ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5147/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5147/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă, sub nr. 45297/3/2009,

reclamanții B.A.I. și B.A.G. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu

pârâtul Colegiul Tehnic P.R. și Sectorul 4 București, să se dispună:

33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ.,

evacuarea pârâților din imobilul situat în București, sectorul 4;

33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 din H.G. nr. 1886/2006,

obligarea pârâților să încheie protocolul de predare-primire a posesiei de

drept și a contractului de închiriere pentru imobilul menționat;

33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 998-999 C. civ.,

obligarea pârâților la plata sumei estimate la 500.000 lei în schimbul

folosinței exercitate în perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009;

33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a art. 7 din H.G.R.R.

1886/2006, obligarea pârâților la plata sumelor rezultate din actualizarea

obligației de plată.

33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a art. 3 alin. (2), (5)

și (6) din O.G. nr. 9/2000, obligarea pârâților la plata sumelor rezultate din

aplicarea de dobânzi legale asupra obligației de plată;

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

rămasă irevocabilă prin nerecurare, reclamanților le-a fost restituit în natură

imobilul situat în București, sectorul 4 compus din teren în suprafață de

2.556,10 m.p. și clădiri în suprafață totală desfășurată de 2703,92 mp cu

obligația de a menține destinația de unitate de învățământ pentru o perioadă de

până la 5 ani.

Urmare a dreptului de

administrare prevăzut de art. 166 alin. (41) din Legea nr. 84/1995 și în baza

drepturilor conferite de prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

reclamanții au notificat pârâților încheierea protocolului de predare primire a

posesiei de drept și a cuvenitului contract de închiriere pe o durată de 5 ani

cu începere de la data când a avut loc „emiterea deciziei de restituire în natură”.

Dacă primul pârât a

refuzat permanent de a da curs notificării, prin Hotărârea nr. 73 din 23 iulie 2009

emisă de Consiliul Local al Sectorului 4 București, al doilea pârât a stabilit

„încheierea contratului de închiriere privind corpul B din Colegiul Tehnic P.R.

situat în sectorul 4 în condițiile H.G. 1886/2006 pe perioadă determinată.

Însă, semnarea

contractului de închiriere nu a fost posibilă, forma inițială de contract a

suferit modificări în favoarea persoanelor obligate la plata chiriei, s-a apreciat

că este nevoie de o a doua Hotărâre a Consiliului Local al Sectorului 4

București pentru validarea contractului.

Capătul doi din

cererea de chemare în judecată își găsește justificare pe argumente care țin în

mod exclusiv de imperfecțiunile legislative ale raporturilor juridice

reglementate de normele speciale ale Legii nr. 10/2001.

Fără a ține seama de

dispozițiile speciale cuprinse de Legea 84/1995 în care se stabilește că

proprietar al unităților de învățământ este Municipiul București - și administrator

este Sectorul 4 București, art. 16 din Legea nr. 10/2001 impune restituirea în

natură în sarcina persoanei juridice care deține dreptul de proprietate, fără a

cuprinde prevederi speciale și pentru predarea posesiei asupra unor asemenea

imobile.

Cum folosința este

unul din cele 3 atribute ale dreptului de proprietate, aceasta trebuie să se

întoarcă legal în patrimoniul reclamanților începând cu data la care hotărârea

judecătorească a devenit irevocabilă în ceea ce privește recunoașterea

dreptului.

Capătul trei din

cererea de chemare în judecată are ca temei de drept art. 33 din Legea nr. 10/2001

conform căruia „încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz,

răspunderea disciplinara, administrativă, contravențională, civilă sau penală”.

Din această

perspectivă legală, reclamanții au susținut încălcarea art. 4 din H.G. nr. 1886/2006

conform căruia: "În situațiile prevăzute la art. 1 și 2, noul proprietar

va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului,

în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de

la data emiterii deciziei/dispoziției de restituire, după caz. În situația în

care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligația de

plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei

luni."

Având certitudinea

încălcării obligației de a semna contractul în formă scrisă, simultan cu

încălcarea obligației de plată a chiriei pentru fiecare 10 ale lunii, urmează

ca instanța de judecată să aibă în vedere formele răspunderii civile la care

face trimitere art. 33 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au

susținut că în cauză este incidentă răspunderea civilă delictuală, deoarece,

pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere, să preexiste un contract

valabil încheiat.

În lipsa contractului

în forma scrisă, reclamanții sunt în măsură să solicite acoperirea tuturor

pagubelor rezultate din aplicarea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Folosința, ca atribut al dreptului de proprietate, aparține întotdeauna

proprietarului bunului.

Folosința poate fi

cedată convențional sau legal, cum este cazul în speță, dar numai în cadrul

unei contract. Doar atunci, plata făcută în schimbul folosinței, poartă

denumirea de chirie. În cazul în care beneficiarii dreptului de folosință

refuză semnarea contractului și plata chiriei, plata folosinței urmează să se

facă la valoarea de piață a imobilului.

Spre deosebire de

răspunderea contractuală care dă dreptul proprietarului de a cere dezdăunarea

convenită printr-un contract care impune o chirie prestabilită, răspunderea

civilă delictuală acordă dreptul reclamanților de a solicita dezdăunări compuse

din valoarea cunoscută a sumelor scadente de drept, la care se adaugă diferența

cuvenită până la concurența valorii de piață a folosinței pentru acest imobil.

Pentru a putea invoca

limitarea daunelor la valorile stabilite prin H.G. nr. 1886/2006, pârâții ar fi

avut nevoie de contractul legal sau, măcar să-și achite obligația de plată la

fiecare 10 ale lunii, în măsura în care nu și-au respectat niciuna din

obligațiile impuse de lege, pârâții nu mai sunt în drept să invoce protecția

legii și nu mai pot invoca temeiurile răspunderii contractuale pentru a limita

cuantumul despăgubirilor datorate reclamanților pentru folosința exercitata în

afara cadrului contractual.

