ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5593/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5593/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 19 octombrie 1995,

S.T. a solicitat Tribunalului Municipiului București - în contradictoriu cu SC

H.N. SA și Consiliul local al Municipiului București - să oblige pârâții a-i

lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 300

m.p., situat în București, str. Năvodari nr. 13, sector 1.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a învederat că terenul a fost dobândit prin succesiune de

la autorii săi - s-au invocat mențiunile din certificatul de moștenitor nr. x/1972

- și a fost preluat de Stat prin Decretul de expropriere nr. 39/1973, ulterior construcția

fiind demolată, iar terenul rămânând „neutilizat”, nemișcătorul fiind și în

prezent liber, neafectat de detalii de sistematizare.

După două cicluri

procesuale, finalizate prin casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei

spre rejudecare, în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

prin sentința nr. 742 din 22 aprilie 2011, a respins ca neîntemeiată cererea,

astfel cum a fost precizată, reținând în esență că, sub aspectul poziționării

exacte a nemișcătorului, au rămas câștigate cauzei cele două rapoarte de

expertiză efectuate în ciclul procesul anterior - în fața Curții de Apel

București - care au confirmat că terenul se află în incinta Ambasadei

Republicii Populare Chineze.

Cât privește cadrul

procesual, s-au reținut precizările făcute de reclamanți (continuatori ai

procesului, în calitate de moștenitori ai T.S.) la termenul din 19 mai 2010, în

sensul că pârâtul cu care înțeleg să se judece este Municipiul București, prin

Primar General, și respectiv la termenul din 17 august 2010, în sensul că

înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Cu referire la fondul

litigiului, tribunalul a reținut că reclamanții nu își justifică cererea, în

condițiile în care nu au putut să invoce în sprijinul dreptului lor de

proprietate, decât certificatul de moștenitor nr. 584 emis la 12 aprilie 1972

de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București act care, nu constituie titlu

de proprietate, cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestuia se

constată că bunul a fost deținut de către defunct, fără vreun titlu.

Cu atât mai mult se

impune soluția, reține prima instanță, cu cât imobilul se află situat în

incinta unei ambasade a unui stat străin, situație în care terenul nu este

teritoriu al României și nu poate face obiectul unui litigiu.

Referitor la cererea,

formulată de reclamanți în subsidiar, în fața Curții de Apel, în ciclul

procesual anterior, referitoare la acordarea despăgubirilor sau a unui teren în

compensație, tribunalul a reținut - în raport și de considerentele deciziei din

recurs, potrivit căreia trimiterile la prevederile Legii nr. 10/2001, sunt

străine raportului juridic dedus judecății - că nu este investit cu judecarea

unei cereri vizând pronunțarea asupra unei notificări de restituire, formulată

conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Cât privește

îndrumările date de instanța supremă prin cea de-a doua decizie de casare,

tribunalul a considerat că prin soluția sa, a respectat întru totul această

decizie, care a dezlegat strict problema calității procesuale, iar nu și pe cea

a temeiniciei apartenenței dreptului de proprietate la patrimoniul

reclamanților, pentru că, în acest din urmă caz, instanța de recurs ar fi

trebuit să dea ea însăși o soluție în fond.

Astfel, cu privire la

decizia civilă nr. 2135 din 27 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație si

Justiție, s-a constatat că aceasta a statuat că reclamanții justifică, în

cauză, calitatea procesuală activă, prin aceea că autoritățile nu au contestat,

ci, prin deschiderea de rol fiscal și acceptarea plății impozitelor, răspunsul

la diferite cereri, au recunoscut practic, dreptul de proprietate al reclamanților.

Soluția instanței de

recurs, se arată, nu doar că se impune instanțelor fondului potrivit art. 315

C. proc. civ., dar este și corectă, întrucât, chiar și în revendicare,

chestiunea legitimării procesuale active (care face obiectul excepției lipsei

de calitate procesuală) și chestiunea temeiniciei - sau nu - în fond a

acțiunii, legată de probarea și stabilirea existenței dreptului de proprietate

al reclamanților, deși apropiate, nu se confundă, întrucât excepția este prin

definiție un impediment în cercetarea fondului și îl premerge.

