ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7991/2009

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată, la data de 19 octombrie 1995, reclamanta S.T., a chemat în judecată pe pârâții C.L.M. București și SC H.N. SA București solicitând să fie obligați să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 300 m.p., situat în M. București, str. Năvodari, sector 1, invocând incidența dispozițiilor Codului Civil. În motivarea cererii reclamanta a susținut că terenul a fost dobândit prin succesiune, conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 594/1972, și a intrat în posesia statului prin expropriere, în aplicarea Decretului nr. 39/1973, cu mențiunea că, în prezent, terenul este liber, nefiind afectat de detalii de sistematizare.

Prin sentință civila nr. 47 din 4 februarie 1997, Tribunalul Municipiului București , secția a IV-a civilă, a respins cererea, în contradictoriu cu P.M. București, reținând că reclamanta nu deține un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, teren care se află în proprietatea pârâtei, fiind dobândit de aceasta prin expropriere, și care este situat în incinta A.R. C. Prin decima civilă nr. 121 din 3 iunie 1998, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente, reținând, totodată, și că scopul exproprierii a fost atins, întrucât terenul nu este liber ci face parte din perimetrul afectat ambasadei mai sus arătate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs moștenitorii reclamantei, S.G.

și S.M.A. (S.), invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304. pct. 9 și 11 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize topometrice. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a susținut că a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu, dar că, în ceea ce privește amplasarea terenului, era necesară efectuarea unei expertize topometrice, instanța de apel respingând greșit cererea formulată în acest sens. Prin decima civilă nr. 730 din 2 martie 1999, Curtea Supremă de justiție, secția civilă, a admis recursul, a casat hotărârile pronunțate de instanțele de fond și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În motivarea deciziei instanța de recurs a reținut că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite și soluția de casare se impune justificat de necesitatea administrării unei noi expertize topometrice prin care să se stabi lească cu certitudine care este amplasamentul terenului în litigiu și, pe cale de consecință, care este situația juridică actuală, cu mențiunea că instanța de trimitere va analiza și oportunitatea efectuării unei cercetări locale Instanța de recurs a dispus ca instanța de trimitere să analizeze și celelalte motive invocate prin recurs, precum și chestiunea referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei, în prezent decedată, în legătură cu care prima instanță a reținut că nu este titulara unui drept de proprietate, fără a pune în discuția părților această chestiune de fapt și de drept, cu caracter de excepție absolută și dirimantă.

Totodată, instanța de recurs a statuat ca, în rejudecare, să se stabilească cadrul procesual exact, cu respectarea principiului disponibilității și în raport de situația juridică a terenului, avându-se în vedere că, prin acțiunea introductivă au fost chemați în judecată ca pârâți, C.L.M. București și SC H.N. SA București, că prin precizarea de acțiune a fost chemat în judecată și C.L. al Sectorului 1 București (pe a cărui rază teritorială s-ar afla amplasat terenul) iar, la termenul din 22 octombrie 1996, reprezentantul convențional al pârâtului C.L.M. București a invocat lipsa calității sale procesuale pasive și a solicitat introducerea în cauză a A.P.S. R.A. Prin sentința civilă nr. 152 din 7februarie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea formulată de S.G.

și S.M., pentru lipsa calității procesule active. Instanța a reținut, în esență, că autorul reclamantei inițiale, numitul Z.M. nu a avut în proprietate legală terenul în discuție la data decesului, astfel că prima reclamantă, în calitate de soție supraviețuitoare, nu putea moșteni imobilul. Prin decizia civilă nr. 440 din 13 septembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nemotivat, apelul declarat de reclamanți. Prin decizia civilă nr. 2135 din 27 februarie 2006, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul declarat de reclamanți, a casat hotărârile pronunțate de instanțele de fond și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În motivarea deciziei instanța de recurs a reținut că terenul în litigiu a aparținut, din anul 1965, numitului Z.M., în patrimoniul căruia a intrat fără respectarea strict formală a normelor legale existente în epocă, dar că dreptul său de proprietate nu numai că nu a fost contestat, dar a fost recunoscut inclusiv de autoritățile statului. S-a reținut că în urma decesului proprietarului, Z.M., conform certificatului de moștenitor nr. 984 din 12 aprilie 1972, a rămas ca unică moștenitoare soția supraviețuitoare, Z.T., terenul în litigiu și construcția edificată pe acesta fiind incluse în masa succesorală. Instanța de recurs a reținut că imobilul a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 39/1975, în anexa acestuia, la poziția nr. 19, fiind înscrisă reclamanta inițială, Z.T., cu un imobil situat în București, str. Năvodari, compus din teren în suprafață de 361 m.p.

