ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 655/2010

Asupra recursului penal de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Recurentul

C.I. a formulat o cerere de apel în Dosarul penal nr. 2145/249/2001 împotriva

încheierii din data de 18 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin

care s-a admis cererea de amânare a cauzei formulată de recurentul inculpat,

care a precizat că din motive medicale nu își poate exercita apărările la acest

termen.

În motivarea cererii formulate de

recurentul C.I. în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta arată că

temeiul de drept al acestei cereri se bazează pe disp. art. 361 pct. 2 C. proc.

pen. care spun că „încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel

numai odată cu fondul”, rezultând din conținutul acestui text, că încheierile

date în „secunda instanță” și în „terța instanță” pot fi atacate cu apel,

separat de fond. Mai mult, arată că această încheiere a Curții de Apel

București, poate fi atacată cu apel separat de fond, deoarece Curtea de Apel

București, secția penală este „terță instanță” și nu primă instanță.

Consideră că având în vedere aceste

afirmații, apelul formulat în fața Înaltei Curți este admisibil pe motiv că

această încheiere atacată, omite să aducă obligatoriu pe avocatul pe care

instanța de recurs i l-a desemnat.

Examinând legalitatea și temeinicia

soluției instanței de apel, Înalta Curte constată că „cererea de apel”

formulată de recurentul-petent-inculpat C.I. împotriva încheierii din 18

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din conținutul

disp.art. 361 pct. 2 C. proc. pen., „încheierile date în primă instanță pot fi

atacate cu apel numai odată cu fondul”, situație din care se poate trage

concluzia că procedura de judecată este prevăzută numai de lege.

Mai mult chiar, prin disp.art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen. se arată că încheierile pot fi atacate cu recurs, de

regulă, numai odată cu decizia sau sentința recurată, stabilind astfel legiuitorul

a se acționa numai potrivit competenței sale.

În sistemul nostru procesual, acest

mod de reglementare a exercitării căilor de atac împotriva încheierilor de

ședință este justificat de necesitatea asigurării celerității procesului penal,

exigență ce este recunoscută și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale. Rezultă deci, că prevederile legale sunt în

deplină concordanță cu disp. art. 6 din Convenție, dând expresie cerinței de

soluționare a cauzei „într-un anumit termen rezonabil”.

S-au respectat și disp.art. 24 din

Constituție, dând Înalta Curte posibilitatea la numeroase termene acordate, de

a se angaja apărător.

În concluzie

, C. proc. pen. român, nu prevede

posibilitatea exercitării căii de atac a recursului la recurs, așa cum a

procedat recurentul C.I.

Pentru toate aceste considerente, în

baza disp.art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., se va respinge ca

inadmisibil recursul declarat de inculpatul C.I., împotriva încheierii din 18

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 2145/249/2001.

Conform disp.art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul C.I. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 2145/249/2001.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 februarie 2010.