Calitatea procesuală

activă aparține persoanei care se identifică cu titulara dreptului astfel cum a

fost afirmat prin acțiune și, în consecință, lipsește calitatea procesuală

persoanei care nu este aceeași cu cea căreia i-ar aparține drepturile astfel

cum au fost afirmate în

cerere.

Atunci când însă,

persoana reclamantului este aceeași cu cea a titularului dreptului afirmat, dar

se constată că existența dreptului afirmat nu se confirmă, atunci reclamantul

este legitimat procesual, dar acțiunea este neîntemeiată.

În lumina celor mai

sus dezvoltate, conchide tribunalul, apare cu claritate că instanța de recurs

nu a statuat, obligatoriu pentru instanțele fondului, decât că reclamanții sunt

legitimați procesual activ (au calitate procesuală), întrucât sunt persoanele

care au stăpânit imobilul până la expropriere, au avut deschis rol fiscal, sunt

cei de la care a fost expropriat bunul, astfel încât pretențiile și existența

dreptului de proprietate în patrimoniul lor trebuie verificate în fond.

Or, în fond,

cercetate fiind pretențiile afirmate, s-a constatat că acestea nu sunt fondate.

Situația a fost confirmată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, care, prin decizia nr. 349/ A din 10 octombrie 2012 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că reclamanții nu au

putut să invoce, în sprijinul cererii lor, un titlu de proprietate valabil

asupra imobilului.

Astfel, probele

administrate au confirmat că autorul reclamanților, Z.M., a deținut imobilul

„fără acte” și nici nu s-a putut dovedi că reclamanții sunt moștenitori

sezinari ai defunctei F.N.R. în favoarea căruia, s-a încheiat doar un

antecontract de vânzare-cumpărare („chitanța” autentificată sub nr. 7496 din 7

decembrie 1957) ulterior, transferul proprietății nemaiavând loc.

Reclamanții nu pot

invoca în sprijinul cererii lor, nici prescripția achizitivă întrucât, autorii

lor au posedat terenul din anul 1965-1966 până la data exproprierii acestuia

prin Decretul nr. 39/1973, deci doar un interval de 8 ani.

Nu s-a putut reține

nici joncțiunea posesiilor exercitate de Z.M. și S.T., cu aceea exercitată de I.F.,

întrucât în speță, nu s-a dovedit dobândirea posesiei de la aceasta din urmă și

nici faptul că aceasta ar fi posedat imobilul.

Faptul că autoarea

reclamanților este trecută în actul normativ de preluare, ca și proprietar al

imobilului, nu le poate profita reclamanților, decât în cadrul reglementărilor

speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 (art. 24 din acest act normativ) iar

nu într-o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Aceeași instanță,

prin decizia nr. 35/ A din 13 februarie 2013, a respins ca nefondată cererea

formulată de apelanții-reclamanți vizând lămurirea cu privire la înțelesul și

aplicarea dispozitivului deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012 și

completarea acesteia, reținând că, în realitate, aceștia înțeleg să formuleze

critici ce privesc fondul cauzei care, pot constitui eventuale greșeli de

judecată ce nu pot fi îndreptate decât prin intermediul căilor de atac și nu

pot face obiectul procedurilor de îndreptare a erorilor materiale ori de

completare a hotărârii.

Tot astfel, se

reține, dispozitivul deciziei este clar și nu cuprinde prevederi potrivnice iar

modalitatea de redactare a acestuia nu dă naștere la o altă interpretare decât

aceea că, a fost menținută sentința instanței de fond.

Nici cerințele art. 281

2

(1) C. proc. civ. nu au fost îndeplinite, întrucât instanța nu a omis să se

pronunțe cu privire la vreun capăt de cerere.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal, reclamanții S.G. și S.M.A. care, invocând prevederile art.

