ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 255/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 768 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că ordinul nr. I/2746 din 6 mai 2008 care se solicită a fi anulat, a precedat ordinul anterior cu nr. II/5038 din 12 noiembrie 2007 prin care pârâta a dispus eliberarea reclamantului din funcția de director general al D.G.I.R.P. și a fost pus la dispoziția ministerului în vederea numirii într-o funcție potrivit competenței. Ca atare, motivele de nelegalitate invocate de reclamant privind reorganizarea ministerului dispusă prin H.G.

nr. 1317/2007, în sensul schimbării doar a denumirii direcției din minister, pe care a condus-o, constituie aspecte legate de analiza legalității primului Ordin nr. II/5038/2007 și nu cu privire la actul contestat în cauză. Ordinul nr. I/2746 din 6 mai 2008 privește aspecte născute în intervalul de 6 luni de punere la dispoziția ministerului, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 69 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 360/2002. Din actele depuse la dosar, instanța reține că ministerul a oferit reclamantului postul de ofițer special principal în cadrul D.G.M.R.U., iar reclamantul a luat cunoștință de ofertă, menționând că nu este de acord să ocupe această funcție. Datorită complexității activității structurale din cadrul ministerului, modalitatea de ocupare a unor posturi de conducere vacante implică în mod necesar aprecierea autorității publice și nu exclusiv existența lor.

Întrucât pârâtul a oferit o funcție similară iar reclamantul a refuzat oferta, instanța nu poate aprecia ca fiind nelegal ordinul contestat, cum nu se poate, de asemenea, substitui autorității publice în aprecierea îndeplinirii cerințelor posturilor vacante, pentru a obliga autoritatea să ofere reclamantului unul dintre aceste posturi. În fine, nu au fost reținut nici criticile cu privire la motivele de nulitate ale ordinului, invocate de reclamant, respectiv menționarea instanței competente și termenul de contestație, instanța apreciind că nu sunt elemente de natură să atragă nulitatea actului contestat. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs C.J.D., criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii, respectiv Legea nr. 360/2002.

Se apreciază în motivele de recurs că și dacă prima instanță a reținut că ar fi avut loc o reorganizare ca urmare a schimbării structurii direcției, acest domeniu este reglementat de art. 100 lit. d) din Legea nr. 188/1999, situație în care pârâtul avea obligația ca la numirea în noua structură să respecte criteriile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 188/1999. De asemenea, s-a criticat sentința și pentru faptul că instanța Curții de apel a apreciat contrar legii și probatoriilor administrate, că postul de execuție oferit ar fi similar cu postul de director general deținut anterior emiterii actului, cu toate că un post de execuție nu poate fi similar cu postul de conducere. S-a mai criticat sentința și pentru aceea că Ordinul nr. I/2746/2008 este lovit de nulitate întrucât a fost emis cu încălcarea dispozițiilor Codului Muncii.

Recursul este nefondat și va fi respins. Examinând actele dosarului, motivele de recurs și vis-à-vis de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Prin Ordinul mai sus invocat s-a dispus încetarea raportului de serviciu al recurentului, ca urmare a reorganizării activității ministerului și i s-a echivalat gradul profesional cu cel militar „maior” în rezervă, specialitatea poliție. Acest ordin de fapt a fost dat ca urmare a altui ordin anterior nr. II 5038/2007 prin care s-a dispus eliberarea recurentului din funcția de director general. Conform art. 69 din Legea nr. 360/2002 încetarea raporturilor de serviciu al polițistului se dispune atunci când în urma reorganizării activității Ministerului Administrației și Internelor, nu sunt posibilități ca polițistul respectiv să fie încadrat într-o funcție similară.

Este de necontestat faptul că recurentului i s-au oferit unele posturi vacante, fapt recunoscut de acesta, însă el dorea să ocupe doar o funcție de conducere și nu una de execuție. Autoritatea administrativă nu este obligată să-i ofere recurentului o astfel de funcție de conducere, el având doar vocația pentru a o ocupa, dar nu și dreptul prevăzut de lege, faptul că organigrama nu a fost depusă la dosar întrucât este considerată document clasificat neputând conduce instanța la concluzia enunțată de recurent, că actul administrativ este nul. Corect, Curtea de Apel a apreciat că o instanță de judecată nu se poate substitui autorității publice în aprecierea referitoare la modalitatea de ocupare a unor posturi de conducere vacantă, oferirea unui post de execuție de natura celui care a stat la baza funcției de conducere, fiind o funcție similară conform Legii nr. 360/2002.

Ordinul în litigiu nu este lovit de nulitate, întrucât legea prevede instanței competente să se pronunțe pe legalitatea acestui act, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999 care dispune că astfel de litigii se judecă de instanța de contencios administrativ. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care conform art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de C.J.D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.D. împotriva sentinței civile nr. 768 din 25 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2010.