ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5593/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 19 octombrie 1995, S.T. a solicitat Tribunalului Municipiului București - în contradictoriu cu SC H.N. SA și Consiliul local al Municipiului București - să oblige pârâții a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 300 m.p., situat în București, str. Năvodari nr. 13, sector 1. În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că terenul a fost dobândit prin succesiune de la autorii săi - s-au invocat mențiunile din certificatul de moștenitor nr. x/1972 - și a fost preluat de Stat prin Decretul de expropriere nr. 39/1973, ulterior construcția fiind demolată, iar terenul rămânând „neutilizat”, nemișcătorul fiind și în prezent liber, neafectat de detalii de sistematizare.

După două cicluri procesuale, finalizate prin casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 742 din 22 aprilie 2011, a respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, reținând în esență că, sub aspectul poziționării exacte a nemișcătorului, au rămas câștigate cauzei cele două rapoarte de expertiză efectuate în ciclul procesul anterior - în fața Curții de Apel București - care au confirmat că terenul se află în incinta Ambasadei Republicii Populare Chineze.

Cât privește cadrul procesual, s-au reținut precizările făcute de reclamanți (continuatori ai procesului, în calitate de moștenitori ai T.S.) la termenul din 19 mai 2010, în sensul că pârâtul cu care înțeleg să se judece este Municipiul București, prin Primar General, și respectiv la termenul din 17 august 2010, în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu referire la fondul litigiului, tribunalul a reținut că reclamanții nu își justifică cererea, în condițiile în care nu au putut să invoce în sprijinul dreptului lor de proprietate, decât certificatul de moștenitor nr. 584 emis la 12 aprilie 1972 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București act care, nu constituie titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestuia se constată că bunul a fost deținut de către defunct, fără vreun titlu.

Cu atât mai mult se impune soluția, reține prima instanță, cu cât imobilul se află situat în incinta unei ambasade a unui stat străin, situație în care terenul nu este teritoriu al României și nu poate face obiectul unui litigiu. Referitor la cererea, formulată de reclamanți în subsidiar, în fața Curții de Apel, în ciclul procesual anterior, referitoare la acordarea despăgubirilor sau a unui teren în compensație, tribunalul a reținut - în raport și de considerentele deciziei din recurs, potrivit căreia trimiterile la prevederile Legii nr. 10/2001, sunt străine raportului juridic dedus judecății - că nu este investit cu judecarea unei cereri vizând pronunțarea asupra unei notificări de restituire, formulată conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Cât privește îndrumările date de instanța supremă prin cea de-a doua decizie de casare, tribunalul a considerat că prin soluția sa, a respectat întru totul această decizie, care a dezlegat strict problema calității procesuale, iar nu și pe cea a temeiniciei apartenenței dreptului de proprietate la patrimoniul reclamanților, pentru că, în acest din urmă caz, instanța de recurs ar fi trebuit să dea ea însăși o soluție în fond. Astfel, cu privire la decizia civilă nr. 2135 din 27 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, s-a constatat că aceasta a statuat că reclamanții justifică, în cauză, calitatea procesuală activă, prin aceea că autoritățile nu au contestat, ci, prin deschiderea de rol fiscal și acceptarea plății impozitelor, răspunsul la diferite cereri, au recunoscut practic, dreptul de proprietate al reclamanților.

Soluția instanței de recurs, se arată, nu doar că se impune instanțelor fondului potrivit art. 315 C. proc. civ., dar este și corectă, întrucât, chiar și în revendicare, chestiunea legitimării procesuale active (care face obiectul excepției lipsei de calitate procesuală) și chestiunea temeiniciei - sau nu - în fond a acțiunii, legată de probarea și stabilirea existenței dreptului de proprietate al reclamanților, deși apropiate, nu se confundă, întrucât excepția este prin definiție un impediment în cercetarea fondului și îl premerge. Calitatea procesuală activă aparține persoanei care se identifică cu titulara dreptului astfel cum a fost afirmat prin acțiune și, în consecință, lipsește calitatea procesuală persoanei care nu este aceeași cu cea căreia i-ar aparține drepturile astfel cum au fost afirmate în cerere.