304 pct. 2, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare,

aplicabil cauzei de față, critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- a fost încălcat

principiul continuității, reglementat prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004,

întrucât hotărârea a fost dată de un alt judecător decât cei care au luat parte

la dezbaterea în fond a pricinii.

Astfel, înlocuirea

din completul legal constituit s-a produs cu nesocotirea dispozițiilor din

regulamentul instanțelor, referitor la soluționarea incidentelor procedurale

întrucât, judecătorul care a luat parte la judecată, este îndreptățit să se

pronunțe chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanței.

- instanța a încălcat

formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității prin dispozițiile art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel, deși a admis proba cu înscrisuri, a refuzat „obținerea situației

juridice”, după identificarea înscrisurilor privind înstrăinarea terenului, acte

pe care Municipiul București - prin primar General a refuzat să le predea, timp

de 17 ani.

- în loc să aplice

regulile procesuale ale acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.

480 și 481 C. civ., instanțele s-au axat, greșit, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

- au fost încălcate

și principiile de drept procesual ale oralității și contradictorialității, în

condițiile în care apelanților li s-a dat cuvântul „parțial” și nu asupra

aspectelor de fond ale cauzei iar hotărârea s-a pronunțat față de persoane

străine (F.N., F.G. și C.E.) care „ar fi” proprietarii terenului de 361 m.p.

Or, se arată, cadrul

procesual stabilit de apelanți, era obligatoriu de respectat, în aplicarea

principiului disponibilității.

- hotărârea nu

cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței,

motivarea fiind sumară și confuză.

- instanțele au

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, motivându-și soluția

respingerii acțiunii în revendicare, pe soluția dată în procedura prealabilă (vizată

de Legea nr. 10/2001) de soluționare a notificării.

Tot astfel, în mod

greșit, „chitanța” autentică privind vânzarea-cumpărarea terenului, nu este

considerată un act valabil de înstrăinare a terenului deși, actul atestă voința

vânzătorilor de a încasa prețul și a cumpărătorilor de a dobândi imobilul (art.

977-985 C. civ.).

Or, mai arată

recurenții, terenul a fost lăsat în posesia reclamanților și a autorului lor,

timp de 16 ani, „chitanța” valorând antecontract de vânzare-cumpărare autentic,

aspecte de care s-a ținut seama în eliberarea certificatului de moștenitor

care, face dovada deplină cu privire la calitatea de moștenitori a

reclamanților, a cotei și respectiv bunurilor ce se cuvin fiecăruia în parte.

- invocând și prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că instanțele au „denaturat”

actul juridic dedus judecății” ca urmare a interpretării greșite ce a condus la

aplicarea unor alte dispoziții de drept.

Astfel, s-a apreciat

greșit că imobilul în litigiu a fost transmis prin act de donație deși, în

realitate, este vorba despre un antecontract de vânzare-cumpărare ale cărui

clauze au fost „nesocotite” deși constituie legea părților.

Prin recursul

declarat împotriva deciziei nr. 35/ A din 13 februarie 2013 a aceleiași

instanțe, prin care a fost soluționată cererea de lămurire cu privire la

înțelesul și aplicarea dispozitivului deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie

2012, se susțin următoarele:

- au fost depășite

atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 alin. (4) C. proc. civ.), în

condițiile în care instanța constată că Z.T. a devenit proprietară în urma

exproprierii, excluzând faptul că terenul de 361 m.p. a fost înscris în C.F.

din 1941, moștenitorii vânzători devenind proprietari prin act de partaj autentic.

- hotărârea a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., (art. 304 alin. (5) C. proc. civ.).

Astfel, se arată, au

fost greșit avute în vedere actele depuse de Municipiul București, „lovite de

nulitate absolută”, prin care au fost induse în eroare instanțele, privind

construcția Ambasadei chineze, începând cu anul 1995, când în realitate aceasta

era construită încă din anul 1975.

Se face referire, ca

și în primul recurs, la „amânarea nejustificată” a procesului, timp de 17 ani,

din cauză că Municipiul București nu a predat actele terenului necesar

construirii ambasadei chineze.

