ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5147/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă, sub nr. 45297/3/2009, reclamanții B.A.I. și B.A.G. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Tehnic P.R. și Sectorul 4 București, să se dispună: 1. - în condițiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ., evacuarea pârâților din imobilul situat în București, sectorul 4; 2. - în condițiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 din H.G.

nr. 1886/2006, obligarea pârâților să încheie protocolul de predare-primire a posesiei de drept și a contractului de închiriere pentru imobilul menționat; 3. - în condițiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 998-999 C. civ., obligarea pârâților la plata sumei estimate la 500.000 lei în schimbul folosinței exercitate în perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009; 4. - în condițiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a art. 7 din H.G.R.R. 1886/2006, obligarea pârâților la plata sumelor rezultate din actualizarea obligației de plată. 5. - în condițiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a art. 3 alin. (2), (5) și (6) din O.G.

nr. 9/2000, obligarea pârâților la plata sumelor rezultate din aplicarea de dobânzi legale asupra obligației de plată; 6. - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, rămasă irevocabilă prin nerecurare, reclamanților le-a fost restituit în natură imobilul situat în București, sectorul 4 compus din teren în suprafață de 2.556,10 m.p. și clădiri în suprafață totală desfășurată de 2703,92 mp cu obligația de a menține destinația de unitate de învățământ pentru o perioadă de până la 5 ani.

Urmare a dreptului de administrare prevăzut de art. 166 alin. (41) din Legea nr. 84/1995 și în baza drepturilor conferite de prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au notificat pârâților încheierea protocolului de predare primire a posesiei de drept și a cuvenitului contract de închiriere pe o durată de 5 ani cu începere de la data când a avut loc „emiterea deciziei de restituire în natură”. Dacă primul pârât a refuzat permanent de a da curs notificării, prin Hotărârea nr. 73 din 23 iulie 2009 emisă de Consiliul Local al Sectorului 4 București, al doilea pârât a stabilit „încheierea contratului de închiriere privind corpul B din Colegiul Tehnic P.R. situat în sectorul 4 în condițiile H.G.

1886/2006 pe perioadă determinată. Însă, semnarea contractului de închiriere nu a fost posibilă, forma inițială de contract a suferit modificări în favoarea persoanelor obligate la plata chiriei, s-a apreciat că este nevoie de o a doua Hotărâre a Consiliului Local al Sectorului 4 București pentru validarea contractului. Capătul doi din cererea de chemare în judecată își găsește justificare pe argumente care țin în mod exclusiv de imperfecțiunile legislative ale raporturilor juridice reglementate de normele speciale ale Legii nr. 10/2001. Fără a ține seama de dispozițiile speciale cuprinse de Legea 84/1995 în care se stabilește că proprietar al unităților de învățământ este Municipiul București - și administrator este Sectorul 4 București, art. 16 din Legea nr. 10/2001 impune restituirea în natură în sarcina persoanei juridice care deține dreptul de proprietate, fără a cuprinde prevederi speciale și pentru predarea posesiei asupra unor asemenea imobile.

Cum folosința este unul din cele 3 atribute ale dreptului de proprietate, aceasta trebuie să se întoarcă legal în patrimoniul reclamanților începând cu data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă în ceea ce privește recunoașterea dreptului. Capătul trei din cererea de chemare în judecată are ca temei de drept art. 33 din Legea nr. 10/2001 conform căruia „încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinara, administrativă, contravențională, civilă sau penală”. Din această perspectivă legală, reclamanții au susținut încălcarea art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 conform căruia: "În situațiile prevăzute la art. 1 și 2, noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziției de restituire, după caz.

În situația în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligația de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni." Având certitudinea încălcării obligației de a semna contractul în formă scrisă, simultan cu încălcarea obligației de plată a chiriei pentru fiecare 10 ale lunii, urmează ca instanța de judecată să aibă în vedere formele răspunderii civile la care face trimitere art. 33 din Legea nr. 10/2001. Reclamanții au susținut că în cauză este incidentă răspunderea civilă delictuală, deoarece, pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere, să preexiste un contract valabil încheiat. În lipsa contractului în forma scrisă, reclamanții sunt în măsură să solicite acoperirea tuturor pagubelor rezultate din aplicarea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Folosința, ca atribut al dreptului de proprietate, aparține întotdeauna proprietarului bunului. Folosința poate fi cedată convențional sau legal, cum este cazul în speță, dar numai în cadrul unei contract. Doar atunci, plata făcută în schimbul folosinței, poartă denumirea de chirie. În cazul în care beneficiarii dreptului de folosință refuză semnarea contractului și plata chiriei, plata folosinței urmează să se facă la valoarea de piață a imobilului. Spre deosebire de răspunderea contractuală care dă dreptul proprietarului de a cere dezdăunarea convenită printr-un contract care impune o chirie prestabilită, răspunderea civilă delictuală acordă dreptul reclamanților de a solicita dezdăunări compuse din valoarea cunoscută a sumelor scadente de drept, la care se adaugă diferența cuvenită până la concurența valorii de piață a folosinței pentru acest imobil.

