ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7991/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7991/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată,

la data de 19 octombrie 1995, reclamanta S.T.,

a chemat în judecată pe pârâții C.L.M. București și

SC H.N. SA București solicitând să fie obligați să îi lase în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 300 m.p., situat în M.

București, str. Năvodari, sector 1, invocând incidența dispozițiilor Codului

Civil.

În motivarea cererii

reclamanta a susținut că terenul a fost dobândit prin

succesiune, conform mențiunilor

certificatului de moștenitor nr. 594/1972, și a

intrat în posesia statului prin

expropriere, în aplicarea Decretului nr. 39/1973,

cu mențiunea că, în prezent, terenul este liber,

nefiind afectat de detalii de sistematizare.

Prin sentință civila nr.

47 din 4 februarie 1997, Tribunalul Municipiului București

,

secția a IV-a civilă,

a respins cererea, în

contradictoriu cu P.M.

București,

reținând că reclamanta nu deține un titlu de proprietate pentru

terenul în litigiu, teren care se află în

proprietatea pârâtei, fiind dobândit de aceasta prin expropriere, și care este

situat în incinta A.R.

C.

Prin decima civilă nr. 121

din 3 iunie 1998, Curtea de Apel București,

secția a IV-a

civilă,

a respins apelul

declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente,

reținând, totodată, și că scopul

exproprierii a fost atins, întrucât terenul nu este

liber ci face parte din

perimetrul afectat ambasadei mai sus arătate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs moștenitorii reclamantei,

S.G. și S.M.A. (S.), invocând

incidența motivelor prevăzute de art. 304. pct. 9 și 11 C. proc. civ.,

solicitând

casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea

efectuării unei expertize topometrice.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta

a susținut că a făcut

dovada dreptului său

de proprietate asupra terenului în litigiu, dar că, în ceea ce

privește

amplasarea terenului, era necesară efectuarea unei expertize

topometrice, instanța de apel respingând greșit

cererea formulată în acest sens.

Prin decima civilă nr. 730

din 2 martie 1999, Curtea Supremă de justiție,

secția civilă,

a admis recursul, a

casat hotărârile pronunțate de instanțele de fond și a trimis

cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În motivarea deciziei

instanța de recurs a reținut că împrejurările de fapt

ale cauzei nu au fost pe deplin

stabilite și soluția de casare se impune justificat

de necesitatea administrării

unei noi expertize topometrice prin care să se stabi

lească cu certitudine care este

amplasamentul terenului în litigiu și, pe cale de

consecință, care este situația juridică actuală, cu

mențiunea că instanța de

trimitere va

analiza și oportunitatea efectuării unei cercetări locale

Instanța de recurs a

dispus ca instanța de trimitere să analizeze și celelalte

motive invocate prin recurs, precum și chestiunea

referitoare la calitatea

procesuală activă a

reclamantei, în prezent decedată, în legătură cu care prima

instanță a

reținut că nu este titulara unui drept de proprietate, fără a pune în

discuția părților această chestiune de fapt și de

drept, cu caracter de excepție

absolută și dirimantă.

Totodată, instanța de

recurs a statuat ca, în rejudecare, să se stabilească

cadrul procesual exact, cu

respectarea principiului disponibilității și în raport de

situația juridică a terenului,

avându-se în vedere că, prin acțiunea introductivă

au fost chemați în judecată ca

pârâți, C.L.M. București și SC H.N. SA București, că prin precizarea de acțiune

a fost

chemat în judecată și C.L. al Sectorului 1 București (pe a cărui

rază teritorială s-ar afla amplasat terenul)

iar, la termenul din 22 octombrie

1996,

reprezentantul convențional al pârâtului C.L.M.

București a invocat lipsa calității sale procesuale pasive și a

solicitat introducerea

în cauză a A.P.S. R.A.

Prin sentința civilă nr.

152 din 7februarie 2002, Tribunalul București, secția a III-a

civilă,

a respins cererea

formulată de S.G. și S.M.,

pentru

lipsa calității procesule active.