Atunci când însă, persoana reclamantului este aceeași cu cea a titularului dreptului afirmat, dar se constată că existența dreptului afirmat nu se confirmă, atunci reclamantul este legitimat procesual, dar acțiunea este neîntemeiată. În lumina celor mai sus dezvoltate, conchide tribunalul, apare cu claritate că instanța de recurs nu a statuat, obligatoriu pentru instanțele fondului, decât că reclamanții sunt legitimați procesual activ (au calitate procesuală), întrucât sunt persoanele care au stăpânit imobilul până la expropriere, au avut deschis rol fiscal, sunt cei de la care a fost expropriat bunul, astfel încât pretențiile și existența dreptului de proprietate în patrimoniul lor trebuie verificate în fond.

Or, în fond, cercetate fiind pretențiile afirmate, s-a constatat că acestea nu sunt fondate. Situația a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 349/ A din 10 octombrie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că reclamanții nu au putut să invoce, în sprijinul cererii lor, un titlu de proprietate valabil asupra imobilului. Astfel, probele administrate au confirmat că autorul reclamanților, Z.M., a deținut imobilul „fără acte” și nici nu s-a putut dovedi că reclamanții sunt moștenitori sezinari ai defunctei F.N.R.

în favoarea căruia, s-a încheiat doar un antecontract de vânzare-cumpărare („chitanța” autentificată sub nr. 7496 din 7 decembrie 1957) ulterior, transferul proprietății nemaiavând loc. Reclamanții nu pot invoca în sprijinul cererii lor, nici prescripția achizitivă întrucât, autorii lor au posedat terenul din anul 1965-1966 până la data exproprierii acestuia prin Decretul nr. 39/1973, deci doar un interval de 8 ani. Nu s-a putut reține nici joncțiunea posesiilor exercitate de Z.M. și S.T., cu aceea exercitată de I.F., întrucât în speță, nu s-a dovedit dobândirea posesiei de la aceasta din urmă și nici faptul că aceasta ar fi posedat imobilul. Faptul că autoarea reclamanților este trecută în actul normativ de preluare, ca și proprietar al imobilului, nu le poate profita reclamanților, decât în cadrul reglementărilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 (art. 24 din acest act normativ) iar nu într-o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Aceeași instanță, prin decizia nr. 35/ A din 13 februarie 2013, a respins ca nefondată cererea formulată de apelanții-reclamanți vizând lămurirea cu privire la înțelesul și aplicarea dispozitivului deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012 și completarea acesteia, reținând că, în realitate, aceștia înțeleg să formuleze critici ce privesc fondul cauzei care, pot constitui eventuale greșeli de judecată ce nu pot fi îndreptate decât prin intermediul căilor de atac și nu pot face obiectul procedurilor de îndreptare a erorilor materiale ori de completare a hotărârii. Tot astfel, se reține, dispozitivul deciziei este clar și nu cuprinde prevederi potrivnice iar modalitatea de redactare a acestuia nu dă naștere la o altă interpretare decât aceea că, a fost menținută sentința instanței de fond.

Nici cerințele art. 281 2 (1) C. proc. civ. nu au fost îndeplinite, întrucât instanța nu a omis să se pronunțe cu privire la vreun capăt de cerere. În cauză, au declarat recurs în termen legal, reclamanții S.G. și S.M.A. care, invocând prevederile art. 304 pct. 2, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de față, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - a fost încălcat principiul continuității, reglementat prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, întrucât hotărârea a fost dată de un alt judecător decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii. Astfel, înlocuirea din completul legal constituit s-a produs cu nesocotirea dispozițiilor din regulamentul instanțelor, referitor la soluționarea incidentelor procedurale întrucât, judecătorul care a luat parte la judecată, este îndreptățit să se pronunțe chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanței.