Pentru a putea invoca limitarea daunelor la valorile stabilite prin H.G. nr. 1886/2006, pârâții ar fi avut nevoie de contractul legal sau, măcar să-și achite obligația de plată la fiecare 10 ale lunii, în măsura în care nu și-au respectat niciuna din obligațiile impuse de lege, pârâții nu mai sunt în drept să invoce protecția legii și nu mai pot invoca temeiurile răspunderii contractuale pentru a limita cuantumul despăgubirilor datorate reclamanților pentru folosința exercitata în afara cadrului contractual. Capetele 4 și 5 din cererea de chemare în judecată își găsesc justificare doar pe prima componență a daunelor datorate în cadrul răspunderii civile delictuale. Dat fiind faptul că daunele solicitate au ca valoare minimă de pornire prețurile stabilite prin H.G.

nr. 1886/2006, acestor sume le va fi aplicată actualizarea în raport de indicele de inflație și dobânda legală stabilită pentru obligațiile civile neexecutate la termen. Plata folosinței se stabilește pentru fiecare termen la care era scadentă. Pornind de la obligația lunară a plații folosinței, reclamanții sunt în drept să solicite atât actualizarea, ca și componență a echivalentei sumei datorate la termen, dar și beneficiul nerealizat din capitalul datorat. Prin rezoluția de primire a cererii de chemare în judecată li s-a pus în vedere reclamanților să depună taxa judiciară de timbru, în cuantum de 11.555 lei și timbru judiciar de 5 lei.

Împotriva acestei măsuri reclamanții au formulat cerere de reexaminare, în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, care a fost respinsă prin încheierea din data de 25 ianuarie 2010. La data de 12 februarie 2010 reclamanții si-au precizat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea paraților la plata sumei de 378.486,70 lei, reprezentând contravaloare folosință pe perioada ianuarie 2009 - februarie 2010. Pârâtul Sectorul 4 București a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei capacității procesuale de folosință, iar la termenul din data de 22 octombrie 2010 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. De asemenea, pârâtul Colegiul Tehnic P.R. a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive iar pe fond, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 22 octombrie 2010 reclamanții au depus la dosar note de ședință prin care au învederat că primele două capete de cerere privind evacuarea pârâtelor și încheierea unui protocol de predare primire a posesiei de drept au rămas fără obiect, fiind încheiat protocolul de predare primire din 07 octombrie 2010. În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri și expertiză contabilă. Prin sentința civilă nr. 1597 din 03 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a-V-a civilă, s-au respins ca nefondate excepțiile; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții B.A.I.

și B.A.G., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Tehnic P.R., și Primăria Sectorului 4 București, au fost obligați pârâții în solidar la plata către reclamanți a sumei de 394.144 lei reprezentând contravaloarea folosință pe perioada 20 ianuarie 2009 – august 2010, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.052,44 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu expert.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: În ce privește excepția lipsei capacitații de folosință și a calității procesuale pasive a pârâtei Primăria sector 4 București, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, numai unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, or, în speță, din nota de informare emisă de Consiliul Local Sector 4), s-a înființat Direcția Generală de Administrare a Unităților de Învățământ, Sanitare și Creșelor din sector 4, ca serviciu public cu personalitate juridică, această direcție funcționând sub autoritatea pârâtei. Totodată, potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, unitățile de învățământ preuniversitar de stat fac parte din domeniul public al orașelor, comunelor, municipiilor, sectoarelor Municipiului București și sunt în administrarea consiliilor locale ale acestora, în a căror raza teritorială își desfășoară activitatea.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul Tehnic P.R. a fost considerată de asemenea neîntemeiată, față de faptul că această unitate de învățământ cu personalitate juridică are în folosință imobilul, obiectul acțiunii fiind reprezentat de obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință, aspectul invocat în sensul că nu este „unitate deținătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 fiind fără relevanță întrucât pe calea prezentei acțiuni nu se solicita restituirea imobilului în temeiul acestui act normativ. Cu privire la fondul cauzei, instanța a constatat că prin sentința civilă nr. 477 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, reclamanților le-a fost restituit în natură imobilul situat în București, sectorul 4 compus din teren în suprafață de 2.556,10 m.p.

și clădiri în suprafață totală desfășurată de 2703,92 mp cu obligația de a menține afectațiune existentă la pronunțarea sentinței, aceea de unitate de învățământ, pentru o perioadă de până la 5 ani. Imobilul a fost predat reclamanților la data de 07 octombrie 2010, așa cum rezultă din Protocolul de predare primire încheiat la acea dată. Cum imobilul a făcut obiectul restituirii în temeiul dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001, acesta fiind utilizat de o unitate de învățământ preuniversitar de stat, atât prin sentința de restituire cât și prin dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, se stabilește că noul proprietar va încasa o chirie, până la intrarea în posesia efectivă a imobilului, cuantumul chiriei fiind stabilită de către Guvern.

Față de această situație, tribunalul a apreciat că drepturile locative ale pârâtului Colegiul Tehnic P.R. au fost prelungite prin lege, existența unui contract de închiriere încheiat între proprietar și locatar nefiind necesară. Astfel, lipsa unei convenții între noul proprietar și locatar face ca și contravaloarea chiriei - lipsa de folosință - să nu poată fi stabilită convențional, dispozițiile legale mai sus menționate reglementând modalitatea de stabilire a acestei chirii.

