ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1824/2010

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Comercial Mureș sub nr. 951/1371 din 14 august 2008, reclamanta SC

T.I. SRL Târgu Mureș a chemat în judecată pe pârâta SC L.M.T. SRL Târgu Mureș

solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să angajeze răspunderea

pârâtei pentru garanția privind vicii ascunse ale unui imobil situat în orașul

Târgu Mureș județul Mureș în sensul stabilirii faptului că imobilul închiriat

este afectat de un viciu ascuns, în sensul că suprafața închiriată, astfel cum

este stipulată în contractul de locațiune - 4112,89 mp - este superioară

suprafeței reale a imobilului închiriat, respectiv 3377,43 mp, și să oblige pe

pârâtă la repararea prejudiciului cauzat, în cuantum de 32360,24 Euro

(114555,24 lei) reprezentând cuantumul valoric al chiriei lunare plătite de

reclamantă și nedatorată, raportat la diferența dintre suprafața stabilită în

contractul de locațiune și suprafața reală a imobilului închiriat.

De asemenea s-a solicitat și

obligarea pârâtei la 1316,93 Euro (4661,93 lei ) reprezentând dobânda legală a

BNR, aplicată la suma reprezentând prejudiciu, precum și la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința comercială nr. 477 din

13 februarie 2009 a Tribunalului Comercial Mureș a fost admisă excepția

prescripției extinctive invocată de pârâta SC L.M.T. SRL Târgu Mureș și a fost

respinsă acțiunea formulată și precizată de către reclamantă, ca fiind

prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că cererea reclamantei reprezintă o acțiune patrimonială în

răspundere contractuală pentru vicii ascunse ale bunului ce a fost predat prin

contractul de locațiune.

Bunul respectiv i-a fost predat încă

din anul 2002, intervenția în modificarea raportului juridic din data de 1

aprilie 2007 nereprezentând decât o modificare a cadrului contractual existent

până atunci, cu privire la chiria lunară.

S-a reținut de către prima instanță

că dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 167/1958 se aplică și la speța de

față, nerezultând din cuprinsul acestei dispoziții legale că s-ar aplica doar

la actele juridice translative de proprietate, ele aplicându-se și în cazul

contractului de locațiune.

Și în cazul acestui ultim tip de

contract predarea lucrului este o prestație cu execuție instantanee, locatorul

nepredând la un interval de timp, din nou, bunul închiriat, pentru a curge mai

multe termene de prescripției, potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel reclamanta SC T.I. SRL Târgu Mureș, solicitând admiterea

apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru

soluționarea pe fond a cererii, susținând că în cazul contractelor de

locațiune, cum este cazul și în speța de față, avem de-a face cu o executare

succesivă în timp, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 12 din

Decretul nr. 167/1958.

Apelanta a invocat și aplicabilitatea

dispozițiilor art. 1420 și urm. C. civ.

Prin decizia nr. 59/A din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile

nr. 477 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Comercial Mureș.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că, deoarece reclamanta a invocat dispozițiile art. 1422

C. civ. trebuie stabilit și termenul de prescripție precum și momentul de la

care începe să curgă acest termen.

Potrivit dispozițiilor art. 5 din

Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune cu privire la viciile ascunse se

prescrie prin îndeplinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu

au fost ascunse cu viclenie.

Conform cu dispozițiile art. 11

alin. (1) din același act normativ prescripția dreptului la acțiune privind

viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe

să curgă de la data descoperirii viciilor, dar cel mai târziu de la împlinirea

unui an de la predarea lucrului sau a lucrării.

În cauza dedusă judecății predarea

bunului s-a făcut la data încheierii contractului de locațiune, în anul 2002,

or cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 14 august 2008, depășindu-se

cu mult termenul prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC T.I. SRL Târgu Mureș, aducându-i următoarele critici:

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 1422 C. civ. și a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1422

C. civ., locatarul trebuie să fie garantat pentru toate stricăciunile și

viciile lucrului închiriat ori arendat, ce-i împiedică întrebuințarea, chiar

dacă nu au fost cunoscute locatorului la timpul locațiunii, or, în cauza de

față, deși părțile se înțeleseseră să închirieze suprafața totală de 4112,89

mp, în realitate respectiva suprafață era doar de 3377,43 mp, astfel că,

garanția pentru vicii în materia contractului de locațiune, constituie o formă

a angajării răspunderii contractuale a locatorului pentru neîndeplinirea

corespunzătoare a obligațiilor asumate.

Prin urmare, în speță este vorba

despre un viciu al bunului a cărui a folosință a fost cedată prin contractul de

locațiune, care îmbracă forma unei neexecutări integrale a obligațiilor

asumate.

Prin urmare, s-a făcut o greșită

aplicare și a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții care

sunt aplicabile și răspunderii contractuale, nu numai răspunderii delictuale,

astfel că termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului

la acțiune și nu de 6 luni, astfel cum greșit a reținut instanța de apel.

aplicare dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 167/1958, deoarece aceste

dispoziții legale se aplică numai în cazul actelor juridice translative de

proprietate și nu actelor juridice cu executare succesivă, cum este și cazul în

speța de față.