- instanța a încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității prin dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, instanța de apel, deși a admis proba cu înscrisuri, a refuzat „obținerea situației juridice”, după identificarea înscrisurilor privind înstrăinarea terenului, acte pe care Municipiul București - prin primar General a refuzat să le predea, timp de 17 ani. - în loc să aplice regulile procesuale ale acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., instanțele s-au axat, greșit, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. - au fost încălcate și principiile de drept procesual ale oralității și contradictorialității, în condițiile în care apelanților li s-a dat cuvântul „parțial” și nu asupra aspectelor de fond ale cauzei iar hotărârea s-a pronunțat față de persoane străine (F.N., F.G.

și C.E.) care „ar fi” proprietarii terenului de 361 m.p. Or, se arată, cadrul procesual stabilit de apelanți, era obligatoriu de respectat, în aplicarea principiului disponibilității. - hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, motivarea fiind sumară și confuză. - instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, motivându-și soluția respingerii acțiunii în revendicare, pe soluția dată în procedura prealabilă (vizată de Legea nr. 10/2001) de soluționare a notificării. Tot astfel, în mod greșit, „chitanța” autentică privind vânzarea-cumpărarea terenului, nu este considerată un act valabil de înstrăinare a terenului deși, actul atestă voința vânzătorilor de a încasa prețul și a cumpărătorilor de a dobândi imobilul (art. 977-985 C. civ.).

Or, mai arată recurenții, terenul a fost lăsat în posesia reclamanților și a autorului lor, timp de 16 ani, „chitanța” valorând antecontract de vânzare-cumpărare autentic, aspecte de care s-a ținut seama în eliberarea certificatului de moștenitor care, face dovada deplină cu privire la calitatea de moștenitori a reclamanților, a cotei și respectiv bunurilor ce se cuvin fiecăruia în parte. - invocând și prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că instanțele au „denaturat” actul juridic dedus judecății” ca urmare a interpretării greșite ce a condus la aplicarea unor alte dispoziții de drept. Astfel, s-a apreciat greșit că imobilul în litigiu a fost transmis prin act de donație deși, în realitate, este vorba despre un antecontract de vânzare-cumpărare ale cărui clauze au fost „nesocotite” deși constituie legea părților.

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 35/ A din 13 februarie 2013 a aceleiași instanțe, prin care a fost soluționată cererea de lămurire cu privire la înțelesul și aplicarea dispozitivului deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012, se susțin următoarele: - au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 alin. (4) C. proc. civ.), în condițiile în care instanța constată că Z.T. a devenit proprietară în urma exproprierii, excluzând faptul că terenul de 361 m.p. a fost înscris în C.F. din 1941, moștenitorii vânzători devenind proprietari prin act de partaj autentic. - hotărârea a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., (art. 304 alin. (5) C. proc.

civ.). Astfel, se arată, au fost greșit avute în vedere actele depuse de Municipiul București, „lovite de nulitate absolută”, prin care au fost induse în eroare instanțele, privind construcția Ambasadei chineze, începând cu anul 1995, când în realitate aceasta era construită încă din anul 1975. Se face referire, ca și în primul recurs, la „amânarea nejustificată” a procesului, timp de 17 ani, din cauză că Municipiul București nu a predat actele terenului necesar construirii ambasadei chineze. În continuare, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenții reiterează criticile formulate împotriva primei decizii, dată în soluționarea apelului, vizând: nemotivarea hotărârii, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, încălcarea principiilor de drept ale oralității și contradictorialității și pronunțarea hotărârii față de persoane străine cauzei, contrar principiului disponibilității procesuale.

Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Principiul continuității, derivat implicit din cel al nemijlocirii (exprimat prin dispozițiile art. 169 alin. (1) C. proc. civ.) implică, în adevăr, pe de o parte, obligația instanței de a cerceta direct toate elementele care interesează dezlegarea pricinii, iar pe de alta, cerința ca judecarea pricinii să se facă pe cât este posibil, de același complet de judecată în fața căruia s-au pus concluzii de către părți, în ședința care să se încheie cu deliberarea și pronunțarea hotărârii. Formulând critica vizată de prevederile art. 304 pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, recurenții nu argumentează în ce modalitate se apreciază că a fost încălcat acest principiu care, alăturat altor principii de drept, guvernează procesul civil.

Ca și în cazul altor critici, ce urmează a fi examinate în cele ce urmează, se invocă textul de lege și se citează pasaje din doctrină și jurisprudență (atât națională cât și europeană) fără a se arăta, punctual, în ce modalitate s-a încălcat principiul și respectiv norma legală. În speță, așa cum s-a arătat, pricina a parcurs trei cicluri procesuale, primele două fiind finalizate prin casare, de către instanța supremă, a hotărârilor pronunțate atât la fond, cât și în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului. Urmare celei de-a treia rejudecări, tribunalul, în compunerea legală, a pronunțat sentința nr. 742 din 22 aprilie 2011 (în legătură cu care, în apel, nu s-a invocat încălcarea principiului continuității) hotărâre ce a fost supusă controlului judiciar, exercitat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Examinând compunerea completului, de la data repartizării aleatorii și până la pronunțarea hotărârii, se constată că alcătuirea acestuia a rămas aceeași, sub aspectul judecătorilor investiți cu soluționarea pricinii, context în care critica formulată de recurenți, apare ca surprinzătoare. Astfel, hotărârea s-a dat de către aceeași judecători care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, atât minuta cât și decizia fiind semnată de către aceștia. Tot astfel, hotărârea a fost redactată de către unul din membrii completului de judecată. În situația în care recurenții (care, așa cum s-a arătat, nu își dezvoltă critica) apreciază că pricina ar fi trebuit soluționată de către aceeași judecători investiți în primul ciclu procesual, sunt de reamintit prevederile art. 24 alin. (1) C. proc.

civ., care reglementează unul din cazurile clasice de incompatibilitate. Nu poate fi reținută nici critica, fondată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prin dispozițiile art. 105 alin. (2) ale aceluiași cod. Astfel, sub imperiul acestui motiv de recurs se pot invoca doar neregularități de ordin procedural ce constau fie în nesocotirea unor norme procedurale de ordine publică, fie în încălcarea celor stabilite în interesul uneia dintre părți. Cum, în cauză, nu se face vorbire de vreun caz de nulitate absolută, recurenții făcând - în aceeași termeni echivoci - trimitere la nulitatea relativă, este de reținut că aceasta trebuia invocată în limine litis în fața instanței de fond, care să o fi respins sau să fi omis să se pronunțe asupra ei, și de asemenea să fi fost reiterată, fără succes, în fața instanței de apel.

Or, împrejurarea invocată și anume aceea că instanța, în opinia recurenților „a refuzat obținerea situației juridice” a imobilului, prin „identificarea” unor înscrisuri reținute cu rea credință de Primăria Municipiului București, nu poate fi interpretată ca o neregularitate procedurală subsumată prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Se constată că în aprecierea asupra situației juridice a imobilului, instanța s-a bazat pe amplul probatoriu existent la dosarul cauzei vizând: istoricul de rol fiscal, acte notariale și alte înscrisuri care au putut proba succesiunea celor care, în timp, au deținut dreptul de proprietate asupra nemișcătorului și care, nu sunt autorii reclamanților.