În consecință, susținerile reclamanților în sensul că pârâții se fac vinovați de neîncheierea unui contract de închiriere nu au fost reținute ca întemeiate, dincolo de faptul că forma scrisă a acestui contract este necesară ad probationem și nu ad validitatem, raporturile locative au fost stabilite prin lege, deopotrivă obligatorie atât pentru reclamanți cât și pentru pârâți, astfel că obligațiile părților nu au izvor pe tărâm delictual, neîndeplinirea obligațiilor contractuale îndreptățind reclamanții la o acțiune în reziliere.

Este neîndoios faptul că după momentul restituirii imobilului către reclamanți aceștia, în virtutea prerogativelor proprietății trebuie să se bucure de folosința bunului sau contravaloarea acestei folosințe, însă în speță, așa cum s-a arătat dispozițiile legale speciale reglementează raporturile dintre părți pe perioada de 5 ani de la momentul restituirii, perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosință plasându-se în intervalul la care face trimitere disp.art. 16 din Legea nr. 10/2001. Plecând de la acest considerent, tribunalul a apreciat că în ceea ce privește cuantumul chiriei, acesta este stabilit de H.G. nr. 1886/2006. Din concluziile raportului de expertiză contabilă înregistrat la C.E.C.C.A.R.

sub nr. 4583 din 30 august 2010, întocmit în cauză de către expert S.C.D., a rezultat că cuantumul chiriei datorate pe perioada solicitată de reclamanți și având în vedere plata parțială a acesteia este de 394.144 lei, astfel că pârâții vor fi obligați în solidar la plata acestei sume. Din adresa emisă de către Consiliul Local Sector 4 sub nr. 2026 din 26 ianuarie 2010 rezultă că H.G. nr. 343/2007 a fost anulată pe aspectul modificării cuantumului chiriei, astfel că acest cuantum a fost stabilit prin H.G. nr. 1886/2006, deci nu se poate reține ca legal datorată chiria stabilită în temeiul H.G. nr. 343/2007. Nu s-a reținut ca legal datorată chiria stabilită prin Hotărârea Consiliului Local Sector 4 nr. 36/2009, întrucât aceasta vizează doar acordul la încheierea unui contract de închiriere, chiria fiind datorată în temeiul unor raporturi locative prelungite prin lege, raporturi care aveau ca obiect spațiul închiriat și chiria datorată.

Reținându-se ca temei al obligației de plată locațiunea prelungită prin lege, nu a fost apreciată ca întemeiată solicitarea reclamanților de obligare a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosința la nivelul pieței libere, așa cum s-a arătat chiria datorându-se pentru perioada în care imobilul era supus dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B.A.I. și B.A.G., precum și pârâtul Colegiul Tehnic P.R. În motivarea apelului declarat, reclamanții B.A.I. și B.A.G. au arătat următoarele: 1. Stabilirea taxei de timbru la valoare este nelegală în raport cu prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și pentru că a fost dispusă cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Prin capătul trei din cerere, apelanții au solicitat ca în baza art. 33 combinat cu art. 998 - 999 C. civ., să se constate că intimații și-au încălcat obligațiile instituite prin art. 16 din Legea nr. 10/2001 și H.G. 1886/2006 și să îi oblige la plata folosinței exercitate pe perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009. După ce acțiunea a fost primită fără plata taxei de timbru, apelanții au fost citați pentru primul termen de judecată, cu mențiunea achitării taxei de timbru la valoare, sub sancțiunea anulării acțiunii ca netimbrate. Determinarea achitării taxei de timbru la primul termen de judecată fără a fi pusă în discuția părților, încalcă principiul dreptului la apărare și al contradictorialității.

Pe de altă parte, măsura este și nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 combinat cu art. 50 din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia cererile sau acțiunile în justiție, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care face obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru. Apelanții au arătat că prin hotărârile judecătorești prin care s-a dispus restituirea în natură și obligarea Municipiului București la plata lipsei de folosință pentru întârzierea soluționării cererii de restituire, instanțele au apreciat că acțiunea este scutită de taxă de timbru, întrucât operează art. 33 din Legea nr. 10/2001 și chiar dacă nu există autoritate de lucru judecată, instanța de fond trebuia să aibă în vedere împrejurarea că deja se determinase scutirea de plata taxei de timbru pentru acțiune identică, în care doar pârâții erau diferiți.

Acțiunea promovată de apelanți în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001, a reclamat o încălcare a obligațiilor instituite în baza Legii nr. 10/2001 și a urmărit plata lipsei de folosință pentru un imobil a cărei situație juridică se află sub regimul instituit de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia „în perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin H.G.”. În condițiile în care lipsa de folosință se solicită pentru un drept de proprietate al cărui regim juridic se află sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, capătul 3 din cererea de chemare în judecată, rămâne scutit de plata taxei de timbru, în condițiile legii speciale, motiv pentru care apelanții au solicitat restituirea integrală a taxei de timbru achitată la primă instanță.

