ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2655/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 477 din 10 martie 2008, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții B.A.I. și B.A.G. în contradictoriu cu pârâții Primarul general al municipiului București și Municipiul București. A dispus restituirea în natură către reclamanți a imobilului situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 2.568,64 mp și imobile în suprafață construită desfășurată de 2.808,96 mp, identificate prin memoriul tehnic întocmit de expert B.C. și anexa plan de situație cu vecinătățile și dimensiunile din acesta, ce fac parte integrantă din hotărâre.

A respins capetele 2 și 3 din cererea precizatoare, ca neîntemeiate. A menținut afectațiunea actuală a imobilului pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 4, cu menținerea afectațiunii, obligarea pârâților la plata sumei de 233,520 Ron pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 30 octombrie 2007 și obligarea pârâților la plata sumei de 18.680 lei lunar, începând cu data de 1 noiembrie 2007 i până la eliberarea imobilului. Reclamanții sunt moștenitorii autorului lor, C.H.G., care a fost proprietarul imobilului situat în București.

Tribunalul a mai reținut că imobilul a fost impus pe numele lui C.G. și avea destinația de pielărie, dar în prezent în imobil își desfășoară activitatea Colegiul tehnic „Petru Rareș". Imobilul figura impus la nr. 129 din 7 februarie 1948 pe numele I.P. Reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite pentru imobilul, iar imobilele au fost preluate abuziv, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind aplicabile dispozițiile art. 16 din legea specială. Î n ceea ce privește cererile privind acordarea pretențiilor bănești pe cele două perioade indicate, tribunalul a reținut că acestea sunt neîntemeiate, deoarece, în baza art. 16 din Legea nr. 10/2001, noul proprietar va beneficia de chirie în cuantumul stabilit prin hotărâre de guvern.

Prin decizia nr. 19A din 12 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de reclamanți și Municipiul București, prin primar general, împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că imobilul restituit este compus din teren în suprafață de 2556,10 mp și clădiri în suprafață construită desfășurată de 2703,92 mp. A admis și capetele 2 și 3 de cerere și a obligat pârâtul să plătească reclamanților daune interese în sumă de 333.894,2 Ron pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 29 februarie 2008 și 18.483,98 Ron lunar, de la 1 martie 2008 și până la eliberarea imobilului.

Instanța de apel a reținut că apelul declarat de Primarul general al municipiului București este fondat, deoarece, în urma expertizei de specialitate efectuate, s-a constatat că imobilul este compus din teren în suprafață de 2556,10 mp și clădiri în suprafață construită desfășurată de 2703,92 mp . Imobilul poate fi restituit în natură, chiar dacă este ocupat de Colegiul tehnic „Petru Rareș", deoarece sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. In ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că tribunalul nu s-a pronunțat plus petita , având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, aceștia au solicitat restituirea imobilului în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, chiar dacă ulterior au precizat că nu doresc menținerea afectațiunii.

Instanța de apel a mai constatat că cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, H.G.. nr. 1886/2006, nr. 343/2007 și ale art. 998 C. civ. Fapta ilicită constă în faptul că și în prezent pârâtul deține bunul solicitat și că nu a răspuns în termenul prevăzut de lege notificării transmise cu respectarea condițiilor legale. Î mpotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin primar general. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi incidente dispozițiile art. 998 C. civ., în sensul că ar exista prejudiciu, cauzat de o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție.

De asemenea, data de la care s-a stabilit că sunt datorate despăgubirile a fost stabilită în mod arbitrar. Recurentul a mai arătat că în ceea ce privește cererea pentru acordarea unei chirii lunare, instanța de apel se contrazice flagrant în considerentele hotărârii, pentru că, dacă motivează că termenul de 5 ani pentru menținerea afectațiunii începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, nu motivează de ce termenul pentru plata chiriei începe să curgă de la data de 1 martie 2008. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata sumei de 233.520 Ron, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de lege.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 33, art. 25 alin. (1), art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 998 și urm. C. civ. Recurentul susține că art. 998 C. civ. nu este aplicabil, deoarece nu există o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, care să fi produs un prejudiciu reclamanților. Această susținere nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 33 din Legea nr. 10/2001, încălcarea dispozițiilor sale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravențională, civilă sau penală. Prin urmare, chiar Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții care fac trimitere la sediul comun al materiei răspunderii civile în situația în care prevederile sale nu sunt respectate.