Și cadrul procesual a fost corect stabilit de instanțe, cererea fiind analizată prin prisma îndeplinirii cerințelor art. 480-481 C. civ., de la 1864. Prin prisma acestei încadrări, din perspectiva căreia proprietarul neposesor trebuie să producă dovada dreptului său de proprietate, instanțele au reținut corect că titlul de proprietate asupra nemișcătorului a aparținut doar moștenitorilor defunctului C.N.C., terenul fiind deținut în fapt de autorul reclamanților din anul 1966, fără niciun act care să ateste transmiterea proprietății. Ca atare, trimiterile făcute de instanță, la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, - în contextul în care s-a invocat că autorul reclamanților a fost trecut în decretul de expropriere, ca proprietar al imobilului - nu pot fi interpretate ca o soluționare a cererii, prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Din contră, instanța de control judiciar, a apreciat judicios că asemenea consemnări puteau fi invocate de reclamanți, în favoarea lor, doar în cadrul procedurii speciale instituită prin actul normativ mai sus citat, procedură care, de altfel, a și fost demarată de cei în cauză și finalizată prin emiterea unei dispoziții motivate, care, nu a fost însă supusă controlului judiciar. În analiza următorului motiv de recurs, din examinarea încheierilor date în cauză, nu rezultă că instanțele ar fi încălcat principiul oralității, complementar celui al publicității dezbaterilor. Astfel, părților li s-a dat posibilitatea de a-și susține verbal pretențiile, de a propune probe, de a discuta regularitatea actelor de procedură și de a formula concluzii, în acord cu prevederile art. 127 C. proc.

civ., potrivit căruia „pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”. Tot astfel, părților li s-a acordat posibilitatea de a argumenta orice chestiune de fapt sau de drept, apărută pe parcursul soluționării litigiului, de a-și aduce reciproc la cunoștință pretențiile și apărările precum și probele de care înțeleg să se servească iar încuviințarea probelor sau, după caz, respingerea cererii vizând administrarea unor probe, s-a făcut de către instanță după ce părțile s-au pronunțat asupra admisibilității acestora. În consecință, nu se poate reține nici încălcarea principiului contradictorialității. Nefondată apare și critica vizând nerespectarea cadrului procesual stabilit de reclamanți, sub aspectul persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâți.

Astfel, trimiterile făcute de instanță la persoanele care, în concret, dețin un titlu valabil de proprietate asupra imobilului sau, au calitatea de moștenitori ai fostului proprietar (F.N.C.) nu echivalează cu extinderea „din oficiu” a cadrului procesual, în speță, calitatea procesuală pasivă aparținând doar Municipiului București, prin Primar General și Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu care, reclamanții au înțeles să se soluționeze cererea privind revendicarea nemișcătorului. Văzând considerentele hotărârii atacate, se constată că aceasta cuprinde motivele (de fapt și de drept) în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, neputând fi susținută critica referitoare la o motivare „sumară și confuză”.

De asemenea, în susținerea soluției pronunțate, au fost prezentate considerente care nu sunt străine de natura pricinii, așa cum, nefondat, susțin recurenții. Astfel înscrisul intitulat „chitanță”, autentificat din 7 decembrie 1957, prin care F.G. și C.E. (moștenitorii fostului proprietar F.N.C.) se obligă să vândă F.N.R., mătușa reclamanților, suprafața de 300 m.p., situată în București, str. Năvodari nr. 13, în litigiu, a fost corect interpretat ca un antecontract de vânzare-cumpărare, operațiune juridică ce nu poate avea ca efect transmiterea valabilă a dreptului de proprietate. Ulterior întocmirii acestui înscris, așa cum s-a arătat, nefiind obținute autorizațiile cerute de lege, contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, nu s-a mai încheiat, la nivelul anului 1960, în rolul fiscal figurând ca proprietari tot F.G.