2. Apelanții au invocat soluționarea nelegală și netemeinică a capătului 3 din cererea de chemare în judecată în ceea ce privește plata folosinței pentru lunile septembrie și octombrie 2010. Apelanții au arătat că au solicitat expres plata lipsei de folosință și pentru aceste două luni, mai întâi oral, apoi prin obiecțiunile la raportul de expertiză și prin concluziile pe fond, conform dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Fiind vorba de o mărire a câtimii obiectului cererii cu lunile septembrie și octombrie, susțin apelanții, instanța procedează în mod nelegal atunci când nu instituie obligația de plată în sarcina intimaților. 3. Apelanții au mai invocat faptul că tribunalul a omis în totalitate să se pronunțe asupra acordării actualizării și dobânzii legale solicitate pe cerere, pentru situația în care a înțeles să dispună obligația de plată a chiriei legale stabilite prin H.G.

nr. 1886/2006. Actualizarea este prevăzută de art. 7 din H.G. nr. 1886/2006, iar dobânda legală este datorată conform O.G. 9/2000 prin care se determină că orice obligație civilă este purtătoare de dobânzi. Atâta vreme cât instanța de fond a determinat că intimații au fost în întârziere față de obligația de plată a chiriei legale, în mod obligatoriu trebuia să dispună și plata dobânzii legale pentru creanța ajunsă la termen și neachitată. 4. Apelanții au mai susținut că hotărârea a fost pronunțată cu ignorarea încălcării obligațiilor date prin Lg.

10/2001 în sarcina intimaților, fiind nelegală și netemeinică în ceea ce privește stabilirea obligației de plată în raport cu prețul de piață pentru perioada iunie 2009 - octombrie 2010. Apelanții au arătat că instanța de fond a apreciat că folosința asupra imobilului s-a exercitat în temeiul unui drept instituit în baza legii speciale și a înțeles să dispună obligarea celor doi intimați la plata chiriei legale stabilite prin H.G. 1886/2006. Apelanții au susținut că instanța a făcut o greșită aplicare a legii când a determinat ca acest drept subiectiv poate fi protejat chiar dacă intimații au încălcat obligațiile corelative absolute pe care le aveau față de apelanți, într-o asemenea situație, dreptul lor nemaiputându-se afla sub protecția H.G.

1886/2006 care limitează valoarea de înlocuire pentru folosința exercitată. De aceea, au susținut apelanții, începând cu luna iulie 2009, aceștia sunt îndreptățiți să solicite legal plata lipsei de folosință la valoarea de piață, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., ca și consecință a răspunderii civile instituită în baza art. 33 din Legea nr. 10/2001, întrucât intimații și-au pierdut protecția chiriei legale prin încălcarea în mod repetat a obligațiilor corelative impuse de Legea nr. 10/2001 pentru dreptul de a desfășura activități de învățământ.

Apelanții au arătat că, indiferent de faptul că instanța a apreciat că se impune plata chiriei legale, întocmirea protocolului de predare a imobilului abia la 7 octombrie 2010, a reprezentat unul din motivele pentru care lipsa de folosință trebuia apreciată la valoarea de piață deoarece potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, proprietarii cărora le-au fost restituite în natură imobilele solicitate, vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare – preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, iar potrivit art. 40 din lege, nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligația deținătorului căruia îi revine această obligația de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit.

Pe de altă parte, pentru a se putea determina plata chiriei legale, instanța trebuia să aibă în vedere condițiile răspunderii civile delictuale și să determine în mod obligatoriu dacă între părți s-a încheiat un contract de închiriere. Or, nu doar că nu există un contract de închiriere, însă se dovedește că semnarea acestuia a fost refuzată în mod constant și exclusiv de către intimați, iar în condițiile în care nu există un contract de închiriere pentru a se invoca beneficiul chiriei legale, izvorul obligațiilor dintre părți este determinat din lege și nu poate fi decât de natură delictuală. Distinct de împrejurarea că nu există contract de închiriere, apelanții au susținut că, în raport de principiul disponibilității exprimat de intimați prin H.C.L.

nr. 73/2009 conform art. 51 din H.G. 1886/2006 se dovedește fără echivoc că aceștia au deținut în mod nelegal și abuziv patru corpuri de clădiri și terenul aferent, în condițiile în care prin H.C.L. 73/2009 s-a aprobat încheierea contractului de închiriere privind corpul B, iar apelanții au fost deciși proprietari pe 5 corpuri de clădiri. Având justificarea principiului disponibilității raportat la art. 51 din H.G. 1886/2006 în care se prevede restrângerea suprafeței destinate activității de învățământ, pentru cele 4 corpuri de clădire și terenul aferent, apelanții sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri la valoarea de piață. Apelanții au mai arătat că activitatea de învățământ a fost sistată la data de 30 iunie 2010, situație în care, cel puțin pentru lunile iulie, august, septembrie și octombrie nu se mai putea reține o activitate publică, iar folosința trebuia determinată în afara legii speciale.

Apelanții au arătat că intimații au încălcat și obligația achitării la termen a chiriei, conform art. 16 din Legea nr. 10/2001 și art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, potrivit cu care în situațiile prevăzute la art. 1 și 2, noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, sau de la data emiterii deciziei/dispoziției de restituire, după caz. În situația în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligația de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni.

Or, așa cum s-a dovedit în cauză, obligația de plată s-a executat la 22 decembrie 2009, 25 martie 2010, 21 mai 2010 sau 15 iulie 2010 și într-un cuantum incorect așa cum se dovedește prin restanțele achitate la 15 iulie 2010. În mod evident, susțin apelanții, orice act sau fapt care nu respectă cerințele legii, se constituie într-o faptă ilicită, cauzatoare de prejudiciu, care se impune a fi apreciat la valoarea stabilită în obiectivul 4 al raportului de expertiză. Intimații se fac vinovați de două încălcări ale legii, prin aceea că nu au plătit la timp, dar și prin aceea că au refuzat semnarea protocolului de predare și chiar dacă se apreciază că nu era nevoie de contract pentru stabilirea chiriei legale, împrejurarea că nu s-a plătit niciodată la termen, este suficientă pentru a se constata încălcarea unei obligații legale care nu mai conferă protecția legii.