Capetele 4 și 5 din

cererea de chemare în judecată își găsesc justificare doar pe prima componență

a daunelor datorate în cadrul răspunderii civile delictuale.

Dat fiind faptul că

daunele solicitate au ca valoare minimă de pornire prețurile stabilite prin

H.G. nr. 1886/2006, acestor sume le va fi aplicată actualizarea în raport de

indicele de inflație și dobânda legală stabilită pentru obligațiile civile

neexecutate la termen.

Plata folosinței se

stabilește pentru fiecare termen la care era scadentă. Pornind de la obligația

lunară a plații folosinței, reclamanții sunt în drept să solicite atât

actualizarea, ca și componență a echivalentei sumei datorate la termen, dar și

beneficiul nerealizat din capitalul datorat.

Prin rezoluția de

primire a cererii de chemare în judecată li s-a pus în vedere reclamanților să

depună taxa judiciară de timbru, în cuantum de 11.555 lei și timbru judiciar de

5 lei.

Împotriva acestei

măsuri reclamanții au formulat cerere de reexaminare, în condițiile art. 18 din

Legea nr. 146/1997, care a fost respinsă prin încheierea din data de 25

ianuarie 2010.

La data de 12

februarie 2010 reclamanții si-au precizat cererea de chemare în judecată

solicitând obligarea paraților la plata sumei de 378.486,70 lei, reprezentând

contravaloare folosință pe perioada ianuarie 2009 - februarie 2010.

Pârâtul Sectorul 4

București a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei capacității

procesuale de folosință, iar la termenul din data de 22 octombrie 2010 a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

De asemenea, pârâtul

Colegiul Tehnic P.R. a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția lipsei

calității procesuale pasive iar pe fond, solicitând respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

La data de 22 octombrie

2010 reclamanții au depus la dosar note de ședință prin care au învederat că

primele două capete de cerere privind evacuarea pârâtelor și încheierea unui

protocol de predare primire a posesiei de drept au rămas fără obiect, fiind

încheiat protocolul de predare primire din 07 octombrie 2010.

În cauză au fost

administrate proba cu înscrisuri și expertiză contabilă.

Prin sentința civilă nr.

1597 din 03 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a-V-a civilă,

s-au respins ca nefondate excepțiile; s-a admis în parte cererea formulată de

reclamanții B.A.I. și B.A.G., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Tehnic P.R.,

și Primăria Sectorului 4 București, au fost obligați pârâții în solidar la

plata către reclamanți a sumei de 394.144 lei reprezentând contravaloarea

folosință pe perioada 20 ianuarie 2009 – august 2010, precum și la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 9.052,44 lei reprezentând taxă judiciară

de timbru, timbru judiciar și onorariu expert.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În ce privește

excepția lipsei capacitații de folosință și a calității procesuale pasive a

pârâtei Primăria sector 4 București, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001,

numai unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, or, în speță,

din nota de informare emisă de Consiliul Local Sector 4), s-a înființat

Direcția Generală de Administrare a Unităților de Învățământ, Sanitare și

Creșelor din sector 4, ca serviciu public cu personalitate juridică, această

direcție funcționând sub autoritatea pârâtei.

Totodată, potrivit art.

166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, unitățile de învățământ preuniversitar de

stat fac parte din domeniul public al orașelor, comunelor, municipiilor,

sectoarelor Municipiului București și sunt în administrarea consiliilor locale

ale acestora, în a căror raza teritorială își desfășoară activitatea.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul Tehnic P.R. a fost considerată

de asemenea neîntemeiată, față de faptul că această unitate de învățământ cu

personalitate juridică are în folosință imobilul, obiectul acțiunii fiind

reprezentat de obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință,

aspectul invocat în sensul că nu este „unitate deținătoare” în sensul Legii nr.

10/2001 fiind fără relevanță întrucât pe calea prezentei acțiuni nu se solicita

restituirea imobilului în temeiul acestui act normativ.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța a constatat că prin sentința civilă nr. 477 din 10 martie 2008

pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 19/

A din 12 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, reclamanților le-a fost restituit

în natură imobilul situat în București, sectorul 4 compus din teren în

suprafață de 2.556,10 m.p. și clădiri în suprafață totală desfășurată de

2703,92 mp cu obligația de a menține afectațiune existentă la pronunțarea

sentinței, aceea de unitate de învățământ, pentru o perioadă de până la 5 ani.

Imobilul a fost

predat reclamanților la data de 07 octombrie 2010, așa cum rezultă din

Protocolul de predare primire încheiat la acea dată.

Cum imobilul a făcut

obiectul restituirii în temeiul dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001,

acesta fiind utilizat de o unitate de învățământ preuniversitar de stat, atât

prin sentința de restituire cât și prin dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001,

se stabilește că noul proprietar va încasa o chirie, până la intrarea în

posesia efectivă a imobilului, cuantumul chiriei fiind stabilită de către

Guvern.

Față de această

situație, tribunalul a apreciat că drepturile locative ale pârâtului Colegiul

Tehnic P.R. au fost prelungite prin lege, existența unui contract de închiriere

încheiat între proprietar și locatar nefiind necesară.

Astfel, lipsa unei

convenții între noul proprietar și locatar face ca și contravaloarea chiriei -

lipsa de folosință - să nu poată fi stabilită convențional, dispozițiile legale

mai sus menționate reglementând modalitatea de stabilire a acestei chirii.

În consecință,

susținerile reclamanților în sensul că pârâții se fac vinovați de neîncheierea

unui contract de închiriere nu au fost reținute ca întemeiate, dincolo de

faptul că forma scrisă a acestui contract este necesară ad probationem și nu ad

validitatem, raporturile locative au fost stabilite prin lege, deopotrivă

obligatorie atât pentru reclamanți cât și pentru pârâți, astfel că obligațiile

părților nu au izvor pe tărâm delictual, neîndeplinirea obligațiilor

contractuale îndreptățind reclamanții la o acțiune în reziliere.