și C.E. De altfel, probele cauzei atestă că reclamanții nu au putut face dovada nici a calității lor de moștenitori (legali, testamentari or sezinari) ai F.N.R., promitent cumpărător în actul mai sus invocat, din certificatul de moștenitor autentificat sub nr. x/1973 rezultând că aceasta l-a avut ca singur moștenitor, pe Nae Ion, în calitate de soț supraviețuitor. Un alt act exhibat de reclamanți în susținerea demersului lor judiciar, este certificatul de moștenitor autentificat sub nr. 584 din 12 aprilie 1974, de către fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București (fila 366 - Vol. II - Dosar nr. 23652/3/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă). Or, este îndeobște recunoscut - atât de doctrină cât și de practica judiciară - că certificatul de moștenitor nu constituie titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul său este atestată deținerea bunului de către de cujus, fără un titlu valabil.

Este cazul în speță, în actul mai sus indicat fiind menționat că terenul a fost „stăpânit în fapt” de către defunctul Z.M., autorul reclamantei Tudora Segărceanu, începând cu anul 1965, când i-a fost „donat” fără acte de către F.N.R., promitentă-cumpărătoare, în actul intitulat „chitanță”. Ca atare, în mod corect au reținut și motivat instanțele, că reclamanții nu justifică un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în condițiile în care nu s-a putut proba că imobilul a intrat în patrimoniul lor sau al autorilor lor, stăpânirea în fapt, fără acte autentice care să probeze transmiterea legală a proprietății, neputând fundamenta o acțiune în revendicare. De menționat că referirile făcute de instanța fondului, la „donație” ca operațiune juridică, nu reprezintă o „denaturare” a actului juridic dedus judecății, astfel cum susțin recurenții ci o trimitere, chiar la conținutul certificatului de moștenitor, mai sus analizat, potrivit căruia succesoarea T.S.

a declarat în fața notarului că terenul „i-a fost donat, fără acte”, de mătușa sa N.F. Nefondat se privește și recursul declarat împotriva deciziei nr. 35/ A din 13 februarie 2013, pronunțată de aceeași instanță în soluționarea cererii de lămurire cu privire la înțelesul și aplicarea dispozitivului și de completare a hotărârii, fondată pe dispozițiile art. 281 1 și 281 2 C. proc. civ. de la 1865. De remarcat că, în susținerea căii de atac, recurenții invocă în mare parte aceleași critici ca cele îndreptate împotriva deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012, prin care s-a soluționat apelul în cauză, în plus, invocându-se și depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, pe considerentul reținerii incorecte a operațiunii juridice prin care nemișcătorul a intrat în proprietatea autoarei Z.T.

Aceste critici, cu referire neechivocă la soluționarea fondului cauzei, nu vor fi (din nou) analizate, în considerarea naturii speciale a instituțiilor, lămuririi și completării hotărârii care, nu pot fi folosite pentru îndreptarea pretinselor greșeli de judecată, sau rectificarea soluțiilor date cu privire la unele capete de cerere. Astfel, prin solicitarea fondată pe dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ., părțile pot cere instanței să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice, reglementarea (introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000) fiind menită să scutească partea interesată de formularea unei contestații la executare, în situația în care hotărârea este ambiguă și o pune în situația imposibilității valorificării ulterioare a dreptului recunoscut.

Completarea hotărârii, constituie și ea o instituție complementară cu revizuirea, caracterul general al acesteia găsindu-și aplicarea doar în privința omisiunii de a soluționa un capăt de cerere, indiferent de natura lui. Or, din criticile formulate rezultă că recurenții-reclamanți au urmărit prin inițierea acestor demersuri, doar schimbarea soluției dată asupra fondului cauzei, ceea ce, așa cum s-a arătat, nu este posibil. Cum, nu s-au dovedit nici erori materiale ori omisiuni în cuprinsul deciziei dată în soluționarea apelului, nici necesitatea unor lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, or existența unor dispoziții potrivnice și nici omisiuni de pronunțare asupra unor capete de cerere, în mod corect cererile au fost respinse, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art. 281, 281 1 și 281 2 C. proc.

civ. Așa fiind, față de cele ce preced, recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.G. și S.M.A. împotriva deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a deciziei nr. 35/ A din 13 februarie 2013 a aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2013.