În motivarea apelului declarat, apelantul Colegiul Tehnic P.R., au invocat următoarele: 1. Instanța în mod incorect a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a colegiului, față de dispozițiile art. 166 alin. (41) din Legea Învățământului nr. 84/1995 republicată,cu modificările și completările ulterioare, potrivit cu care „terenurile și clădirile pe care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat - grădinițe, școli generale (primare și gimnaziale) licee, grupuri școlare, seminarii teologice, școli profesionale și școli postliceale - fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv al sectoarelor Municipiului București și sunt în administrarea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv ale sectoarelor Municipiului București, în a căror rază teritorială își desfășoară activitatea, prin delegare către consiliile de administrație ale unităților de învățământ”.

Din coroborarea acestor dispoziții cu cele ale art. 10, 21, 81 alin. (2) lit. f), și 81 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, privind Administrația Publică Locală și având în vedere faptul că prevederile Legii nr. 354/2004 de modificare a Legii nr. 84/1995 se aplică treptat și că la nivelul Municipiului București nu s-a trecut încă la delegarea dreptului de administrare către consiliile de administrație ale unităților de învățământ, rezultă că bunurile în litigiu fac parte din domeniul public al Municipiului București și au fost date în administrarea Consiliului Local al Sectorului 4 în baza hotărârii C.G.M.B. nr. 151/2001, Consiliul Local exercitând dreptul de administrare prin intermediul Direcției de Administrare a Învățământului Preuniversitar.

Apelantul a mai arătat că deși își desfășoară activitatea în imobilul ce face obiectul prezentului litigiu nu are calitatea de unitate deținătoare, astfel cum este definit acest termen în Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Apelantul a mai arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu are relevanță faptul că acesta nu este unitate deținătoare, având în vedere că art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 4 din H.G. 1886/2006 folosesc termenul de unitate deținătoare în toate cazurile, fără a face vreo distincție între retrocedare și plata chiriei sau obligația întreținerii imobilului.

În consecință, apelantul a susținut că obligația de plată a chiriei revine fie Primăriei Municipiului București, fie consiliului Local al Sectorului 4, în calitate de titular al dreptului de administrare. 2. Apelantul a susținut că în mod incorect instanța a permis reclamantului precizarea cererii de chemare în judecată și după prima zi de înfățișare, prin solicitarea chiriei pe perioada martie 2010 - august 2010, fiind astfel încălcate prevederile art. 132 și 134 C. proc. civ. Apelantul a arătat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., așa cum a susținut reclamantul, deoarece modificarea perioadei pentru care se cer anumite drepturi, nu constituie o simplă mărire sau micșorare a câtimii obiectului cererii.

3. Apelantul a susținut că instanța nu a ținut cont de apărările formulate de acesta în ceea ce privește modul de calcul al chiriei, arătând că în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009 pe terenul în speță nu se datorează chirie, întrucât până la acest moment unitatea de învățământ l-a folosit în baza Legii nr. 84/1995 și abia în luna iulie 2009 i-a fost comunicată Decizia nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 a Curții de apel București prin care se restituia terenul proprietarilor, iar pentru perioada iulie 2009 - decembrie 2009, cuantumul chiriei nu poate fi decât cel determinat conform H.G. nr. 343/2007, având în vedere că decizia Curții de Apel București în Dosarul nr. 1546/2/2008, prin care s-a anulat parțial H.G.

nr. 343/2007 a fost publicată în data de 15 decembrie 2009, dată de la care a devenit opozabilă terților și s-au și putut plăti chiriile conform H.G. nr. 1886/2005, obligativitatea publicării pentru opozabilitate fiind prevăzută de art. 23 din Legea nr. 554/2004. În consecință, apelantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a sa, sau, în cazul respingerii acestei excepții, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca nefondată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 - 298 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001, Legea nr. 84/1995, H.G. nr. 250/2007, H.G. nr. 1886/2006 și Legea nr. 215/2001.

Prin Decizia civilă nr. 560 din 26 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei de interes în promovarea apelului formulată de către pârâtul Colegiul Tehnic P.R., ca neîntemeiată. S-a admis apelul declarat de apelanții reclamanți B.A.I. și B.A.G., în contradictoriu cu apelantul pârât Colegiul Tehnic P.R. și intimata pârâtă Primăria Sectorului 4 București prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1597 din 03 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și apelul declarat de apelantul pârât Colegiul Tehnic P.R., împotriva aceleiași sentințe. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că: S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul Tehnic P.R.

și s-a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost obligată pârâta Primăria Sectorului 4 și la actualizarea sumei de 394.144 lei cu indicele de inflație, conform H.G. nr. 1886/2006, precum și plata dobânzii legale, conform O.G. 9/2000, cu începere de la data introducerii acțiunii, până la data plății efective. A fost menținută sentința cu privire la soluția dată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 4, de obligare a acesteia la plata sumei de 394.144 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 20 ianuarie 2009 - august 2010 și a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.052,44 lei.