In ceea ce privește fapta ilicită săvârșită cu vinovăție, se constată că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. In mod constant, persoanele juridice ce au obligația de a răspunde la notificare susțin că termenul de soluționare a notificării nu este un termen imperativ, deoarece legea nu prevede nici o sancțiune pentru nerespectarea acestuia, dar așa cum s-a arătat, legea specială cuprinde dispoziții clare privind antrenarea răspunderii atunci când prevederile sale nu sunt respectate.

Or, nerespectarea termenului de soluționare a notificării, stabilit ca o obligație în sarcina unității deținătoare, este de natură a atrage una din formele răspunderii juridice la care face referire art. 33 din legea specială. Recurentul pretinde că nu are culpă în nerespectarea termenului de soluționare a notificării, deoarece cauza este complexă și doar la apel, prin efectuarea expertizei, s-a stabilit întinderea reală a dreptului de proprietate, dar nu a produs nici o dovadă din care să rezulte că, în ciuda diligentelor depuse, natura complexă a cauzei ar fi dus la întârzierea soluționării notificării. In ceea ce privește prejudiciul, recurentul susține doar că i se par discutabile și neconforme cu spiritul legii aprecierile instanței, dar aceste susțineri nu constituie critici de nelegalitate, și ca atare, nu pot fi analizate.

Mai susține recurentul că, în condițiile unei legi speciale de reparație, se poate vorbi despre prejudiciu doar după ce se emite o dispoziție definitivă sau se pronunță o hotărâre judecătorească irevocabilă. Aceste susțineri nu sunt întemeiate, deoarece în toată perioada în care notificarea reclamanților nu a fost soluționată din culpa recurentului pârât, care a stat în pasivitate, reclamanții - intimați au suferit un prejudiciu, prin aceea că au fost lipsiți de folosința bunului la a cărui restituire aveau dreptul, potrivit legii. Or, principiul general al reparării integrale a prejudiciului, specific materiei răspunderii civile delictuale, operează nu numai în ceea ce privește prejudiciul efectiv, dar și beneficiul nerealizat.

Cât privește raportul de cauzalitate, este evident că există un astfel de raport direct între prejudiciul cauzat reclamanților prin lipsa de folosință și fapta ilicită, care a constat în nesoluționarea, din motive imputabile a notificării. Recurentul a mai susținut că data de la care s-a stabilit că sunt datorate despăgubirile a fost stabilită în mod arbitrar, dar instanța de apel a motivat pe larg elementele avute în vedere la stabilirea momentului de la care se datorează despăgubirile (pag. 10 a hotărârii). Nici criticile referitoare la contradicția existentă în hotărârea instanței de apel cu privire la termenul de la care se datorează chiria și de la care începe să curgă perioada în care se păstrează afectațiunea imobilului nu sunt fondate, deoarece motivarea contradictorie, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. , presupune faptul ca argumentația instanței să nu susțină soluția pronunțată sau, dimpotrivă, să susțină o soluție contradictorie, ceea ce nu este cazul în speță. Termenul impus de art. 16 din Legea nr. 10/2001, pe durata căruia se păstrează afectațiunea imobilului și termenul de la care se datorează despăgubiri reprezentând chirii sunt figuri juridice diferite, cu reglementări și efecte distincte, iar prezentarea argumentelor avute în vedere de instanță la stabilirea lor nu poate fi întotdeauna identică. De asemenea, instanța de apel a prezentat motivele pentru care a reținut data de la care se datorează chirii (pag. 11 a hotărârii). Față de cele arătate, recursul declarat de Municipiul București, prin primar general, se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 19/A din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 aprilie 2010.