ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3818/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3818/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestației în anulare de

față;

Prin sentința nr. 1960, pronunțată la

data de 14 mai 2010, Tribunalul Comercial Mureș, a admis acțiunea comercială

formulată de reclamanta SC S. SRL împotriva pârâtei SC W.O. SRL, pe care a

obligat-o să-i plătească suma de 18.214 euro, reprezentând contravaloarea

terenului și cheltuielile de intabulare, aferente imobilului situat în Târgu

Mureș, str. B.B. și dobânda legală aferentă acestei sume, în cuantum de 12.637

euro, calculată din data de 5 februarie 2008 până la 30 octombrie 2009 și plata

în continuare a acestei dobânzi până la achitarea integrală a debitului; suma

de 23.800 euro, reprezentând contravaloarea chiriei legale și suma de

15.254,264 RON, reprezentând dobânda legală aferentă fiecărei chirii scadente

de la data de 25 a fiecărei luni pentru luna în curs și plata în continuare a

dobânzilor aferente acestei sume până Ia achitarea integrală a debitului,

precum și suma de 20.274 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și a respins

cererea reconvențională - prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la

plata sumei de 30.432,05 euro, reprezentând diferența dintre veniturile

provenite din chirie și valoarea terenului și a sumei de 4.098,46 euro,

reprezentând dobânda legală aferentă acestei sume, precum și la plata în

continuare a dobânzii legale până la plata efectivă a debitului - ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că la data de 12 martie 2007, între părți, s-a încheiat un contract sub

semnătură privată având ca obiect schimbul imobilului,

situat în Târgu Mureș, format din construcții

și teren aferent, aflat în proprietatea reclamantei, cu imobilul situat în Târgu

Mureș, str. B.B., format din construcții, aflat în proprietatea pârâtei, prin care

părțile au convenit data efectuării schimbului: 1 martie 2007; că, la data de 20

aprilie 2007, părțile au încheiat contractul de schimb în forma autentică, prin

care s-a convenit ca intrarea în stăpânirea de fapt asupra imobilului situat în

Târgu Mureș, să se facă la data încetării contractului de închiriere, dar nu mai

târziu de 1 iunie 2009 și ca reclamanta să încaseze chiria aferentă acestui imobil

până la data de 1 mai 2008 și să suporte toate impozitele și cheltuielile legate

de acesta, considerând că această clauză își produce efectele, chiar dacă nu a mai

fost stipulată în contractul autentic, asemeni celei referitoare la obligația necontestată,

asumată de pârâtă, de a cumpăra terenul aferent imobilului situat în Târgu Mureș,

str. B.B., a cărui valoare a fost stabilită prin hotărârea Consiliului Local, neatacată

de pârâtă, și a tăcut aplicarea art. 969 C. civ. și art. 43 C. com.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

a fost respins, ca nefondat, de secția comercială, de contencios, administrativ

și fiscal a Curții de Apel Târgu Mureș, prin decizia comercială nr. 5/A, pronunțată

la data de 24 ianuarie 2011.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că SC W.O. SRL a fost indicată de partea coschimbașă, SC E.O.

SRL, în cuprinsul contractului de schimb din data de 12 martie 2007, ca fiind viitoarea

succesoare în drepturi și obligații, iar la data încheierii contractului de schimb

în formă autentică și a promovării cererii de chemare în judecată, această societate

era deja înființată; că între cele două contracte de schimb există o strânsă legătură,

dată de clauza cuprinsă în art. 2 lit. g) din contractul de schimb imobiliar, care

face trimitere la un viitor înscris ce se va încheia în formă autentică, apreciind

că prima instanță a făcut o justă interpretare, sistematică, a clauzelor acestor

contracte și considerând neîntemeiate susținerile apelantei vizând plata chiriei

solicitată de reclamantă.

Instanța de apel a constatat că părțile

nu au convenit, contractual, să instituie un termen până la care reclamanta să depună

cererea de achiziționare a terenului, iar chiria a fost percepută de reclamantă

în baza clauzelor contractuale, înlăturând critica cu privire la plata T.V.A. și

a dobânzilor aferente, cu motivarea că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta

a înțeles să solicite repararea integrală a prejudiciului reclamat, sancționând

astfel neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de pârâtă prin contractele

care au stat la baza acestei cereri.

Împotriva menționatei decizii apelanta

a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc.

civ., modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul respingerii cererii

de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale.

Recurenta a arătat în motivarea recursului

că ambele instanțe au dat hotărâri greșite, atât în ce privește admiterea pretențiilor

reclamantei, cât și în ce privește respingerea pretențiilor sale formulate pe cale

reconvențională, ca urmare, fie a interpretării greșite a actelor juridice deduse

judecății, fie a aplicării greșite a legii.