În continuare,

invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenții reiterează

criticile formulate împotriva primei decizii, dată în soluționarea apelului,

vizând: nemotivarea hotărârii, interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, încălcarea principiilor de drept ale oralității și

contradictorialității și pronunțarea hotărârii față de persoane străine cauzei,

contrar principiului disponibilității procesuale.

Recursurile se

privesc ca nefondate, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce

succed.

Principiul

continuității, derivat implicit din cel al nemijlocirii (exprimat prin

dispozițiile art. 169 alin. (1) C. proc. civ.) implică, în adevăr, pe de o

parte, obligația instanței de a cerceta direct toate elementele care

interesează dezlegarea pricinii, iar pe de alta, cerința ca judecarea pricinii

să se facă pe cât este posibil, de același complet de judecată în fața căruia

s-au pus concluzii de către părți, în ședința care să se încheie cu deliberarea

și pronunțarea hotărârii.

Formulând critica

vizată de prevederile art. 304 pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil

cauzei de față, recurenții nu argumentează în ce modalitate se apreciază că a

fost încălcat acest principiu care, alăturat altor principii de drept,

guvernează procesul civil.

Ca și în cazul altor

critici, ce urmează a fi examinate în cele ce urmează, se invocă textul de lege

și se citează pasaje din doctrină și jurisprudență (atât națională cât și

europeană) fără a se arăta, punctual, în ce modalitate s-a încălcat principiul

și respectiv norma legală.

În speță, așa cum s-a

arătat, pricina a parcurs trei cicluri procesuale, primele două fiind

finalizate prin casare, de către instanța supremă, a hotărârilor pronunțate

atât la fond, cât și în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.

Urmare celei de-a

treia rejudecări, tribunalul, în compunerea legală, a pronunțat sentința nr. 742

din 22 aprilie 2011 (în legătură cu care, în apel, nu s-a invocat încălcarea

principiului continuității) hotărâre ce a fost supusă controlului judiciar,

exercitat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Examinând compunerea

completului, de la data repartizării aleatorii și până la pronunțarea

hotărârii, se constată că alcătuirea acestuia a rămas aceeași, sub aspectul

judecătorilor investiți cu soluționarea pricinii, context în care critica

formulată de recurenți, apare ca surprinzătoare.

Astfel, hotărârea s-a

dat de către aceeași judecători care au luat parte la dezbaterea în fond a

pricinii, atât minuta cât și decizia fiind semnată de către aceștia.

Tot astfel, hotărârea

a fost redactată de către unul din membrii completului de judecată.

În situația în care

recurenții (care, așa cum s-a arătat, nu își dezvoltă critica) apreciază că

pricina ar fi trebuit soluționată de către aceeași judecători investiți în

primul ciclu procesual, sunt de reamintit prevederile art. 24 alin. (1) C.

proc. civ., care reglementează unul din cazurile clasice de incompatibilitate.

Nu poate fi reținută

nici critica, fondată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizând

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prin dispozițiile

art. 105 alin. (2) ale aceluiași cod.

Astfel, sub imperiul

acestui motiv de recurs se pot invoca doar neregularități de ordin procedural

ce constau fie în nesocotirea unor norme procedurale de ordine publică, fie în

încălcarea celor stabilite în interesul uneia dintre părți.

Cum, în cauză, nu se

face vorbire de vreun caz de nulitate absolută, recurenții făcând - în aceeași

termeni echivoci - trimitere la nulitatea relativă, este de reținut că aceasta

trebuia invocată în limine litis în fața instanței de fond, care să o fi

respins sau să fi omis să se pronunțe asupra ei, și de asemenea să fi fost

reiterată, fără succes, în fața instanței de apel.