Instanța a reținut, în esență, că autorul

reclamantei inițiale, numitul Z.M. nu a avut în proprietate legală terenul în

discuție la data decesului, astfel că prima reclamantă, în calitate de soție

supraviețuitoare, nu putea moșteni imobilul.

Prin decizia civilă nr. 440

din 13 septembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă,

a respins, ca nemotivat,

apelul declarat de reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 2135

din 27 februarie 2006, Înalta Curte de Casație si Justiție

a

admis recursul declarat de reclamanți, a casat

hotărârile pronunțate de

instanțele de fond

și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În motivarea deciziei instanța de recurs a

reținut că terenul în litigiu a aparținut, din anul 1965, numitului Z.M., în

patrimoniul căruia a intrat fără respectarea strict formală a normelor legale

existente în epocă, dar că dreptul său de proprietate nu numai că nu a fost

contestat, dar a fost recunoscut inclusiv de autoritățile statului.

S-a reținut că în urma decesului

proprietarului, Z.M., conform certificatului de moștenitor nr. 984 din 12

aprilie 1972, a rămas ca unică moștenitoare soția supraviețuitoare, Z.T., terenul

în litigiu și construcția edificată pe acesta fiind incluse în masa succesorală.

Instanța de recurs a reținut că imobilul a

fost expropriat de stat prin Decretul nr. 39/1975, în anexa acestuia, la poziția

nr. 19, fiind înscrisă reclamanta inițială, Z.T., cu un imobil situat în

București, str. Năvodari, compus din teren în suprafață de 361 m.p. și

construcții în suprafață de 72 m.p.

Referitor la reclamanta Z.T., instanța a

reținut că aceasta s-a recăsătorit cu S.G., din căsătorie rezultând un fiu, S.M.A.

și că, după decesul său, intervenit la data de: 31 decembrie 1997, soțul

supraviețuitor și fiul au fost introduși în proces, în calitate de moștenitori,

conform mențiunilor sentinței civile nr. 2649 din 25 martie 2002 a Judecătoriei

sectorului 1 București.

Așa fiind, reținând că în mod greșit

instanțele de fond au primit excepția lipsei calității procesuale active,

instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului,

statuând ca instanța de trimitere sa aibă în vedere și indicațiile stabilite

prin prima decizie de casare pronunțată de către Curtea Supremă de Justiție.

Prin sentința civilă nr.

1344 din 25 octombrie 2006, Tribunalul București,

secția a

IV-a civilă,

a respins cererea

formulată de, reclamanți în contradictoriu cu

pârâții C.G.M.B. și C.L. al

Sectorului 1 al M. București, pentru lipsa capacității procesuale

civile

de folosință.

Prin aceeași sentință,

instanța a respins

cererea formulată de reclamanți

împotriva

pârâtei SC H.N. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea sentinței

instanța a reținut că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 69/1991, în vigoare la momentul introducerii

cererii de chemare în

judecată, aveau

capacitate procesuală de folosință numai orașele, comunele și

județele, nu și consiliile locale sau generale ale

acestora care sunt doar autorități

deliberative.

Instanța a reținut că acest aspect a fost

reiterat de legiuitor și prin

dispozițiile

art. 94 din Legea nr. 215/2001, caz în care, în raport de prevederile art. 41 alin.

(1) C. proc. civ., în speță este dată excepția lipsei capacității

de folosință a pârâților C.G.M.B. și C.

L. al

Sectorului 1 al M. București

Referitor la pârâta SC H.N.

SA București, instanța a reținut că aceasta nu are calitate procesuală pasivă

într-o acțiune în revendicare, în care se

procedează la compararea titlurilor de proprietate

exhibate de părți, întrucât

această

societate nu deține imobilul cu un astfel de titlu, calitatea de proprietar

al imobilului în litigiu fiind reclamată de M.

București.

Prin decizia civila nr.

199/ A din 5 martie 2009, Curtea de Apel București

a admis

apelul declarat de către

reclamanți a desființat sentința și â trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că în concepția Legii nr. 69/1991

ca, de altminteri, și a Legii nr.

