ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 772/2010

Deliberând asupra  recursului civil

de  față;

Din examinarea actelor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Argeș la data de 20 octombrie 2005, contestatoarea G.E. a

solicitat, în contradictoriu cu Primarul comunei Călinești, anularea

dispoziției nr. 1037 din 7 octombrie 2005, în sensul restituirii în natură a

terenurilor și construcțiilor preluate abuziv de către stat din patrimoniul

autorilor Z.G. și A. la data de 21 noiembrie 1975.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

la data de 21 noiembrie 1975, în baza unor înscrisuri false au fost trecute în

proprietatea autorilor contestatoarei imobilele ce fac obiectul notificării în

proprietatea lui S.N. și S.E., astfel că în mod greșit Primarul comunei

Călinești a dispus respingerea notificării de restituire a acestora.

Prin sentința civilă nr. 223  din 4

noiembrie 2008 tribunalul a respins contestația ca nefondată

, cu argumentul că imobilele

au fost înstrăinate în mod valabil în anul 1975 lui S.N. și ca atare, nu fac

obiectul Legii nr. 10/2001.

Împotriva hotărârii a formulat apel

reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, în

sensul că prin actul de vânzare-cumpărare s-a vândut doar suprafața de 250 mp

și o parte din construcții, restul suprafeței fiind preluată în mod abuziv de

către stat.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă

nr. 67/A din 23 martie 2009 a Curții de  Apel Pitești.

În considerentele deciziei s-a

reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentic, încheiat la 21

noiembrie 1975, autoarea apelantei-reclamante, Z.A., a vândut lui S.N. și S.I.

construcțiile situate pe raza comunei Călinești, terenul aferent acestora

urmând regimul juridic prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1974, în sensul că

a trecut în proprietatea statului și a fost lăsat în folosința cumpărătorilor

pe durata existenței construcției.

Pentru suprafața de teren de 1000

mp, aferentă casei și anexelor gospodărești ce au făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare, lui S.N. i-a fost constituit dreptul de proprietate prin

titlul nr. 113005 din 16 octombrie 2001 iar prin sentința civilă nr. 266 din 31

martie 2000 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost pus în posesie.

Or, potrivit art. 23 și art. 24 din

Legea nr. 18/1991, suprafețele de teren aferente casei de locuit și anexelor

gospodărești atribuite în folosință dobânditorilor acestora în baza art. 30 din

Legea nr. 58/1974 sunt și rămân în proprietatea titularilor dreptului de

proprietate asupra construcțiilor, foștii proprietari urmând să fie compensați

cu suprafețe de teren în echivalent sau despăgubiri.

Din textele de lege enunțate rezultă

că terenul în cauză a făcut obiectul Legii fondului funciar, regimul juridic al

acestuia fiind de natură să-l excludă potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 de

la restituire în baza acestui act normativ.

Cu privire la construcții, în mod

corect instanța de fond a reținut că au ieșit din patrimoniul autoarei apelante

printr-un act de vânzare-cumpărare și nu prin preluare abuzivă de către stat.

Decizia a fost atacată cu recurs de către

apelanta-reclamantă, care a formulat critici sub aspectul următoarelor aspecte:

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau acestea sunt contradictorii (art. 304 pct. 7), în

condițiile în care se reține că, urmare a contractului de vânzare-cumpărare din

1975, terenul aferent casei ar fi rămas în folosința cumpărătorilor pe durata

existenței construcției, deși în conținutul actului se menționează clar că nu

s-a vândut nicio porțiune de teren.

- Aprecierea instanței în sensul că

numiților S. li s-ar fi constituit dreptul de proprietate asupra terenului de

1000 mp prin titlul nr. 113005 din 16 octombrie 2001 și prin sentința civilă

nr. 266/2000 a Tribunalului Argeș este eronată întrucât titlul de proprietate

nu este valid, nu poartă semnătura președintelui Comisiei de fond funciar, iar

suprafața de teren menționată în titlu este mai mare decât cea admisă de lege.

- Nu s-a luat în discuție faptul că

notificarea a cuprins și solicitarea de restituire în natură a părților de

construcții care au rămas nevândute, așa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare,

precum și restituirea unor bunuri mobile.

- Instanța nu a ținut seama de

faptul că terenul în litigiu a făcut obiectul mai multor hotărâri judecătorești

– penale și civile – iar prin reconstituirea dreptului de proprietate în

favoarea recurentei și a surorilor acesteia, conform titlului nr. 93877 din 18

decembrie 1996 se recunoaște faptul că dobânditorii din actul de

vânzare-cumpărare din 1975 nu au achiziționat dreptul de proprietate asupra

terenului.

- Instanța de apel nu a observat nici

faptul că sentința de primă instanță a fost pronunțată de un judecător care mai

soluționase un litigiu (dosar nr. 517/2003 al Judecătoriei Topoloveni) tot

într-un sens favorabil familiei S.

- Decizia a fost dată cu încălcarea

legii, fiind nesocotite efectele sentinței nr. 3350 din 26 aprilie 1999 a

Judecătoriei Pitești, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra

terenurilor cuprinse în titlul de proprietate nr. 93877 din 18 decembrie 1996

eliberat pe numele autoarei recurentei, ceea ce înseamnă că terenurile înscrise

în acest titlu au fost confirmate de instanța de judecată și au intrat în

circuitul civil.

Or, această sentință, de ieșire din

indiviziune, a intrat în puterea lucrului judecat și produce efecte

obligatorii, neavute în vedere de către instanță.

În drept, au fost invocate și

dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând criticile deduse judecății pe calea

recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în

vedere următoarele considerente:

- Deși recurenta susține că

hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, se constată că decizia a

fost redactată cu observarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

conținând argumentele care au justificat soluția adoptată.