A fost obligată intimata Primăria Sectorului 4 la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Curtea de Apel a reținut următoarele: În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Colegiul Tehnic P.R., se impune, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., analizarea cu prioritate a excepției lipsei de interes în promovarea căii de atac, excepție invocată de apelanții reclamanți la termenul din data de 19 mai 2011. Această excepție este neîntemeiată și se va respinge ca atare, având în vedere că, prin sentința atacată, apelantul pârât Colegiul Tehnic P.R., a fost obligat în solidar împreună cu pârâta Primăria sectorului 4, București, la plata către reclamanți a sumei de 394.194 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, precum și la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât justifică interes în promovarea căii de atac, prin care se urmărește schimbarea sentinței care stabilește în sarcina pârâtului obligațiile sus menționate.

În ceea ce privește motivele de apel formulate, apelantul pârât susține în primul rând faptul că nu justifică în cauză legitimare procesuală pasivă, aceasta critică fiind fondată, având în vedere următoarele considerente: Reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și restrânsă, obligarea pârâților Colegiul Tehnic P.R. și Sectorul 4, București, la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, sector 4, restituit în baza Legii nr. 10/2001, actualizarea acestei sume, conform art. 7 din H.G.R.R. 1886/2006 și plata dobânzii legale, conform O.G. 9/2010.

Imobilul menționat mai sus, compus din teren și clădiri a fost restituit în natură reclamanților, prin sentința civilă nr. 477 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitiva prin Decizia civilă nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie cu obligația reclamanților de a-i menține afectațiunea existentă la pronunțarea sentinței, aceea de unitate de învățământ, pentru o perioadă de până la 5 ani. S-a reținut în acest sens că imobilul face parte din domeniul public al sectorului 4 și servește desfășurării activității Colegiului Tehnic P.R., fiind incidente astfel dispozițiile art. 16 alin. 1 din Legea 10/2001.

Prima instanță a obligat pârâții Colegiul Tehnic P.R. și Primăria sectorului 4, București, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe perioada 20 ianuarie 2009 - august 2010. Apelantul pârât a susținut că nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, pe de o parte, având în vedere dispozițiile art. 166 alin. (4 1 ) din Legea învățământului nr. 84/1995, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 251/2001 privind administrația publică locală, iar pe de altă parte, întrucât nu are calitatea de unitate deținătoare, conform Legii nr. 10/2001 și H.G. 250/2007. Criticile referitoare la faptul că pârâtul nu are calitate pasivă deoarece nu este unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, sunt nefondate, din această perspectivă în mod corect reținând prima instanță că nu prezintă relevanță acest aspect, deoarece pe calea prezentei acțiuni nu se solicită restituirea imobilului în temeiul acestui act normativ.

S-au apreciat ca fiind întemeiate celelalte argumente invocate în susținerea acestui motiv de apel, după cum urmează: Potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în intervalul prevăzut la alin. (1) (în care foștii proprietari au obligația de a menține afectațiunea imobilelor destinate activității de învățământ, cum este cazul în speță s.n), noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului. Ca urmare a neplății acestei chirii prevăzute de lege, au inițiat reclamanții prezentul demers judiciar, ceea ce înseamnă că stabilirea titularului obligației în raportul juridic dedus judecății trebuie să se raporteze la dispozițiile legale menționate mai sus care prevăd dreptul reclamanților la plata contravalorii de folosință a imobilului.

Articolul 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu stabilește în mod expres cui îi revine legitimarea procesuală pasivă într-o asemenea ipoteză, aceasta urmând a fi dedusă din prevederile hotărârii de Guvern la care face trimitere textul. Astfel, prin H.G. 1886 din 21 decembrie 2006, s-a aprobat cuantumul chiriilor lunare aferente imobilelor care intră sub incidența art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la art. 4 prevăzându-se că noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziției de restituire, după caz. În situația în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligația de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni.

Prin urmare, obligația de plată a chiriei, respectiv a contravalorii lipsei de folosință pentru neplata acesteia, revine utilizatorului imobilului. Potrivit art. 6 din H.G. 1886/2006 plata obligațiilor care decurg din contractele de închiriere încheiate potrivit art. 4 se asigură din fondurile prevăzute cu această destinație în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate, în condițiile legii.

În același timp, conform art. 166 alin. (41) din Legea învățământului nr. 84/1995, terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat - grădinițe, școli generale, primare și gimnaziale, licee, seminarii teologice, grupuri școlare, școli de arte și meserii și școli postliceale - fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, și sunt în administrarea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv ale sectoarelor municipiului București, în a căror rază teritorială își desfășoară activitatea, prin delegare către consiliile de administrație ale unităților de învățământ.

