelegală și sub aspectul soluționării cererii de suspendare a cauzei, în temeiul art. 244 C. proc. civ. – până la soluționarea contestației asupra dispoziției nr. 6498/2007 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 în privința imobilului în litigiu, deoarece soluția din prezenta cauză depindea de soluția ce urma a fi pronunțată în contestația la dispoziția nr. 649/2007 și care putea avea o influență hotărâtoare asupra dreptului dedus judecății. Recursul este nefondat. Corect instanța de fond și apoi aceea de apel au admis excepția lipsei de legitimare pasivă a Municipiului Cluj-Napoca prin primar și a pârâților R. Așa cum rezultă din mențiunile făcute în C.F.

22549 Cluj de sub B+7,8 și B+9,10 apartamentul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului și în administrarea G.I.G.C.L. Cluj. Municipiul Cluj nu are atribuții de administrare a bunurilor proprietatea privată a statului, astfel că nu poate sta ca pârât în prezenta cauză. - Mai mult, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3 G.I.G.C.L.

a vândut apartamentul preluat de la reclamanți în temeiul Decretului nr. 223/1974 pârâților R., iar prin sentința civilă nr. 4656 din 30 mai 2003 definitivă și irevocabilă, din dosarul nr. 748/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții R. au dobândit apartamentul în litigiu, motiv pentru care în mod legal prin hotărârile pronunțate în cauză s-a concluzionat în raport de obiectul acțiunii – revendicare prin comparare de titluri și temeiul juridic al acesteia, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 și art. 6 din C.E.D.O., că nici statul și nici Municipiul Cluj nu dețin în calitate de proprietari sau posesori imobilul în litigiu.

Aceeași este situația și în privința terenului aferent imobilului în suprafață de 131 mp, deoarece la data sesizării instanței cu acțiunea în revendicare, Statul Român prin Municipiul Cluj nu mai deținea nici suprafața de teren în litigiu din terenul aflat în indiviziune și înscris în C.F. 5441 Cluj-Napoca. Inițial acest teren a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 la data cumpărării de către reclamanți a apartamentului nr. 1 de la L.A. prin contractul nr. 61 din 05 ianuarie 1979 și atribuit în folosința reclamanților, după care a rămas în proprietatea statului odată cu preluarea apartamentului în temeiul Decretului nr. 223/1974 și deciziile nr. 461/1981 și nr. 86/1983.

Prin vânzarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții R. a fost vândută și cota din terenul de 131/262 parte, așa cum se menționează în C.F. 5441 de sub B 26, 27 și C.F. 22549 de sub B 1,2. Prin sentința nr. 4656 din 30 mai 2003 definitivă și irevocabilă s-a statuat asupra valabilității contractului perfectat între G.I.G.C.L. Cluj-Napoca și pârâții R. în totalitatea sa, cu puterea lucrului judecat, astfel că în cauză nu se mai poate pune în discuție aspectele legate de nelegalitatea vânzării terenului și corespunzător dreptului reclamanților la revendicarea acestuia. Este de subliniat că în cauză nu se mai poate pune în discuție valabilitatea titlului statului deoarece și sub acest aspect operează puterea de lucru judecat a sentinței 4656/2003 rămasă irevocabilă, care a statuat prin prisma Legii nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Reclamanții făcând referire la art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, confundă caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, în speță Decretul nr. 223/1974 – cu preluarea fără titlu, deși prima categorie se raportează la caracterul abuziv al actului normativ în timp ce lipsa de titlu se raportează nu numai la caracterul abuziv al actului normativ dar și la nerespectarea acestuia, a principiilor constituționale de la data preluării precum și a convențiilor internaționale la care Statul Român era parte, astfel cum acest concept – lipsa titlului – este definit de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Pentru considerentele de mai sus și această critică este nefondată.

Nefondată este critica potrivit căreia instanța a admis excepția lipsei de legitimare pasivă a pârâților R., prin prisma lipsei de rol activ al instanței și reaua credință a acestora, pe care au cerut să o probeze – motivat de faptul că pârâții nu au invocat prin întâmpinare această excepție, nu au invocat înstrăinarea imobilului, nu au depus actele aferente înstrăinării și datele de identificare ale noului proprietar. Prin întâmpinarea aflată la fila 72 dosar fond, pârâții R. au invocat încă de la 26 februarie 2007, înaintea primului termen de judecată 01 martie 2007 – faptul că imobilul în litigiu a fost vândut altei persoane, atașând întâmpinării copia xerox a cărților funciare cu situația la zi (filele 91 și 92) și în care se evidențiază numele actualului proprietar, acela de M.I.