În privința așa-numitelor considerente

contradictorii – constând în aprecierea instanței că după încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 1975, terenul ar fi rămas în folosința

cumpărătorilor, deși în act se menționează că nu s-a vândut nicio porțiune de

teren – critica este de asemenea, nefondată.

În realitate, fără să se contrazică

în considerente și fără să combată conținutul actului juridic, instanța face

referire la regimul juridic al terenului, așa cum era el reglementat prin

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, incidente la acea vreme, și menționate

de altfel, în contract, dispoziții care presupuneau ca terenul să treacă în

proprietatea statului și să rămână în folosința dobânditorilor construcției pe

durata existenței acesteia.

- Aprecierea instanței potrivit căreia

terenului în litigiu îi sunt aplicabile prevederile legilor fondului funciar,

ceea ce este de natură să-l excludă din domeniul de aplicare a Legii nr.

10/2001, este corectă.

În acest sens, recurenta însăși

susține că asupra terenului respectiv a fost reconstituit dreptul de

proprietate al autoarei sale, conform titlului nr. 93877 din 18 decembrie 1996

(emis de Comisia județeană Argeș de fond funciar).

Împrejurarea că terenul ar fi ocupat

de alte persoane fizice nu deschide calea valorificării dreptului pe temeiul

Legii nr. 10/2001, ci posibilitatea confruntării titlurilor părților în alt

cadru procesual (de altfel, între părți desfășurându-se nenumărate litigii,

civile și penale, în legătură cu valabilitatea vânzării-cumpărării din 1975, cu

reconstituirea dreptului de proprietate și punerea în posesie asupra

terenului).

Faptul că regimul juridic al

terenului îl scoate de sub incidența Legii nr. 10/2001 este evidențiat de

recurentă, o dată în plus, și atunci când aceasta face referire la sentința de

partaj (nr. 3350 din 26 aprilie 1999 a Judecătoriei Pitești) arătând că s-a

dispus ieșirea din indiviziune inclusiv asupra terenului în litigiu.

Or, consecința juridică ce

interesează instanța, raportat la datele speței, nu este cea pretinsă de către

recurentă (a dovedirii dreptului de proprietate, cu referire la hotărârea de

partaj, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001), ci dimpotrivă, a excluderii

terenului, dat fiind regimul său juridic, din sfera de aplicare a menționatului

act normativ.

Aceasta, întrucât Legea nr. 10/2001

vizează și asigură măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către

stat și aflate, la data intrării în vigoare a legii, în deținerea statului sau

a unei unități din cele reglementate de dispozițiile art. 21.

Or, așa cum recurenta însăși

pretinde, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul făcuse

obiect al reconstituirii conform legilor fondului funciar și ulterior, chiar

obiect al partajului între coindivizari.

În aceste condiții, pretenția de

valorificare încă o dată a dreptului și pe temeiul Legii nr. 10/2001 (pornind

de la împrejurări de fapt constând în ocuparea acestuia de către alte persoane

fizice), este nefundamentată juridic și ignoră domeniul de aplicare a legii

speciale de reparație.

- Tot astfel, este neîntemeiată

susținerea conform căreia parte din construcție n-ar fi fost înstrăinată prin

contractul de vânzare-cumpărare din 1975 și ca atare, pentru aceasta, s-ar

cuveni măsuri reparatorii.

În realitate, vânzarea-cumpărarea a

privind întreaga construcție (așa cum este ea descrisă în actul juridic), cu

rezerva unui drept de habitație viageră din partea înstrăinătorului (care s-a

stins o dată cu decesul acestuia, întregind astfel, dreptul de proprietate al

dobânditorilor).

Ca atare, nu s-a făcut dovada că părți de construcție ar fi rămas în

afara obiectului înstrăinării și ar fi fost preluate de stat pentru ca acesta,

prin instituțiile sale, să datoreze măsuri reparatorii prin echivalent.

- Cu privire la bunurile mobile

despre care se arată, de asemenea că au fost notificate, recurenta este din nou

în eroare asupra obiectului legii de reparație care vizează situația imobilelor

preluate abuziv și nu a bunurilor mobile (cu excepția celor devenite imobile

prin încorporare, a utilajelor și instalațiilor, ceea ce nu este însă cazul în

speță).

- Critica vizând participarea la

judecata de primă instanță a unui judecător care a mai soluționat anterior un

litigiu între părți (dos. nr. 517/2003 al Judecătoriei Topoloveni, care a avut

ca obiect o cerere de evacuare pe cale de ordonanță președințială între G.E. și

S.N.) nu întrunește exigențele art. 304 pct. 1 C. proc. civ. (în care s-ar

putea încadra o asemenea neregulă vizând alcătuirea instanței cu nerespectarea

dispozițiilor legale).

Pe de o parte, nu este vorba de un

caz de incompatibilitate în sensul art. 24 C. proc. civ. – situație în care

intervine într-adevăr, sancțiunea nulității absolute – pentru ca ea să poată fi

invocată și valorificată direct în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, dacă reclamanta ar

fi considerat că judecătorul cauzei din primă instanță s-ar fi aflat în vreunul

din cazurile de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi

trebuit să facă propunerea de recuzare în fața acelei instanțe și înaintea

începerii oricărei dezbateri, așa cum obligă prevederile art. 29 alin. (1) C.

proc. civ.

În speță, propunerea de recuzare

nefiind făcută în condițiile arătate, a intervenit sancțiunea decăderii, așa

încât judecătorul de la prima instanță nu mai poate face obiect al recuzării și

nici aspectul menționat obiect al criticii în recurs.

În consecință, față de toate

considerentele expuse, criticile deduse judecății în calea de atac au fost

găsite nefundamentate juridic, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta G.E.

împotriva deciziei nr. 67/A din 23 martie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie

2010.