Or, împrejurarea

invocată și anume aceea că instanța, în opinia recurenților „a refuzat

obținerea situației juridice” a imobilului, prin „identificarea” unor

înscrisuri reținute cu rea credință de Primăria Municipiului București, nu

poate fi interpretată ca o neregularitate procedurală subsumată prevederilor art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Se constată că în

aprecierea asupra situației juridice a imobilului, instanța s-a bazat pe amplul

probatoriu existent la dosarul cauzei vizând: istoricul de rol fiscal, acte

notariale și alte înscrisuri care au putut proba succesiunea celor care, în

timp, au deținut dreptul de proprietate asupra nemișcătorului și care, nu sunt

autorii reclamanților.

Și cadrul procesual a

fost corect stabilit de instanțe, cererea fiind analizată prin prisma

îndeplinirii cerințelor art. 480-481 C. civ., de la 1864.

Prin prisma acestei

încadrări, din perspectiva căreia proprietarul neposesor trebuie să producă

dovada dreptului său de proprietate, instanțele au reținut corect că titlul de

proprietate asupra nemișcătorului a aparținut doar moștenitorilor defunctului C.N.C.,

terenul fiind deținut în fapt de autorul reclamanților din anul 1966, fără

niciun act care să ateste transmiterea proprietății.

Ca atare, trimiterile

făcute de instanță, la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, - în

contextul în care s-a invocat că autorul reclamanților a fost trecut în

decretul de expropriere, ca proprietar al imobilului - nu pot fi interpretate

ca o soluționare a cererii, prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Din contră, instanța

de control judiciar, a apreciat judicios că asemenea consemnări puteau fi

invocate de reclamanți, în favoarea lor, doar în cadrul procedurii speciale

instituită prin actul normativ mai sus citat, procedură care, de altfel, a și

fost demarată de cei în cauză și finalizată prin emiterea unei dispoziții

motivate, care, nu a fost însă supusă controlului judiciar.

În analiza

următorului motiv de recurs, din examinarea încheierilor date în cauză, nu

rezultă că instanțele ar fi încălcat principiul oralității, complementar celui

al publicității dezbaterilor.

Astfel, părților li

s-a dat posibilitatea de a-și susține verbal pretențiile, de a propune probe,

de a discuta regularitatea actelor de procedură și de a formula concluzii, în

acord cu prevederile art. 127 C. proc. civ., potrivit căruia „pricinile se

dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”.

Tot astfel, părților

li s-a acordat posibilitatea de a argumenta orice chestiune de fapt sau de

drept, apărută pe parcursul soluționării litigiului, de a-și aduce reciproc la

cunoștință pretențiile și apărările precum și probele de care înțeleg să se

servească iar încuviințarea probelor sau, după caz, respingerea cererii vizând

administrarea unor probe, s-a făcut de către instanță după ce părțile s-au

pronunțat asupra admisibilității acestora.

În consecință, nu se

poate reține nici încălcarea principiului contradictorialității.

Nefondată apare și

critica vizând nerespectarea cadrului procesual stabilit de reclamanți, sub

aspectul persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâți.

Astfel, trimiterile

făcute de instanță la persoanele care, în concret, dețin un titlu valabil de

proprietate asupra imobilului sau, au calitatea de moștenitori ai fostului

proprietar (F.N.C.) nu echivalează cu extinderea „din oficiu” a cadrului

procesual, în speță, calitatea procesuală pasivă aparținând doar Municipiului

București, prin Primar General și Statului român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în contradictoriu cu care, reclamanții au înțeles să se soluționeze

cererea privind revendicarea nemișcătorului.

Văzând considerentele

hotărârii atacate, se constată că aceasta cuprinde motivele (de fapt și de

drept) în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților, neputând fi susținută critica

referitoare la o motivare „sumară și confuză”.

De asemenea, în

susținerea soluției pronunțate, au fost prezentate considerente care nu sunt

străine de natura pricinii, așa cum, nefondat, susțin recurenții.

Astfel înscrisul

intitulat „chitanță”, autentificat din 7 decembrie 1957, prin care F.G. și C.E.

(moștenitorii fostului proprietar F.N.C.) se obligă să vândă F.N.R., mătușa

reclamanților, suprafața de 300 m.p., situată în București, str. Năvodari nr. 13,

în litigiu, a fost corect interpretat ca un antecontract de vânzare-cumpărare,

operațiune juridică ce nu poate avea ca efect transmiterea valabilă a dreptului

de proprietate.