Având în vedere dispozițiile legale enunțate mai sus, Curtea a apreciat că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă aparține sectorului 4, în proprietatea publică a căruia s-a aflat imobilul până la data redobândirii de către reclamanți și în administrarea căruia a rămas ulterior, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Astfel, conform Protocolului nr. 1932 din 11 decembrie 2006 Colegiul Tehnic P.R. a predat în administrarea Direcției Generale de Administrare a Unităților de Învățământ Sanitare și Creșelor din Sectorul 4, clădirile și terenurile în care își desfășoară activitatea. Prin procesul verbal de predare primire încheiat la data de 30 iunie 2010 Colegiul Tehnic P.R.

a predat efectiv spațiul situat în București, Administrației Școlilor, Liceelor și Grădinițelor Sector 4. La data de 07 octombrie 2010, imobilul a fost predat reclamanților de către Administrația Școlilor, Liceelor și Grădinițelor Sector 4, astfel cum rezultă din procesul verbal de predare primire întocmit cu această ocazie. Așadar, administrarea terenurilor și a clădirilor în litigiu a fost realizată, după redobândirea acestora de către foștii proprietari, în virtutea prevederilor legale enunțate, de către sectorul 4, prin direcțiile sale, chiar dacă faptic, imobilul a fost ocupat de Colegiul Tehnic P.R. Or, noțiunea de utilizator, prevăzută de art. 4 din H.G.

1886/ 2006, la care face trimitere art. 16 alin. (2) din Legea 10/2001, nu poate fi decât aceea de persoană care deține bunul în sens juridic (în speță, în virtutea unui drept de administrare), fiind fără relevanță cine ocupă în fapt imobilul, din această perspectivă stabilindu-se raporturi juridice distincte între unitatea administrativ teritorială și unitatea de învățământ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 184/1995. O asemenea interpretare este susținută și de împrejurarea că sectorul este cel care alocă sumele pentru plata chiriei, conform art. 167 alin. (1) din Legea nr. 184/1995 și art. 6 din H.G. 1886/2006, ceea ce înseamnă că acesta are calitatea de titular și al obligației în raportul juridic dedus judecății, determinat tocmai de nerespectarea prevederilor legale care stabilesc dreptul reclamanților în acest sens.

Pe de altă parte, nu există nici un temei legal și cu atât mai puțin convențional pentru a se institui răspunderea solidară a celor doi pârâți(solidaritate pasivă), legea stabilind expres obligația de plată a chiriei în sarcina utilizatorului, care, în sens juridic, este Sectorul 4, pentru motivele arătate mai sus. În consecință, s-a constatat că pârâtul Colegiul Tehnic P.R. nu justifică în cauză legitimarea procesuală activă, în mod greșit fiind respinsă aceasta excepție de către prima instanță, ceea ce impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului, schimbarea sentinței sub acest aspect și respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Tehnic P.R., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Ca urmare a acestei soluții nu se mai impune analiza criticilor formulate de acest pârât cu privire la fondul cauzei. În ceea ce privește apelul declarat de reclamanții B.A.I. și B.A.G., acesta este fondat, pentru considerentele și cu limitele ce urmează a fi expuse în continuare: 1. Prin prima critică formulată, reclamanții au invocat faptul că stabilirea taxei de timbru este nelegală, fiind dispusă cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, dar și a dispozițiilor art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 comb. cu art. 50 din Legea nr. 190/2001, potrivit cu care cererea este scutită de taxă de timbru, astfel că se solicită restituirea taxei de timbru achitate la prima instanță.

Prin rezoluția de primire a cererii de chemare în judecată li s-a pus în vedere reclamanților să achite până la primul termen de judecată taxa judiciară de timbru, în cuantum de 11.555 lei și timbru judiciar de 5 lei, reclamanții fiind citați cu această mențiune pentru termenul din data de 10 decembrie 2009. Procedeul tribunalului în acest sens (fără a se pune în discuție aici legalitatea măsurii sub aspectul taxei de timbru datorate) a fost corect și în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (art. 20 alin. (1) și (2), potrivit cu care taxele de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată).

Prin urmare, este nefondată critica recurenților referitoare la încălcarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. În plus, o asemenea măsură nici nu ar fi fost de natură să aducă o vătămare reclamanților, în condițiile în care aceștia au uzat de mijlocul procedural pe care îl aveau la îndemână în privința modalității de stabilire a taxei de timbru, formulând cerere de reexaminare, conform art. 18 din Legea nr. 146/1997. Cererea de reexaminare a fost respinsă prin încheierea din data de 25 ianuarie 2010. Având în vedere regimul juridic al acestei încheieri, care este irevocabilă, conform art. 18 alin. (3) din lege, măsura dispusă de tribunal cu privire la taxa de timbru datorată în primă instanță nu mai poate fi supusă controlului judiciar pe calea apelului.

Prin urmare, nu mai pot fi valorificate în această fază procesuală criticile invocate de apelanții reclamanți referitoare la legalitatea stabilirii taxei de timbru în primă instanță, sub acest aspect fiind necesar a se da eficiență corespunzătoare încheierii de reexaminare, care are caracter irevocabil. O asemenea soluție nu contravine măsurii dispuse în apel prin încheierea din data de 10 martie 2011, când Curtea a constatat, pentru considerentele expuse în încheierea respectivă, că apelanții reclamanți nu datorează taxa de timbru în apel. Aceasta întrucât taxa de timbru se stabilește distinct, pentru fiecare fază procesuală în parte, astfel că este posibilă o apreciere diferită a Curții în ceea ce privește cuantumul taxei de timbru datorate în apel.

Prin urmare, chiar dacă în această fază procesuală Curtea a constatat că reclamanții nu datorează taxa de timbru, în ceea ce privește măsura stabilirii taxei de timbru în prima instanță, aceasta nu mai poate fi repusă în discuție, având în vedere încheierea de reexaminare, irevocabilă pronunțată în primă instanță, criticile sub acest aspect urmând a fi respinse ca nefondate.