În cazul contractului de locațiune,

prestațiile fiind succesive, se aplică dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958,

în sensul că termenul de prescripție curge de la fiecare prestație și nu de la

data predării folosinței imobilului.

potrivit căreia în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 167/1958,

contractul de locațiune fiind perfectat la data de 1 aprilie 2007, ar rezulta

că dreptul la acțiune nu s-a prescris, chiar dacă viciile au fost ascunse cu

viclenie sau nu.

pe care se sprijină deoarece, instanța de apel și-a motivat hotărârea prin

trimiterea directă la motivarea primei instanțe, nefăcând aprecieri proprii

asupra criticilor formulate de apelantă.

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece, atât

prima instanță cât și instanța de apel au soluționat cauza fără să intre în

cercetarea fondului, fapt ce reprezintă o situație anormală în procesul de

administrare a justiției, această situație fiind de natură a priva pe recurentă

de două grade de jurisdicție.

Analizând decizia recurată, prin

raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează.

reținută.

Reclamanta a formulat acțiunea

introductivă invocând răspunderea pârâtei pentru garanția privind vicii ascunse

ale bunului imobil pe care l-a închiriat de la aceasta, în sensul că suprafața

înscrisă în contractul de închiriere și pentru care a plătit chirie, este mai

mare decât cea reală.

Prin urmare, în afară de faptul că

acest viciu nu este unul ascuns, reclamanta putând să-l descopere printr-o

simplă măsurătoare, fapt ce s-a și petrecut ulterior, ea este cea care a

învestit instanța cu o cerere vizând garantarea pentru vicii ascunse ale

bunului predat, fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958

și nu incidența dispozițiilor art. 8 din același decret.

De altfel, reclamanta-recurentă face

atât o confuzie cât și o combinație între diverse instituții juridice,

combinând, fie răspunderea pentru vicii, fie pentru vicii ascunse ale bunului

predat, cu răspunderea contractuală, pe de o parte, iar pe de altă parte,

încercând să facă o combinație între răspunderea contractuală și cea

delictuală, relativ la situația contractului de închiriere, cu scopul de a

forma convingerea instanței că termenul de prescripție, în speța de față, este

cel de 3 ani și nu cel de 6 luni, așa cum a reținut instanța de apel, însă, așa

cum am mai arătat, reclamanta recurentă este cea care a învestit instanța cu o

acțiune vizând răspunderea pentru vicii ascunse ale bunului predat.

poate fi reținută.

Instanța de apel a făcut o corectă

aplicare atât a dispozițiilor art. 11 cât și a dispozițiilor art. 12 din Decretul

nr. 167/1958.

Recurenta reclamantă face o confuzie

voită între cele două articole, art. 12 referindu-se la prestațiile succesive

ale debitorului obligației, or în speța de față obligația principală a pârâtei

a fost aceea de a preda bunul închiriat, această obligație fiind cu executare

dintr-odată, executare ce a avut loc în anul 2002, odată cu încheierea

contractului de locațiune, doar obligația recurentei-reclamante, de plată

lunară a chiriei, fiind cu executare succesivă, fiind evident că pentru plata

chiriei, debitor este recurenta ci nu pârâta și, numai pentru această obligație

termenele de prescripție curg de la date succesive, raportate la data plății

fiecărei chirii.

referitoare la faptul că momentul de pornire a termenului de prescripție ar fi

data de 1 aprilie 2007, situație în care acțiunea a fost introdusă în termen,

dacă s-ar considera că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

deoarece la acea dată a avut loc doar o precizare a cuantumului chiriei și nu o

nouă predare a spațiului ce a făcut obiectul contractului de închiriere,

respectiva predare a spațiului având loc în anul 2002.

Debitor al obligației stabilite la

data de 1 aprilie 2007 este tot recurenta reclamantă, astfel că doar împotriva

pârâtei ar putea curge un termen de prescripție în cazul în care recurenta

reclamantă nu și-ar fi îndeplinit obligația de plată a chiriei, în noul cuantum

stabilit la acea dată.

de către instanța de apel, chiar dacă aceasta a confirmat susținerile primei

instanțe, acest fapt neînsemnând că decizia instanței de apel nu cuprinde

motivele pe care se sprijină.

Dimpotrivă, din cuprinsul considerentelor

deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a analizat în amănunt criticile

formulate de reclamantă în apel, iar faptul că a confirmat soluția primei

instanțe nu înseamnă nicidecum că instanța de apel nu și-a motivat soluția.

impus numai în măsura în care instanța de recurs ar fi constatat că în mod

greșit a fost soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune, situație

în care s-ar fi impus soluționarea pe fond a cauzei, tocmai pentru ca părțile să

nu fie lipsite de niciun grad de jurisdicție.

Cum însă instanța de recurs a

constatat că, într-adevăr, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris,

este evident că soluția în recurs nu poate fi decât aceea a respingerii

acestuia.

Având în vedere cele de mai sus, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

SC T.I. SRL Târgu Mureș împotriva deciziei nr. 59/A din 29 iunie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20

mai 2010.