215/2001 (art. 19), persoanele juridice de drept

public având patrimoniu, și

capacitate juridică deplină, sunt doar comunele-și

oralele, în timp ce autoritățile

deliberative ale acestora, primarii și consiliile

locale, au doar o capacitate

juridică specială, raportată la atribuțiile prevăzute în

sarcina lor prin lege.

Instanța a reținut însă

că nu se poate afirma că nu s-ar putea stabili care

era persoana juridică de la nivelul administrației

locale care dețîfieă

1

în

proprietate

imobilul în litigiu, la momentul promovării acțiunii deduse judecății

de

către reclamantă.

Totodată, instanța a arătat că, potrivit

dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care nu se

poate stabili cine este deținătorul

imobilului

în cauză se poate introduce Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru considerentele arătate, instanța de

apel a apreciat că, în mod

greșit, în speță,

prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, caz în

care,

în raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune

desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre

rejudecarea.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs M. București, prin

reprezentantul său legal, primarul general S.M.O.,

invocând

incidența motivului prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține că prima instanță a fost

învestită cu judecata unei acțiuni în revendicare, de drept comun, acțiune prin

care proprietarul

neposesor a solicitat

retrocedarea imobilului expropriat de stat de la pârâții

C.L.M.B. și SC

H.N. SA București, pe care îi indică a fi posesori neproprietari.

În această situație,

recurentul susține că, în mod corect prima instanță, în

raport de prevederile legii

administrației locale în vigoare la data promovării

acțiunii a statuat că pârâtul C.L.M.B.

(devenit G.)

,

care este doar o autoritate deliberativă, nu are capacitate procesuală

de folosință.

Pentru același

considerent, anume că acest consiliu este doar o autoritate

deliberativă, recurentul

apreciază că acesta nu justifică nici calitate procesuală

pasivă în cauză, nefiind posesorul imobilului în

litigiu.

Recurentul susține,

totodată, că motivarea instanței de apel este confuză

și nu lămurește motivele pentru

care consiliul general al localității trebuie să stea

în proces într-o acțiune în

revendicare, în condițiile în care acesta nu este titular al unui drept de

proprietate cu privire la imobilul revendicat

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele

considerente care, în parte se

substituie și, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de

apel:

În drept,

prin capacitate

procesuală de folosință se înțelege aptitudinea generală

a persoanelor fizice și juridice

de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații

pe plan procesual și, în cazul

persoanei juridice, aceasta începe din momentul

înființării sale valabile și

încetează în momentul desființării în modalitățile

prevăzute de lege.

Ca atare, problema

existență capacității de folosință se analizează. în persoana

subiectelor de drept (persoane fizice ori

entități cu sau fără personalitate

juridica)

implicate în proces, aceasta fiind o condiție cerută pentru ca aceste

subiecte

să poată dobândi calitatea de parte.

O astfel de capacitate

este distinctă și nu se confundă cu reprezentarea

în justiție a persoanelor juridice ori cu capacitatea

de folosință a

reprezentanților legali ori

convenționali a acestor persoane.

În același sens, este de menționat că și

condiția privind calitatea procesuală pasivă, care presupune existența unei

identități între persoana fizică ori juridică chemată în judecată și persoana

obligată în raportul juridic dedus judecății, se analizează tot în persoana

subiectelor de drept

(persoane fizice ori

entități cu sau fără personalitate juridică) implicate în proces

și nu

se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanei juridice, cum greșit se

susține prin cererea de recurs.

În concluzie,

atât în cazul

persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor

juridice, condițiile impuse pentru a dobândi

calitatea de parte, anume

capacitatea de

folosința, calitatea procesuală, dreptul și interesul, se verifică în

persoana entităților chemate în proces, ca regulă,

cu personalitate juridică, și nu în persoana reprezentanților legali ori

convenționali ai acestora.