Este neîndoios faptul

că după momentul restituirii imobilului către reclamanți aceștia, în virtutea

prerogativelor proprietății trebuie să se bucure de folosința bunului sau

contravaloarea acestei folosințe, însă în speță, așa cum s-a arătat

dispozițiile legale speciale reglementează raporturile dintre părți pe perioada

de 5 ani de la momentul restituirii, perioada pentru care se solicită

contravaloarea lipsei de folosință plasându-se în intervalul la care face

trimitere disp.art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Plecând de la acest

considerent, tribunalul a apreciat că în ceea ce privește cuantumul chiriei,

acesta este stabilit de H.G. nr. 1886/2006.

Din concluziile

raportului de expertiză contabilă înregistrat la C.E.C.C.A.R. sub nr. 4583 din

30 august 2010, întocmit în cauză de către expert S.C.D., a rezultat că

cuantumul chiriei datorate pe perioada solicitată de reclamanți și având în

vedere plata parțială a acesteia este de 394.144 lei, astfel că pârâții vor fi

obligați în solidar la plata acestei sume.

Din adresa emisă de

către Consiliul Local Sector 4 sub nr. 2026 din 26 ianuarie 2010 rezultă că H.G.

nr. 343/2007 a fost anulată pe aspectul modificării cuantumului chiriei, astfel

că acest cuantum a fost stabilit prin H.G. nr. 1886/2006, deci nu se poate

reține ca legal datorată chiria stabilită în temeiul H.G. nr. 343/2007.

Nu s-a reținut ca

legal datorată chiria stabilită prin Hotărârea Consiliului Local Sector 4 nr. 36/2009,

întrucât aceasta vizează doar acordul la încheierea unui contract de

închiriere, chiria fiind datorată în temeiul unor raporturi locative prelungite

prin lege, raporturi care aveau ca obiect spațiul închiriat și chiria datorată.

Reținându-se ca temei

al obligației de plată locațiunea prelungită prin lege, nu a fost apreciată ca

întemeiată solicitarea reclamanților de obligare a pârâților la plata

contravalorii lipsei de folosința la nivelul pieței libere, așa cum s-a arătat

chiria datorându-se pentru perioada în care imobilul era supus dispozițiilor art.

16 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții B.A.I. și B.A.G., precum și pârâtul

Colegiul Tehnic P.R.

În motivarea apelului

declarat, reclamanții B.A.I. și B.A.G. au arătat următoarele:

de timbru la valoare este nelegală în raport cu prevederile art. 50 din Legea

nr. 10/2001 și pentru că a fost dispusă cu încălcarea principiului

contradictorialității și a dreptului la apărare.

Prin capătul trei din

cerere, apelanții au solicitat ca în baza art. 33 combinat cu art. 998 - 999 C.

civ., să se constate că intimații și-au încălcat obligațiile instituite prin art.

16 din Legea nr. 10/2001 și H.G. 1886/2006 și să îi oblige la plata folosinței

exercitate pe perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009.

După ce acțiunea a fost

primită fără plata taxei de timbru, apelanții au fost citați pentru primul

termen de judecată, cu mențiunea achitării taxei de timbru la valoare, sub

sancțiunea anulării acțiunii ca netimbrate.

Determinarea achitării

taxei de timbru la primul termen de judecată fără a fi pusă în discuția

părților, încalcă principiul dreptului la apărare și al contradictorialității.

Pe de altă parte,

măsura este și nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 15 lit. p) din Legea

nr. 146/1997 combinat cu art. 50 din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia

cererile sau acțiunile în justiție, legate de aplicarea prevederilor prezentei

legi și de bunurile care face obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de

timbru.

Apelanții au arătat

că prin hotărârile judecătorești prin care s-a dispus restituirea în natură și

obligarea Municipiului București la plata lipsei de folosință pentru

întârzierea soluționării cererii de restituire, instanțele au apreciat că

acțiunea este scutită de taxă de timbru, întrucât operează art. 33 din Legea nr.

10/2001 și chiar dacă nu există autoritate de lucru judecată, instanța de fond trebuia

să aibă în vedere împrejurarea că deja se determinase scutirea de plata taxei

de timbru pentru acțiune identică, în care doar pârâții erau diferiți.

Acțiunea promovată de

apelanți în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001, a reclamat o încălcare a

obligațiilor instituite în baza Legii nr. 10/2001 și a urmărit plata lipsei de

folosință pentru un imobil a cărei situație juridică se află sub regimul instituit

de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia „în perioada

prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în

cuantumul stabilit prin H.G.”.

În condițiile în care

lipsa de folosință se solicită pentru un drept de proprietate al cărui regim

juridic se află sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, capătul 3 din

cererea de chemare în judecată, rămâne scutit de plata taxei de timbru, în

condițiile legii speciale, motiv pentru care apelanții au solicitat restituirea

integrală a taxei de timbru achitată la primă instanță.

invocat soluționarea nelegală și netemeinică a capătului 3 din cererea de

chemare în judecată în ceea ce privește plata folosinței pentru lunile septembrie

și octombrie 2010.

Apelanții au arătat

că au solicitat expres plata lipsei de folosință și pentru aceste două luni, mai

întâi oral, apoi prin obiecțiunile la raportul de expertiză și prin concluziile

pe fond, conform dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Fiind vorba de o

mărire a câtimii obiectului cererii cu lunile septembrie și octombrie, susțin

apelanții, instanța procedează în mod nelegal atunci când nu instituie

obligația de plată în sarcina intimaților.

invocat faptul că tribunalul a omis în totalitate să se pronunțe asupra

acordării actualizării și dobânzii legale solicitate pe cerere, pentru situația

în care a înțeles să dispună obligația de plată a chiriei legale stabilite prin

H.G. nr. 1886/2006.