S-a arătat că, nefiind încheiat în formă

autentică, contractul de schimb imobiliar din 12 martie 2007, este lovit de nulitate

absolută și că acesta a fost revocat prin contractul de schimb, autentificat prin

încheierea din 20 aprilie 2007 de B.N.P. G.I., din care rezultă voința părților

de a încheia o nouă înțelegere; că instanțele inferioare au interpretat greșit declarația

autentică din 20 aprilie 2007 și adresa din 24 ianuarie 2008, a cărei analiză evidențiază

greșita aplicare a art. 969 C. civ., și au aplicat greșit legea în raport cu pretențiile

reclamantei, hotărârile pronunțate fiind lipsite de temei legal în ce privește obligarea

pârâtei să plătească reclamantei suma de 3.800 euro, cu titlu de T.V.A. și a dobânzilor

aferente acestei sume, inclusă în suma de 23.800 euro, acordată cu titlu de chirie,

aferentă perioadei 1 ianuarie 2008 - 30 aprilie 2008, pentru imobilul situat în

Târgu Mureș, județul Mureș, în lipsa dovezii că reclamanta a plătit statului menționata

sumă cu titlu de T.V.A.

Invocând motivele prevăzute de art. 304

pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat obligarea sa de către ambele

instanțe, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile avocaților

intimatei pârâte, pe care le-a apreciat ca fiind nepotrivit de mari în raport cu

valoarea litigiului și munca depusă de aceștia, și a arătat că instanța de apel

a obligat-o greșit la plata sumei de 17.480 RON, cu acest titlu, întrucât din analiza

facturilor și extraselor de cont rezultă suma de 15.000 RON (inclusiv T.V.A.) și

a arătat că instanțele inferioare au încălcat prevederile art. 720

1

alin. (2) C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a indicat temeiul de drept al pretențiilor

sale în înscrisul intitulat convocare la conciliere și nu i-a transmis contractul

de închiriere pe care aceasta l-a încheiat cu SC S. SRL.

Prin decizia nr. 196 din 26 ianuarie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respins, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtă, aceasta fiind obligată la 6.438,58 RON cheltuieli

de judecată către intimată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

recurs a reținut următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ. teza I C. proc. civ. nu este aplicabil deciziei atacate, deoarece,

respingându-se apelul, s-a păstrat în totalitate soluția primei instanțe, instanța

de apel nepronunțându-se, ea însăși, asupra fondului cererilor deduse judecății,

situație în care ar fi putut să acorde mai mult decât s-a cerut.

Critica invocată de recurentă în susținerea

acestui motiv, referitoare la acordarea unei sume mai mari cu titlu de cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu avocat, decât cea rezultată, în opinia sa, din

înscrisurile doveditoare depuse la dosar, nu răspunde cerințelor acestui text legal

și nici nu poate fi încadrată, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., altui motiv

de recurs dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în redactarea în vigoare

la data pronunțării deciziei atacate.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă tară

dubiu natura actului juridic dedus judecății ori înțelesul lui, instanța de apel,

prin interpretarea dată acestuia, îi alterează în mod substanțial natura sau înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic.

Chiar dacă afirmația generică și repetitivă,

în sensul că „ambele instanțe au interpretat greșit actul dedus judecății",

sugerează incidența evocatului motiv de recurs, s-a constatat că aspectele invocate

de recurentă în dezvoltarea menționatei afirmații, nu se circumscriu ipotezelor

pe care acesta le presupune, întrucât se referă la greșita stabilire a situației

de fapt, prin interpretarea dată înscrisurilor administrate în probațiune, inclusiv

a actelor juridice încheiate de părți, aspect ce nu poate face obiect de analiză

în această cale de atac, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare

a art. 304 C. proc. civ., incidență în cauză.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat, atât ipoteza pronunțării

unei hotărâri lipsite de temei legal, cât și pe cea referitoare la pronunțarea unei

hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenta a raportat nelegalitatea hotărârilor

pronunțate în cauză la contractul de schimb imobiliar din 12 martie 2007, despre

care afirmă, pentru prima dată în această cale de atac, omisso medio, că este nul

absolut, deși acest act juridic nu a fost desființat nici prin acordul părților

și nici prin hotărâre judecătorească, și a apreciat, în mod greșit, că prin contractul

de schimb autentificat din 20 aprilie 2007 de către B.N.P. A.G.I., contractul sub

semnătură privată ar fi fost revocat, întrucât, prin încheierea contractului în

formă autentică s-au preluat doar clauzele care necesitau această formă, păstrându-se

celelalte clauze, între cele două contracte neexistând nicio incompatibilitate.

Potrivit clauzelor contractului de schimb

imobiliar, nr. 30 din 12 martie 2007, intimata - reclamantă este îndreptățită să

primească, pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 30 aprilie 2008, întreaga valoare a

chiriei, inclusiv cota de T.V.A., stabilită prin contractul de închiriere pe care

l-a încheiat, la data de 18 martie 2004, în calitate de locator, cu SC S. SRL, în

calitate de locatar, având ca obiect imobilul situat în Târgu Mureș, județul Mureș,

încasată de recurenta - pârâtă, așa încât raportând voința expresă a părților, exprimată

prin aceste clauze, a căror valabilitate a fost, cu justețe, confirmată de instanța

de apel prevederilor art. 969 alin. (1) C. civ., nu s-a putut reține că decizia

atacată este lipsită de temei legal, pentru motivul invocat.