și construcții în suprafață de 72 m.p. Referitor la reclamanta Z.T., instanța a reținut că aceasta s-a recăsătorit cu S.G., din căsătorie rezultând un fiu, S.M.A. și că, după decesul său, intervenit la data de: 31 decembrie 1997, soțul supraviețuitor și fiul au fost introduși în proces, în calitate de moștenitori, conform mențiunilor sentinței civile nr. 2649 din 25 martie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București. Așa fiind, reținând că în mod greșit instanțele de fond au primit excepția lipsei calității procesuale active, instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului, statuând ca instanța de trimitere sa aibă în vedere și indicațiile stabilite prin prima decizie de casare pronunțată de către Curtea Supremă de Justiție.

Prin sentința civilă nr. 1344 din 25 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de, reclamanți în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B. și C.L. al Sectorului 1 al M. București, pentru lipsa capacității procesuale civile de folosință. Prin aceeași sentință, instanța a respins cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtei SC H.N. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive. În motivarea sentinței instanța a reținut că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, aveau capacitate procesuală de folosință numai orașele, comunele și județele, nu și consiliile locale sau generale ale acestora care sunt doar autorități deliberative.

Instanța a reținut că acest aspect a fost reiterat de legiuitor și prin dispozițiile art. 94 din Legea nr. 215/2001, caz în care, în raport de prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., în speță este dată excepția lipsei capacității de folosință a pârâților C.G.M.B. și C. L. al Sectorului 1 al M. București Referitor la pârâta SC H.N. SA București, instanța a reținut că aceasta nu are calitate procesuală pasivă într-o acțiune în revendicare, în care se procedează la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, întrucât această societate nu deține imobilul cu un astfel de titlu, calitatea de proprietar al imobilului în litigiu fiind reclamată de M. București. Prin decizia civila nr. 199/ A din 5 martie 2009, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de către reclamanți a desființat sentința și â trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei instanța a reținut că în concepția Legii nr. 69/1991 ca, de altminteri, și a Legii nr. 215/2001 (art. 19), persoanele juridice de drept public având patrimoniu, și capacitate juridică deplină, sunt doar comunele-și oralele, în timp ce autoritățile deliberative ale acestora, primarii și consiliile locale, au doar o capacitate juridică specială, raportată la atribuțiile prevăzute în sarcina lor prin lege. Instanța a reținut însă că nu se poate afirma că nu s-ar putea stabili care era persoana juridică de la nivelul administrației locale care dețîfieă 1 în proprietate imobilul în litigiu, la momentul promovării acțiunii deduse judecății de către reclamantă. Totodată, instanța a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care nu se poate stabili cine este deținătorul imobilului în cauză se poate introduce Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru considerentele arătate, instanța de apel a apreciat că, în mod greșit, în speță, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, caz în care, în raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecarea. Împotriva acestei decizii a declarat recurs M. București, prin reprezentantul său legal, primarul general S.M.O., invocând incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul susține că prima instanță a fost învestită cu judecata unei acțiuni în revendicare, de drept comun, acțiune prin care proprietarul neposesor a solicitat retrocedarea imobilului expropriat de stat de la pârâții C.L.M.B.

și SC H.N. SA București, pe care îi indică a fi posesori neproprietari. În această situație, recurentul susține că, în mod corect prima instanță, în raport de prevederile legii administrației locale în vigoare la data promovării acțiunii a statuat că pârâtul C.L.M.B. (devenit G.) , care este doar o autoritate deliberativă, nu are capacitate procesuală de folosință. Pentru același considerent, anume că acest consiliu este doar o autoritate deliberativă, recurentul apreciază că acesta nu justifică nici calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind posesorul imobilului în litigiu.

Recurentul susține, totodată, că motivarea instanței de apel este confuză și nu lămurește motivele pentru care consiliul general al localității trebuie să stea în proces într-o acțiune în revendicare, în condițiile în care acesta nu este titular al unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente care, în parte se substituie și, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de apel: În drept, prin capacitate procesuală de folosință se înțelege aptitudinea generală a persoanelor fizice și juridice de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual și, în cazul persoanei juridice, aceasta începe din momentul înființării sale valabile și încetează în momentul desființării în modalitățile prevăzute de lege.