Actualizarea este

prevăzută de art. 7 din H.G. nr. 1886/2006, iar dobânda legală este datorată

conform O.G. 9/2000 prin care se determină că orice obligație civilă este

purtătoare de dobânzi.

Atâta vreme cât

instanța de fond a determinat că intimații au fost în întârziere față de

obligația de plată a chiriei legale, în mod obligatoriu trebuia să dispună și

plata dobânzii legale pentru creanța ajunsă la termen și neachitată.

susținut că hotărârea a fost pronunțată cu ignorarea încălcării obligațiilor

date prin Lg. 10/2001 în sarcina intimaților, fiind nelegală și netemeinică în

ceea ce privește stabilirea obligației de plată în raport cu prețul de piață pentru

perioada iunie 2009 - octombrie 2010.

Apelanții au arătat

că instanța de fond a apreciat că folosința asupra imobilului s-a exercitat în

temeiul unui drept instituit în baza legii speciale și a înțeles să dispună obligarea

celor doi intimați la plata chiriei legale stabilite prin H.G. 1886/2006.

Apelanții au susținut

că instanța a făcut o greșită aplicare a legii când a determinat ca acest drept

subiectiv poate fi protejat chiar dacă intimații au încălcat obligațiile

corelative absolute pe care le aveau față de apelanți, într-o asemenea

situație, dreptul lor nemaiputându-se afla sub protecția H.G. 1886/2006 care

limitează valoarea de înlocuire pentru folosința exercitată.

De aceea, au susținut

apelanții, începând cu luna iulie 2009, aceștia sunt îndreptățiți să solicite

legal plata lipsei de folosință la valoarea de piață, în temeiul art. 998 - 999

C. civ., ca și consecință a răspunderii civile instituită în baza art. 33 din

Legea nr. 10/2001, întrucât intimații și-au pierdut protecția chiriei legale prin

încălcarea în mod repetat a obligațiilor corelative impuse de Legea nr. 10/2001

pentru dreptul de a desfășura activități de învățământ.

Apelanții au arătat

că, indiferent de faptul că instanța a apreciat că se impune plata chiriei

legale, întocmirea protocolului de predare a imobilului abia la 7 octombrie 2010,

a reprezentat unul din motivele pentru care lipsa de folosință trebuia

apreciată la valoarea de piață deoarece potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, proprietarii cărora le-au fost restituite în natură imobilele

solicitate, vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de

predare – preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, iar potrivit art. 40

din lege, nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage

obligația deținătorului căruia îi revine această obligația de a plăti noului proprietar

o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului restituit.

Pe de altă parte,

pentru a se putea determina plata chiriei legale, instanța trebuia să aibă în

vedere condițiile răspunderii civile delictuale și să determine în mod

obligatoriu dacă între părți s-a încheiat un contract de închiriere. Or, nu

doar că nu există un contract de închiriere, însă se dovedește că semnarea

acestuia a fost refuzată în mod constant și exclusiv de către intimați, iar în

condițiile în care nu există un contract de închiriere pentru a se invoca

beneficiul chiriei legale, izvorul obligațiilor dintre părți este determinat

din lege și nu poate fi decât de natură delictuală.

Distinct de

împrejurarea că nu există contract de închiriere, apelanții au susținut că, în

raport de principiul disponibilității exprimat de intimați prin H.C.L. nr. 73/2009

conform art. 51 din H.G. 1886/2006 se dovedește fără echivoc că aceștia au

deținut în mod nelegal și abuziv patru corpuri de clădiri și terenul aferent,

în condițiile în care prin H.C.L. 73/2009 s-a aprobat încheierea contractului

de închiriere privind corpul B, iar apelanții au fost deciși proprietari pe 5

corpuri de clădiri.

Având justificarea principiului

disponibilității raportat la art. 51 din H.G. 1886/2006 în care se prevede

restrângerea suprafeței destinate activității de învățământ, pentru cele 4

corpuri de clădire și terenul aferent, apelanții sunt îndreptățiți să obțină

despăgubiri la valoarea de piață.

Apelanții au mai arătat

că activitatea de învățământ a fost sistată la data de 30 iunie 2010, situație

în care, cel puțin pentru lunile iulie, august, septembrie și octombrie nu se

mai putea reține o activitate publică, iar folosința trebuia determinată în

afara legii speciale.

Apelanții au arătat că

intimații au încălcat și obligația achitării la termen a chiriei, conform art. 16

din Legea nr. 10/2001 și art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, potrivit cu care în

situațiile prevăzute la art. 1 și 2, noul proprietar va încheia contractul de

închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de

la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, sau de la data emiterii

deciziei/dispoziției de restituire, după caz. În situația în care nu se încheie

un contract de închiriere în formă scrisă, obligația de plată a chiriei lunare devine

scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni. Or, așa cum s-a dovedit

în cauză, obligația de plată s-a executat la 22 decembrie 2009, 25 martie 2010,

21 mai 2010 sau 15 iulie 2010 și într-un cuantum incorect așa cum se dovedește

prin restanțele achitate la 15 iulie 2010. În mod evident, susțin apelanții,

orice act sau fapt care nu respectă cerințele legii, se constituie într-o faptă

ilicită, cauzatoare de prejudiciu, care se impune a fi apreciat la valoarea stabilită

în obiectivul 4 al raportului de expertiză. Intimații se fac vinovați de două

încălcări ale legii, prin aceea că nu au plătit la timp, dar și prin aceea că

au refuzat semnarea protocolului de predare și chiar dacă se apreciază că nu

era nevoie de contract pentru stabilirea chiriei legale, împrejurarea că nu s-a

plătit niciodată la termen, este suficientă pentru a se constata încălcarea unei

obligații legale care nu mai conferă protecția legii.