2. În ceea ce privește cea de-a doua critică formulată, referitoare la faptul că, soluționând capătul 3 de cerere, instanța de fond a omis lunile septembrie și octombrie, 2010, în condițiile în care reclamanții au solicitat și plata lipsei de folosință pe aceste două luni: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei estimate de 500.001 lei, reprezentând lipsa de folosință a imobilului pe perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009. La data de 12 februarie 2010 reclamanții si-au precizat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 378.486,70 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe perioada ianuarie 2009 - februarie 2010 (fila 44). Această precizare a fost făcută în termen legal, înainte de prima zi de înfățișare, cu respectarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) rap.

la art. 134 C. proc. civ. La termenul din data de 26 februarie 2010, reclamanții au solicitat proba cu expertiză contabilă, având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe perioada ianuarie 2009 până la momentul efectuării expertizei, probă încuviințată ca atare de instanță, prin încheierea din data de 28 mai 2010 fiind stabilite și obiectivele expertizei. Raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 20 ianuarie 2009 – august 2010. La data de 22 octombrie 2010 reclamanții au depus la dosar obiecțiuni - note calcul la raportul de expertiză, solicitând, la punctul 1 ca expertiza să aibă în vedere și lunile septembrie și octombrie, întrucât calculul se oprește la luna august 2008. Această cerere a fost pusă în discuție la termenul din data 22 octombrie 2010, când pârâtul Colegiul Tehnic P.R.

s-a opus stabilirii contravalorii lipsei de folosință pe perioada solicitată, deoarece cererea de chemare în judecată a vizat doar perioada ianuarie 2009 - februarie 2010, pârâta Primăria sectorului 4, București, achiesând la aceste susțineri. Instanța a respins obiecțiunile formulate, iar prin sentința apelată a obligat pârâții, în solidar la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, pe perioada 20 ianuarie 2009 - august 2010. Apelanții reclamanți au susținut că în mod greșit prima instanță nu a acordat contravaloarea lipsei de folosință și pentru lunile septembrie și octombrie, deoarece, precizările formulate în acest sens, echivalează cu o majorare a câtimii obiectului cererii, care poate fi făcută și după prima zi de infățișare, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ. Critica este nefondată, având în vedere următoarele: Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi. Alin. (2) pct. 2 al aceluiași articol stabilește că cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii. În cauză însă, solicitarea de acordare a contravalorii lipsei de folosință și pentru lunile septembrie și octombrie nu reprezintă o majorare a câtimii obiectului cererii, în sensul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., ci o modificare a cererii, întrucât se schimbă perioada pentru care se solicită despăgubiri, iar nu suma pretinsă pentru perioada solicitată inițial. Prin urmare, nefiind incidentă ipoteza de excepție prevăzută la art. art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., o asemenea solicitare nu putea fi primită după prima zi de înfățișare, astfel că, în mod corect lunile menționate nu au fost avute în vedere de prima instanță. Sub un alt aspect, trebuie menționat că, prevederile art. 132 C. proc. civ. au caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că reclamanții ar fi putut să își modifice acțiunea și după prima zi de înfățișare, dacă pârâții ar fi consimțit la aceasta, expres sau tacit.

În cauză însă, pârâții s-au opus în mod expres la modificarea acțiunii, astfel cum s-a reținut mai sus, conform celor consemnate în încheierea din data de 22 octombrie 2010. 3. în ceea ce privește criticile referitoare la faptul că în mod greșit tribunalul a stabilit obligația de plată pentru perioada iulie 2009 - octombrie 2010 în raport cu valoarea chiriei prevăzute de H.G. 1886/2006, iar nu în raport cu valoarea de piață, acestea sunt nefondate: Dreptul reclamanților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul care le-a fost restituit prin hotărâre judecătorească, cu obligația acestora de a îi menține afectațiunea de unitate de învățământ, pentru o perioada de până la 5 ani, derivă din prevederile art. 16 alin. (2) din Legea 10/2010 raportat la H.G.

1886 din 21 decembrie 2006. Art. 16 alin. (2) din Legea 10/2001 stabilește că în intervalul pentru care se prevede menținerea afectațiunii imobilului noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului. Potrivit art. 4 H.G. 1886/ 2006 noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziției de restituire, după caz. În situația în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligația de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni. Prin urmare, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, forma scrisă a contractului este necesara ad probationem, iar nu ad validitatem, obligația de plată a chiriei fiind stabilită prin lege, chiar în lipsa încheierii unui contract de închiriere.

În aceste condiții, neîndeplinirea de către utilizator a obligației de încheia contract de închiriere, nu prezintă relevanță sub aspectul chiriei datorate potrivit legii, neputând fi primite, față de dispozițiile legale exprese menționate mai sus, susținerile apelanților reclamanți în sensul că răspunderea pentru neplata chiriei trebuie plasată în plan delictual, cu consecința stabilirii contravalorii de folosință raportat la valoarea de piață a imobilului. Cum obligația de plată a chiriei este una legală, iar aceasta subzistă și în ipoteza în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, stabilirea contravalorii lipsei de folosință a imobilului nu poate fi raportată decât la cuantumul chiriei prevăzute de lege, reclamanții neputând