Cu toate că recurenta a invocat aplicarea

greșită a legii, aceasta nu a arătat, în mod concret și argumentat, care sunt dispozițiile

legale greșit aplicate de către instanța de apel, iar evocarea art. 969 C. civ.

în acest context este legată de analiza probelor administrate.

Având în vedere că la dosarul cauzei există

dovezi ce atestă îndeplinirea procedurii de conciliere directă, cu respectarea cerințelor

art. 720

1

alin. (2) C. proc. civ., nu a putut fi primită critica încălcării

acestor dispoziții legale de către instanța de apel, cu atât mai mult cu cât această

instanță nu a fost sesizată cu o astfel de critică prin motivele de apel.

Cum apelanta a căzut în pretenții și cum

intimata a solicitat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând

onorariu de avocat, s-a constatat respectarea prevederilor art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., iar critica greșitei aprecieri a proportionalitătii acestui onorariu

în raport cu valoarea pretențiilor și complexitatea cauzei excede controlului instanței

de recurs, întrucât această cale de atac se poate exercita numai pentru motive de

nelegalitate, nu și pentru motive de netemeinicie.

împotriva acestei decizii a formulat contestație

în anulare pârâta -contestatoare SC W.O. SRL Târgu Mureș, aducându-i următoarele

critici:

dată pe baza unei greșeli materiale.

Astfel, instanța de recurs, a făcut o confuzie

între promisiunea faptei altuia și un contract de schimb și nu a observat faptul

că pârâta-contestatoare este un terț față de contractele încheiate de reclamantă

și că nu poate fi ținută de obligațiile asumate prin actul sub semnătură privată

încheiat de reclamantă cu SC E.O. SRL.

unul din motive de recurs invocate, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., referitor la interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății.

S-a precizat de către contestatoare că

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra calificării actului juridic din 12

martie 2007 din perspectiva faptului că acest act nu era semnat de către contestatoare,

neținându-se seama nici de incidența proiectului de divizare.

De menționat faptul că pârâta-contestatoare,

în cuprinsul cererii, în susținerea acesteia, a expus, pe larg, situația de fapt,

s-a referit la calificarea juridică a acestei situații, în funcție de proiectul

de divizare și în funcție de actul autentic din 20 aprilie 2007.

Analizând decizia atacată cu contestație

în anulare, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că cererea

este nefondată, pentru următoarele considerente:

unei greșeli materiale nu poate fi reținută.

Contestatoarea se referă la confuzia pe

care ar fi facut-o instanța de recurs între două acte juridice, respectiv între

promisiunea faptei altuia și contractul de schimb, însă, chiar dacă ar fi adevărat

faptul că s-ar fi produs o astfel de confuzie, însă nici măcar nu este adevărat,

aceasta ar fi o greșeală de judecată și nu o greșeală materială, greșeală de judecată

ce nu ar mai putea fi analizată în calea de atac a contestației în anulare, această

cale de atac fiind una de retractare și nu de reformare.

De asemenea, critica cu privire la neobservarea

faptului că pârâta contestatoare ar fi un terț față de contractele încheiate de

reclamantă și că nu poate fi ținută de obligațiile asumate prin actul sub semnătură

privată, încheiat de reclamantă cu SC E.O. SRL, nu poate fi reținută, acest aspect

neconstituind, nici el, o greșeală materială, ci, cel mult, tot o greșeală de judecată,

care ar privi, pe de o parte, greșita reținere a stării de fapt, dar care nu mai

putea fi analizată nici măcar de instanța de recurs, iar pe de altă parte, greșita

încadrare, din punct de vedere juridic, a acestei situații, dar care ar constitui

tot o greșeală de judecată.

fi reținută.

Din cuprinsul considerentelor deciziei

pronunțate de instanța de recurs se poate observa că aceasta a răspuns criticilor

formulate în calea de atac a apelului, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ. ale deciziei recurate.

Faptul că pârâta-contestatoare a fost nemulțumită

de modul în care instanța de recurs s-a raportat la aceste critici, nu poate conduce

la concluzia ca aceasta din urmă nu ar fi răspuns criticilor formulate prin cererea

de apel, încadrate de pârâtă în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța

de recurs arătând, în mod clar, de ce a considerat că această critică este nefondată.

În baza art. 274 C. proc. civ., pârâta-contestatoare

a fost obligată la 6.750 RON cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de contestatoarea SC W.O. SRL Târgu Mureș împotriva deciziei nr. 196 din 25 ianuarie

2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în

Dosarul nr. 1496/1371/2009.

Obligă

contestatoarea să plătească intimatei SC S. SRL Târgu Mureș suma de 6.750 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2012.