În motivarea apelului

declarat, apelantul Colegiul Tehnic P.R., au invocat următoarele:

incorect a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a colegiului, față

de dispozițiile art. 166 alin. (41) din Legea Învățământului nr. 84/1995

republicată,cu modificările și completările ulterioare, potrivit cu care „terenurile

și clădirile pe care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ

preuniversitar de stat - grădinițe, școli generale (primare și gimnaziale)

licee, grupuri școlare, seminarii teologice, școli profesionale și școli

postliceale - fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și

municipiilor, respectiv al sectoarelor Municipiului București și sunt în

administrarea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv

ale sectoarelor Municipiului București, în a căror rază teritorială își

desfășoară activitatea, prin delegare către consiliile de administrație ale

unităților de învățământ”.

Din coroborarea

acestor dispoziții cu cele ale art. 10, 21, 81 alin. (2) lit. f), și 81 alin. (3)

din Legea nr. 215/2001, privind Administrația Publică Locală și având în vedere

faptul că prevederile Legii nr. 354/2004 de modificare a Legii nr. 84/1995 se

aplică treptat și că la nivelul Municipiului București nu s-a trecut încă la

delegarea dreptului de administrare către consiliile de administrație ale

unităților de învățământ, rezultă că bunurile în litigiu fac parte din domeniul

public al Municipiului București și au fost date în administrarea Consiliului

Local al Sectorului 4 în baza hotărârii C.G.M.B. nr. 151/2001, Consiliul Local

exercitând dreptul de administrare prin intermediul Direcției de Administrare a

Învățământului Preuniversitar.

Apelantul a mai

arătat că deși își desfășoară activitatea în imobilul ce face obiectul prezentului

litigiu nu are calitatea de unitate deținătoare, astfel cum este definit acest

termen în Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Apelantul a mai arătat

că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu are relevanță faptul că

acesta nu este unitate deținătoare, având în vedere că art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 4 din H.G. 1886/2006 folosesc termenul de

unitate deținătoare în toate cazurile, fără a face vreo distincție între

retrocedare și plata chiriei sau obligația întreținerii imobilului.

În consecință,

apelantul a susținut că obligația de plată a chiriei revine fie Primăriei

Municipiului București, fie consiliului Local al Sectorului 4, în calitate de

titular al dreptului de administrare.

susținut că în mod incorect instanța a permis reclamantului precizarea cererii

de chemare în judecată și după prima zi de înfățișare, prin solicitarea chiriei

pe perioada martie 2010 - august 2010, fiind astfel încălcate prevederile art. 132

și 134 C. proc. civ.

Apelantul a arătat că

în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., așa

cum a susținut reclamantul, deoarece modificarea perioadei pentru care se cer

anumite drepturi, nu constituie o simplă mărire sau micșorare a câtimii

obiectului cererii.

susținut că instanța nu a ținut cont de apărările formulate de acesta în ceea

ce privește modul de calcul al chiriei, arătând că în perioada ianuarie 2009 - iunie

2009 pe terenul în speță nu se datorează chirie, întrucât până la acest moment

unitatea de învățământ l-a folosit în baza Legii nr. 84/1995 și abia în luna

iulie 2009 i-a fost comunicată Decizia nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 a Curții

de apel București prin care se restituia terenul proprietarilor, iar pentru

perioada iulie 2009 - decembrie 2009, cuantumul chiriei nu poate fi decât cel

determinat conform H.G. nr. 343/2007, având în vedere că decizia Curții de Apel

București în Dosarul nr. 1546/2/2008, prin care s-a anulat parțial H.G. nr. 343/2007

a fost publicată în data de 15 decembrie 2009, dată de la care a devenit

opozabilă terților și s-au și putut plăti chiriile conform H.G. nr. 1886/2005, obligativitatea

publicării pentru opozabilitate fiind prevăzută de art. 23 din Legea nr. 554/2004.

În consecință,

apelantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței, în

sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a sa, sau, în

cazul respingerii acestei excepții, respingerea în totalitate a cererii de

chemare în judecată, ca nefondată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 282 - 298 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001, Legea

nr. 84/1995, H.G. nr. 250/2007, H.G. nr. 1886/2006 și Legea nr. 215/2001.

Prin Decizia civilă nr.

560 din 26 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

lipsei de interes în promovarea apelului formulată de către pârâtul Colegiul Tehnic

P.R., ca neîntemeiată.

S-a admis apelul

declarat de apelanții reclamanți B.A.I. și B.A.G., în contradictoriu cu apelantul

pârât Colegiul Tehnic P.R. și intimata pârâtă Primăria Sectorului 4 București

prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1597 din 03 decembrie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și apelul declarat de apelantul

pârât Colegiul Tehnic P.R., împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în

parte sentința apelată, în sensul că:

S-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul Tehnic P.R. și s-a

respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost obligată

pârâta Primăria Sectorului 4 și la actualizarea sumei de 394.144 lei cu

indicele de inflație, conform H.G. nr. 1886/2006, precum și plata dobânzii

legale, conform O.G. 9/2000, cu începere de la data introducerii acțiunii, până

la data plății efective.

A fost menținută

sentința cu privire la soluția dată în contradictoriu cu pârâta Primăria

Sectorului 4, de obligare a acesteia la plata sumei de 394.144 lei,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 20 ianuarie 2009 -

august 2010 și a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.052,44 lei.

A fost obligată intimata

Primăria Sectorului 4 la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată

în apel.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâtul Colegiul Tehnic P.R., se impune, față de

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizarea cu prioritate a

excepției lipsei de interes în promovarea căii de atac, excepție invocată de

apelanții reclamanți la termenul din data de 19 mai 2011.