De-a lungul celor 4 termene de judecată, aflate în intervalul 01 martie 2007 – 24 mai 2007 reclamanții au dispus de timp suficient pentru a lua cunoștință de conținutul cărții funciare și a-și stabili cadrul legal al procesului, în condițiile în care în C.F. era menționat numele proprietarului imobilului. Este de observat că după depunerea întâmpinării și anexelor cărții funciare de către pârâți, la cererea acestora și a instanței, reclamanții și-au precizat acțiunea în scris (fila 117 dosar) – în sensul că aceasta constituie o revendicare prin comparare de titluri, temeiul constituindu-l art. 480 C. civ., art. 6 Legea nr. 213/1998 alin. (4), art. 20/4 și art. 22/1-4, art. 24/1, art. 26/1 și 2, art. 2 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O., ratificată de România prin Legea nr.30/1994.

La termenul din 12 aprilie 2007 (fila 120) deși pârâții R. au învederat instanței că în C.F. figurează un alt proprietar al imobilului, reprezentantul reclamanților a precizat că înțelege să se judece cu părțile indicate în acțiunea în revendicare. Reclamanții nu au contestat precizările făcute de apărătorul lor nici la fond și nici în căile de atac, iar la termenul acordat – acela din 24 mai 2007 (fila 153) reclamanții și-au susținut acțiunea astfel cum au formulat-o și și-au precizat-o, și au solicitat respingerea excepției lipsei de legitimare a pârâților, excepție invocată de tribunal din oficiu.

În această situație, raportat la principiul disponibilității nu i se poate reproșa instanței lipsa de rol activ și obstrucționarea reclamanților, care au beneficiat de trei termene de judecată că aceștia s-au aflat în imposibilitate de a-și administra probe în apărare pentru înlăturarea excepției lipsei de legitimare pasivă a pârâților R. De fapt, din examinarea încheierii de dezbateri din 24 mai 2007 nu rezultă că sub acest aspect reclamanții ar fi solicitat probe pe care instanța să le fi înlăturat, astfel că cererea de repunere pe rol a cauzei pentru acest considerent, cerere, așa cum au susținut aceștia în motivarea recursului, nu se justifică.

Nu se poate reproșa pârâților reaua credință, deoarece potrivit dispozițiunilor procesuale reclamanții sunt cei ținuți să stabilească cadrul procesual și sub acest aspect, așa cum s-a reținut și în decizia pronunțată în apel, reclamanții nu au invocat o asemenea împrejurare la fond și nici nu au probat-o în condițiile art. 1169 C. civ. Reclamanții nu pot susține că nu au avut parte de un proces echitabil, de vreme ce au beneficiat de mai multe termene de judecată pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării și a actelor anexate acesteia, din care rezultă cu evidență situația proprietății imobilului, aceștia menținându-și cu obstinație cererea inițială și precizările acesteia. Tribunalul a examinat cauza nu numai pe excepție dar și pe fondul său, astfel că nu se poate susține că din acest punct de vedere reclamanții au fost vătămați în drepturile lor.

Din probe a rezultat, respectiv din sentința nr. 4656/2003 irevocabilă, că imobilul proprietatea reclamanților a fost preluat de stat abuziv, însă în temeiul unui titlu valabil, prin această hotărâre fiind respinsă cererea reclamanților de anulare a deciziilor nr. 466/1981 și 86/1983. În această situație, corect s-a reținut în cauză că reclamanții nu sunt în posesia unui titlu de proprietate ce nu a fost niciodată desființat, pentru a se încadra în dispozițiunile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Neexistând pentru reclamanți un titlu de proprietate valabil, în vigoare, asupra imobilului în litigiu, înstrăinat legal de Statul Român, prin G.I.G.C.L. Cluj-Napoca pârâților R., așa cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 4656/2003, aceștia nu au un drept de proprietate actual consacrat prin titlu, astfel că în mod corect s-a reținut în cauză că aceștia nu dețin nici elementul de comparație care să-i legitimeze activ în acțiunea în revendicare.

Sub aspectul Legii nr. 10/2001, reclamanții sunt doar titularii unui drept la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în spiritul art. 18 din Legea nr. 10/2001, care nu-i legitimează ca proprietari ai imobilului și nici procesual activ în acțiunea în revendicare. Corect a fost respinsă cererea reclamanților de suspendarea cauzei până la soluționarea contestației la dispoziția nr. 6498/2007, emisă de primar privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobil sub forma despăgubirilor, deoarece potrivit normelor de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare prin comparare de titluri nu are relevanță în soluționarea contestației, aceasta fiind influențată în privința modalității de acordare a măsurilor reparatorii de revendicarea imobilului de la cumpărătorul acestuia, atunci când se pune în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în cauză acest aspect a fost irevocabil tranșat prin sentința nr. 4656/2003, care a constatat valabilitatea contractului pârâților R. În contextul celor arătate mai sus, niciuna din criticile formulate de reclamanți în prezentul recurs nu sunt întemeiate, considerent pentru care recursul va fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ. În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reclamanții urmează a fi obligați și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2993,23 lei – reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții N.A. și N.E.P. împotriva deciziei nr. 461 din 17 decembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, de minori și familie. Obligă pe recurenți la plata sumei de 2993,23 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți R.D. și R.A., în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2010.