În speța supusă

analizei,

persoana

juridică chemată în judecată de către

reclamantă a fost M. București, prin consiliul său

local (sub denumirea de

C.L.M.B.),

adică prin una din autoritățile sale

deliberative care,

potrivit legii, are atribuții în administrarea patrimoniului

persoanei juridice și,

în unele situații anume prevăzute de legiuitor, și calitatea de reprezentant

legal [(art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998)].

Referitor la pârâtul M.

București, reprezentat prin C.

G.,

se observă că prima instanță a reținut că ar fi dată excepția lipsei

capacității de folosință, condiție verificată

însă, în mod greșit, prin trimitere la autoritatea sa deliberativă, consiliul

local, ulterior general, chemată să îl

reprezinte în proces.

Astfel, potrivit legii, persoane juridice

sunt comunele, orașele și județele (art. 4 din Legea nr. 69/1991) și nu

autoritățile prin care aceste persoane juridice realizează autonomia locală,

anume consiliile locale, ca autorități deliberative, Exprimării, ca autorități

executive [(art. 5 alin. (1)].

Așa fiind, în mod corect instanța de apel,

constatând că prima instanță a primit eronat și cu o argumentație greșită,

excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului M. București, a

dispus desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Soluția se impunea, de altminteri, justificat

și de faptul că, în stabilirea reprezentantului legal al pârâtului M.

București, prima instanță avea a verifica și a dispune în concordanță cu

prevederile legale care reglementează această materie, a reprezentării

procesuale a unităților administrativ teritoriale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (2)

din Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale (în forma de la data introducerii

cererii de chemare în judecată), „Primarul reprezintă comuna

sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau

juridice din țară si din străinătate,

precum si injustiție.”

În același sens s-a statuat și prin

dispozițiile art. 21 alin. (2) din noua lege a administrației locale, Legea nr.

215/2001 (prin care s-a abrogat Legea nr. 69/1991), și anume „Injustiție,

unitățile

administrativ-teritoriale sunt

reprezentate, după caz de primar sau de președintele

consiliului

județean.”

Pe parcursul judecării litigiului, au intrat

în vigoare și dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia.

Potrivit acestui act normativ, referitor la

imobilele proprietate publică ale statului sau ale unităților administrativ

teritoriale, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din lege, „prevăzute la

alin. (4), statul

este reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-

teritoriale, de către consiliile județene, de C.G.M.

B. sau de consiliile locale, care dau mandat

scris, în fiecare caz

președintelui

consiliului județean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcționar de

stat sau un avocat care să-l reprezinte în fața instanței.

Ca atare, în vederea stabilirii calității de

reprezentant al pârâtului al M. București, fie în favoarea C.G., fie în

favoarea P.G., prima instanță avea obligația de a verifica, în prealabil, dacă

imobilul în litigiu aparține domeniului privat sau domeniului public al M.

București și, în raport de dispozițiile legale menționate, a dispune, în

consecință cu privire la reprezentarea legală a acestuia în justiție.

În acest context al analizei, este de

observat și faptul că trimiterea instanței de apel la prevederile dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 se dovedește a fi străină raportului juridic dedus judecății

în prezenta cauză și, în consecință, prima instanță va avea în vedere în

soluționarea litigiului doar dispozițiile dreptului comun pe care reclamanta a

înțeles să își fundamenteze cererea.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt și

de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății

de pârât se dovedește a fi nefondat.

Cu ocazia rejudecării cauzei, inclusiv în

operațiunea de stabilire a cadrului procesual în care urmează să se desfășoare

judecata, instanțele de fond vor avea în vedere îndrumările date prin prima

decizie de casare pronunțată în cauză de instanța de recurs, precum și

chestiunile de drept deja soluționate cu caracter obligatoriu prin cea de-a

doua decizie de casare.

Totodată, în aplicarea principiului

celerității judecății, dat fiind că procedura judiciară a fost declanșată, la

data de 19 octombrie 1995, instanțele vor urmări finalizarea procesului într-o

perioadă de timp rezonabilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul M.

București prin P.G. împotriva deciziei nr. l99/ A din 5 martie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

octombrie 2009.