Această excepție este

neîntemeiată și se va respinge ca atare, având în vedere că, prin sentința

atacată, apelantul pârât Colegiul Tehnic P.R., a fost obligat în solidar

împreună cu pârâta Primăria sectorului 4, București, la plata către reclamanți

a sumei de 394.194 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

imobilului, precum și la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât justifică

interes în promovarea căii de atac, prin care se urmărește schimbarea sentinței

care stabilește în sarcina pârâtului obligațiile sus menționate.

În ceea ce privește

motivele de apel formulate, apelantul pârât susține în primul rând faptul că nu

justifică în cauză legitimare procesuală pasivă, aceasta critică fiind fondată,

având în vedere următoarele considerente:

Reclamanții au

solicitat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și

restrânsă, obligarea pârâților Colegiul Tehnic P.R. și Sectorul 4, București,

la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București,

sector 4, restituit în baza Legii nr. 10/2001, actualizarea acestei sume,

conform art. 7 din H.G.R.R. 1886/2006 și plata dobânzii legale, conform O.G. 9/2010.

Imobilul menționat

mai sus, compus din teren și clădiri a fost restituit în natură reclamanților,

prin sentința civilă nr. 477 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul

București, rămasă definitiva prin Decizia civilă nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie cu obligația reclamanților de a-i menține afectațiunea

existentă la pronunțarea sentinței, aceea de unitate de învățământ, pentru o

perioadă de până la 5 ani.

S-a reținut în acest

sens că imobilul face parte din domeniul public al sectorului 4 și servește

desfășurării activității Colegiului Tehnic P.R., fiind incidente astfel

dispozițiile art. 16 alin. 1 din Legea 10/2001.

Prima instanță a

obligat pârâții Colegiul Tehnic P.R. și Primăria sectorului 4, București, în

solidar, la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe perioada 20

ianuarie 2009 - august 2010.

Apelantul pârât a

susținut că nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, pe de o parte,

având în vedere dispozițiile art. 166 alin. (4

1

) din Legea

învățământului nr. 84/1995, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 251/2001

privind administrația publică locală, iar pe de altă parte, întrucât nu are

calitatea de unitate deținătoare, conform Legii nr. 10/2001 și H.G. 250/2007.

Criticile referitoare

la faptul că pârâtul nu are calitate pasivă deoarece nu este unitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, sunt nefondate, din această

perspectivă în mod corect reținând prima instanță că nu prezintă relevanță

acest aspect, deoarece pe calea prezentei acțiuni nu se solicită restituirea

imobilului în temeiul acestui act normativ.

S-au apreciat ca

fiind întemeiate celelalte argumente invocate în susținerea acestui motiv de

apel, după cum urmează:

Potrivit art. 16 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în intervalul prevăzut la alin. (1) (în care foștii

proprietari au obligația de a menține afectațiunea imobilelor destinate

activității de învățământ, cum este cazul în speță s.n), noul proprietar va fi

beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului.

Ca urmare a neplății

acestei chirii prevăzute de lege, au inițiat reclamanții prezentul demers

judiciar, ceea ce înseamnă că stabilirea titularului obligației în raportul

juridic dedus judecății trebuie să se raporteze la dispozițiile legale

menționate mai sus care prevăd dreptul reclamanților la plata contravalorii de

folosință a imobilului.

Articolul 16 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 nu stabilește în mod expres cui îi revine legitimarea

procesuală pasivă într-o asemenea ipoteză, aceasta urmând a fi dedusă din

prevederile hotărârii de Guvern la care face trimitere textul.

Astfel, prin H.G.

1886 din 21 decembrie 2006, s-a aprobat cuantumul chiriilor lunare aferente

imobilelor care intră sub incidența art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la

art. 4 prevăzându-se că noul proprietar va încheia contractul de închiriere în

formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data

intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii

deciziei/dispoziției de restituire, după caz. În situația în care nu se încheie

un contract de închiriere în formă scrisă, obligația de plată a chiriei lunare

devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni.

Prin urmare, obligația

de plată a chiriei, respectiv a contravalorii lipsei de folosință pentru

neplata acesteia, revine utilizatorului imobilului.

Potrivit art. 6 din H.G.

1886/2006 plata obligațiilor care decurg din contractele de închiriere

încheiate potrivit art. 4 se asigură din fondurile prevăzute cu această

destinație în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate, în condițiile legii.

În același timp,

conform art. 166 alin. (41) din Legea învățământului nr. 84/1995, terenurile și

clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ

preuniversitar de stat - grădinițe, școli generale, primare și gimnaziale,

licee, seminarii teologice, grupuri școlare, școli de arte și meserii și școli

postliceale - fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și

municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, și sunt în

administrarea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor,

respectiv ale sectoarelor municipiului București, în a căror rază teritorială

își desfășoară activitatea, prin delegare către consiliile de administrație ale

unităților de învățământ.

Având în vedere

dispozițiile legale enunțate mai sus, Curtea a apreciat că, în cauză,

legitimarea procesuală pasivă aparține sectorului 4, în proprietatea publică a

căruia s-a aflat imobilul până la data redobândirii de către reclamanți și în

administrarea căruia a rămas ulterior, după cum rezultă din înscrisurile depuse

la dosarul cauzei.

Astfel, conform

Protocolului nr. 1932 din 11 decembrie 2006 Colegiul Tehnic P.R. a predat în

administrarea Direcției Generale de Administrare a Unităților de Învățământ

Sanitare și Creșelor din Sectorul 4, clădirile și terenurile în care își

desfășoară activitatea.

Prin procesul verbal

de predare primire încheiat la data de 30 iunie 2010 Colegiul Tehnic P.R. a

predat efectiv spațiul situat în București, Administrației Școlilor, Liceelor

și Grădinițelor Sector 4.