Ca atare, problema existență capacității de folosință se analizează. în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entități cu sau fără personalitate juridica) implicate în proces, aceasta fiind o condiție cerută pentru ca aceste subiecte să poată dobândi calitatea de parte. O astfel de capacitate este distinctă și nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanelor juridice ori cu capacitatea de folosință a reprezentanților legali ori convenționali a acestor persoane. În același sens, este de menționat că și condiția privind calitatea procesuală pasivă, care presupune existența unei identități între persoana fizică ori juridică chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, se analizează tot în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entități cu sau fără personalitate juridică) implicate în proces și nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanei juridice, cum greșit se susține prin cererea de recurs.

În concluzie, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, condițiile impuse pentru a dobândi calitatea de parte, anume capacitatea de folosința, calitatea procesuală, dreptul și interesul, se verifică în persoana entităților chemate în proces, ca regulă, cu personalitate juridică, și nu în persoana reprezentanților legali ori convenționali ai acestora. În speța supusă analizei, persoana juridică chemată în judecată de către reclamantă a fost M. București, prin consiliul său local (sub denumirea de C.L.M.B.), adică prin una din autoritățile sale deliberative care, potrivit legii, are atribuții în administrarea patrimoniului persoanei juridice și, în unele situații anume prevăzute de legiuitor, și calitatea de reprezentant legal [(art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998)].

Referitor la pârâtul M. București, reprezentat prin C. G., se observă că prima instanță a reținut că ar fi dată excepția lipsei capacității de folosință, condiție verificată însă, în mod greșit, prin trimitere la autoritatea sa deliberativă, consiliul local, ulterior general, chemată să îl reprezinte în proces. Astfel, potrivit legii, persoane juridice sunt comunele, orașele și județele (art. 4 din Legea nr. 69/1991) și nu autoritățile prin care aceste persoane juridice realizează autonomia locală, anume consiliile locale, ca autorități deliberative, Exprimării, ca autorități executive [(art. 5 alin. (1)]. Așa fiind, în mod corect instanța de apel, constatând că prima instanță a primit eronat și cu o argumentație greșită, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului M. București, a dispus desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Soluția se impunea, de altminteri, justificat și de faptul că, în stabilirea reprezentantului legal al pârâtului M. București, prima instanță avea a verifica și a dispune în concordanță cu prevederile legale care reglementează această materie, a reprezentării procesuale a unităților administrativ teritoriale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (2) din Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale (în forma de la data introducerii cererii de chemare în judecată), „Primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau juridice din țară si din străinătate, precum si injustiție.” În același sens s-a statuat și prin dispozițiile art. 21 alin. (2) din noua lege a administrației locale, Legea nr. 215/2001 (prin care s-a abrogat Legea nr. 69/1991), și anume „Injustiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz de primar sau de președintele consiliului județean.” Pe parcursul judecării litigiului, au intrat în vigoare și dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Potrivit acestui act normativ, referitor la imobilele proprietate publică ale statului sau ale unităților administrativ teritoriale, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din lege, „prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ- teritoriale, de către consiliile județene, de C.G.M. B. sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz președintelui consiliului județean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcționar de stat sau un avocat care să-l reprezinte în fața instanței.

Ca atare, în vederea stabilirii calității de reprezentant al pârâtului al M. București, fie în favoarea C.G., fie în favoarea P.G., prima instanță avea obligația de a verifica, în prealabil, dacă imobilul în litigiu aparține domeniului privat sau domeniului public al M. București și, în raport de dispozițiile legale menționate, a dispune, în consecință cu privire la reprezentarea legală a acestuia în justiție. În acest context al analizei, este de observat și faptul că trimiterea instanței de apel la prevederile dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se dovedește a fi străină raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză și, în consecință, prima instanță va avea în vedere în soluționarea litigiului doar dispozițiile dreptului comun pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze cererea.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății de pârât se dovedește a fi nefondat. Cu ocazia rejudecării cauzei, inclusiv în operațiunea de stabilire a cadrului procesual în care urmează să se desfășoare judecata, instanțele de fond vor avea în vedere îndrumările date prin prima decizie de casare pronunțată în cauză de instanța de recurs, precum și chestiunile de drept deja soluționate cu caracter obligatoriu prin cea de-a doua decizie de casare. Totodată, în aplicarea principiului celerității judecății, dat fiind că procedura judiciară a fost declanșată, la data de 19 octombrie 1995, instanțele vor urmări finalizarea procesului într-o perioadă de timp rezonabilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M. București prin P.G. împotriva deciziei nr. l99/ A din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2009.