La data de 07

octombrie 2010, imobilul a fost predat reclamanților de către Administrația

Școlilor, Liceelor și Grădinițelor Sector 4, astfel cum rezultă din procesul

verbal de predare primire întocmit cu această ocazie.

Așadar, administrarea

terenurilor și a clădirilor în litigiu a fost realizată, după redobândirea

acestora de către foștii proprietari, în virtutea prevederilor legale enunțate,

de către sectorul 4, prin direcțiile sale, chiar dacă faptic, imobilul a fost

ocupat de Colegiul Tehnic P.R.

Or, noțiunea de

utilizator, prevăzută de art. 4 din H.G. 1886/ 2006, la care face trimitere art.

16 alin. (2) din Legea 10/2001, nu poate fi decât aceea de persoană care deține

bunul în sens juridic (în speță, în virtutea unui drept de administrare), fiind

fără relevanță cine ocupă în fapt imobilul, din această perspectivă

stabilindu-se raporturi juridice distincte între unitatea administrativ teritorială

și unitatea de învățământ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 184/1995.

O asemenea

interpretare este susținută și de împrejurarea că sectorul este cel care alocă

sumele pentru plata chiriei, conform art. 167 alin. (1) din Legea nr. 184/1995

și art. 6 din H.G. 1886/2006, ceea ce înseamnă că acesta are calitatea de

titular și al obligației în raportul juridic dedus judecății, determinat tocmai

de nerespectarea prevederilor legale care stabilesc dreptul reclamanților în

acest sens.

Pe de altă parte, nu

există nici un temei legal și cu atât mai puțin convențional pentru a se

institui răspunderea solidară a celor doi pârâți(solidaritate pasivă), legea

stabilind expres obligația de plată a chiriei în sarcina utilizatorului, care,

în sens juridic, este Sectorul 4, pentru motivele arătate mai sus.

În consecință, s-a

constatat că pârâtul Colegiul Tehnic P.R. nu justifică în cauză legitimarea

procesuală activă, în mod greșit fiind respinsă aceasta excepție de către prima

instanță, ceea ce impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea

apelului, schimbarea sentinței sub acest aspect și respingerea acțiunii

formulate în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Tehnic P.R., ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Ca urmare a acestei

soluții nu se mai impune analiza criticilor formulate de acest pârât cu privire

la fondul cauzei.

În ceea ce privește

apelul declarat de reclamanții B.A.I. și B.A.G., acesta este fondat, pentru

considerentele și cu limitele ce urmează a fi expuse în continuare:

formulată, reclamanții au invocat faptul că stabilirea taxei de timbru este

nelegală, fiind dispusă cu încălcarea principiului contradictorialității și a

dreptului la apărare, dar și a dispozițiilor art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997

comb. cu art. 50 din Legea nr. 190/2001, potrivit cu care cererea este scutită

de taxă de timbru, astfel că se solicită restituirea taxei de timbru achitate

la prima instanță.

Prin rezoluția de

primire a cererii de chemare în judecată li s-a pus în vedere reclamanților să

achite până la primul termen de judecată taxa judiciară de timbru, în cuantum

de 11.555 lei și timbru judiciar de 5 lei, reclamanții fiind citați cu această

mențiune pentru termenul din data de 10 decembrie 2009.

Procedeul

tribunalului în acest sens (fără a se pune în discuție aici legalitatea măsurii

sub aspectul taxei de timbru datorate) a fost corect și în concordanță cu

dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (art. 20

alin. (1) și (2), potrivit cu care taxele de timbru se plătesc anticipat, iar

dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul

înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să

achite suma datorată până la primul termen de judecată). Prin urmare, este

nefondată critica recurenților referitoare la încălcarea principiului dreptului

la apărare și a principiului contradictorialității.

În plus, o asemenea

măsură nici nu ar fi fost de natură să aducă o vătămare reclamanților, în

condițiile în care aceștia au uzat de mijlocul procedural pe care îl aveau la

îndemână în privința modalității de stabilire a taxei de timbru, formulând

cerere de reexaminare, conform art. 18 din Legea nr. 146/1997.

Cererea de

reexaminare a fost respinsă prin încheierea din data de 25 ianuarie 2010.

Având în vedere

regimul juridic al acestei încheieri, care este irevocabilă, conform art. 18 alin.

(3) din lege, măsura dispusă de tribunal cu privire la taxa de timbru datorată

în primă instanță nu mai poate fi supusă controlului judiciar pe calea

apelului.

Prin urmare, nu mai

pot fi valorificate în această fază procesuală criticile invocate de apelanții

reclamanți referitoare la legalitatea stabilirii taxei de timbru în primă

instanță, sub acest aspect fiind necesar a se da eficiență corespunzătoare

încheierii de reexaminare, care are caracter irevocabil.

O asemenea soluție nu

contravine măsurii dispuse în apel prin încheierea din data de 10 martie 2011,

când Curtea a constatat, pentru considerentele expuse în încheierea respectivă,

că apelanții reclamanți nu datorează taxa de timbru în apel. Aceasta întrucât

taxa de timbru se stabilește distinct, pentru fiecare fază procesuală în parte,

astfel că este posibilă o apreciere diferită a Curții în ceea ce privește

cuantumul taxei de timbru datorate în apel.

Prin urmare, chiar

dacă în această fază procesuală Curtea a constatat că reclamanții nu datorează

taxa de timbru, în ceea ce privește măsura stabilirii taxei de timbru în prima

instanță, aceasta nu mai poate fi repusă în discuție, având în vedere

încheierea de reexaminare, irevocabilă pronunțată în primă instanță, criticile

sub acest aspect urmând a fi respinse ca nefondate.

privește cea de-a doua critică formulată, referitoare la faptul că, soluționând

capătul 3 de cerere, instanța de fond a omis lunile septembrie și octombrie,

2010, în condițiile în care reclamanții au solicitat și plata lipsei de

folosință pe aceste două luni:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata

sumei estimate de 500.001 lei, reprezentând lipsa de folosință a imobilului pe

perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009.

La data de 12

februarie 2010 reclamanții si-au precizat cererea de chemare în judecată,

solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 378.486,70 lei, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință pe perioada ianuarie 2009 - februarie 2010

(fila 44).

Această precizare a

fost făcută în termen legal, înainte de prima zi de înfățișare, cu respectarea

dispozițiilor art. 132 alin. (1) rap. la art. 134 C. proc. civ.

La termenul din data

de 26 februarie 2010, reclamanții au solicitat proba cu expertiză contabilă,

având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe

perioada ianuarie 2009 până la momentul efectuării expertizei, probă

încuviințată ca atare de instanță, prin încheierea din data de 28 mai 2010

fiind stabilite și obiectivele expertizei.

Raportul de expertiză

întocmit în cauză a stabilit contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 20

ianuarie 2009 – august 2010.

La data de 22

octombrie 2010 reclamanții au depus la dosar obiecțiuni - note calcul la

raportul de expertiză, solicitând, la punctul 1 ca expertiza să aibă în vedere

și lunile septembrie și octombrie, întrucât calculul se oprește la luna august

2008.

Această cerere a fost

pusă în discuție la termenul din data 22 octombrie 2010, când pârâtul Colegiul

Tehnic P.R. s-a opus stabilirii contravalorii lipsei de folosință pe perioada

solicitată, deoarece cererea de chemare în judecată a vizat doar perioada

ianuarie 2009 - februarie 2010, pârâta Primăria sectorului 4, București,

achiesând la aceste susțineri.

Instanța a respins

obiecțiunile formulate, iar prin sentința apelată a obligat pârâții, în solidar

la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, pe perioada 20

ianuarie 2009 - august 2010.

Apelanții reclamanți

au susținut că în mod greșit prima instanță nu a acordat contravaloarea lipsei

de folosință și pentru lunile septembrie și octombrie, deoarece, precizările

formulate în acest sens, echivalează cu o majorare a câtimii obiectului

cererii, care poate fi făcută și după prima zi de infățișare, conform art. 132 alin.

(2) pct. 2 C. proc. civ.

Critica este

nefondată, având în vedere următoarele:

Potrivit art. 132 alin.

(1) C. proc. civ. la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului

un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune

noi dovezi.

Alin. (2) pct. 2 al

aceluiași articol stabilește că cererea nu se socotește modificată și nu se va

da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute

în instanță când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii.

În cauză însă,

solicitarea de acordare a contravalorii lipsei de folosință și pentru lunile

septembrie și octombrie nu reprezintă o majorare a câtimii obiectului cererii,

în sensul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci o modificare a cererii,

întrucât se schimbă perioada pentru care se solicită despăgubiri, iar nu suma

pretinsă pentru perioada solicitată inițial.

Prin urmare, nefiind

incidentă ipoteza de excepție prevăzută la art. art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., o asemenea solicitare nu putea fi primită după prima zi de înfățișare,

astfel că, în mod corect lunile menționate nu au fost avute în vedere de prima

instanță.

Sub un alt aspect,

trebuie menționat că, prevederile art. 132 C. proc. civ. au caracter

dispozitiv, ceea ce înseamnă că reclamanții ar fi putut să își modifice

acțiunea și după prima zi de înfățișare, dacă pârâții ar fi consimțit la

aceasta, expres sau tacit. În cauză însă, pârâții s-au opus în mod expres la

modificarea acțiunii, astfel cum s-a reținut mai sus, conform celor consemnate

în încheierea din data de 22 octombrie 2010.

privește criticile referitoare la faptul că în mod greșit tribunalul a stabilit

obligația de plată pentru perioada iulie 2009 - octombrie 2010 în raport cu

valoarea chiriei prevăzute de H.G. 1886/2006, iar nu în raport cu valoarea de

piață, acestea sunt nefondate:

Dreptul reclamanților

la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul care le-a fost

restituit prin hotărâre judecătorească, cu obligația acestora de a îi menține

afectațiunea de unitate de învățământ, pentru o perioada de până la 5 ani,

derivă din prevederile art. 16 alin. (2) din Legea 10/2010 raportat la H.G.

1886 din 21 decembrie 2006.

Art. 16 alin. (2) din

Legea 10/2001 stabilește că în intervalul pentru care se prevede menținerea

afectațiunii imobilului noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în

cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului.

Potrivit art. 4 H.G.

1886/ 2006 noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă

cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare

a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziției de

restituire, după caz. În situația în care nu se încheie un contract de

închiriere în formă scrisă, obligația de plată a chiriei lunare devine scadentă

de plin drept la data de 10 a fiecărei luni.

Prin urmare, astfel

cum în mod corect a reținut și prima instanță, forma scrisă a contractului este

necesara ad probationem, iar nu ad validitatem, obligația de plată a chiriei

fiind stabilită prin lege, chiar în lipsa încheierii unui contract de

închiriere.

În aceste condiții,

neîndeplinirea de către utilizator a obligației de încheia contract de

închiriere, nu prezintă relevanță sub aspectul chiriei datorate potrivit legii,

neputând fi primite, față de dispozițiile legale exprese menționate mai sus,

susținerile apelanților reclamanți în sensul că răspunderea pentru neplata

chiriei trebuie plasată în plan delictual, cu consecința stabilirii

contravalorii de folosință raportat la valoarea de piață a imobilului.

Cum obligația de

plată a chiriei este una legală, iar aceasta subzistă și în ipoteza în care nu

se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, stabilirea contravalorii

lipsei de folosință a imobilului nu poate fi raportată decât la cuantumul

chiriei prevăzute de lege, reclamanții neputând