Ulterior întocmirii

acestui înscris, așa cum s-a arătat, nefiind obținute autorizațiile cerute de

lege, contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, nu s-a mai încheiat,

la nivelul anului 1960, în rolul fiscal figurând ca proprietari tot F.G. și C.E.

De altfel, probele

cauzei atestă că reclamanții nu au putut face dovada nici a calității lor de

moștenitori (legali, testamentari or sezinari) ai F.N.R., promitent cumpărător

în actul mai sus invocat, din certificatul de moștenitor autentificat sub nr. x/1973

rezultând că aceasta l-a avut ca singur moștenitor, pe Nae Ion, în calitate de

soț supraviețuitor.

Un alt act exhibat de

reclamanți în susținerea demersului lor judiciar, este certificatul de

moștenitor autentificat sub nr. 584 din 12 aprilie 1974, de către fostul

Notariat de Stat al Sectorului 1 București (fila 366 - Vol. II - Dosar nr. 23652/3/2006

al Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

Or, este îndeobște recunoscut

- atât de doctrină cât și de practica judiciară - că certificatul de moștenitor

nu constituie titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul

său este atestată deținerea bunului de către de cujus, fără un titlu valabil.

Este cazul în speță,

în actul mai sus indicat fiind menționat că terenul a fost „stăpânit în fapt”

de către defunctul Z.M., autorul reclamantei Tudora Segărceanu, începând cu

anul 1965, când i-a fost „donat” fără acte de către F.N.R., promitentă-cumpărătoare,

în actul intitulat „chitanță”.

Ca atare, în mod

corect au reținut și motivat instanțele, că reclamanții nu justifică un drept

de proprietate asupra nemișcătorului, în condițiile în care nu s-a putut proba

că imobilul a intrat în patrimoniul lor sau al autorilor lor, stăpânirea în

fapt, fără acte autentice care să probeze transmiterea legală a proprietății,

neputând fundamenta o acțiune în revendicare.

De menționat că

referirile făcute de instanța fondului, la „donație” ca operațiune juridică, nu

reprezintă o „denaturare” a actului juridic dedus judecății, astfel cum susțin

recurenții ci o trimitere, chiar la conținutul certificatului de moștenitor,

mai sus analizat, potrivit căruia succesoarea T.S. a declarat în fața notarului

că terenul „i-a fost donat, fără acte”, de mătușa sa N.F.

Nefondat se privește

și recursul declarat împotriva deciziei nr. 35/ A din 13 februarie 2013,

pronunțată de aceeași instanță în soluționarea cererii de lămurire cu privire

la înțelesul și aplicarea dispozitivului și de completare a hotărârii, fondată

pe dispozițiile art. 281

1

și 281

2

C. proc. civ. de la

1865.

De remarcat că, în

susținerea căii de atac, recurenții invocă în mare parte aceleași critici ca

cele îndreptate împotriva deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012, prin care

s-a soluționat apelul în cauză, în plus, invocându-se și depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești, pe considerentul reținerii incorecte a operațiunii

juridice prin care nemișcătorul a intrat în proprietatea autoarei Z.T.

Aceste critici, cu

referire neechivocă la soluționarea fondului cauzei, nu vor fi (din nou)

analizate, în considerarea naturii speciale a instituțiilor, lămuririi și

completării hotărârii care, nu pot fi folosite pentru îndreptarea pretinselor

greșeli de judecată, sau rectificarea soluțiilor date cu privire la unele

capete de cerere.

Astfel, prin

solicitarea fondată pe dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ., părțile

pot cere instanței să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile

potrivnice, reglementarea (introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000) fiind menită să

scutească partea interesată de formularea unei contestații la executare, în

situația în care hotărârea este ambiguă și o pune în situația imposibilității

valorificării ulterioare a dreptului recunoscut.

Completarea

hotărârii, constituie și ea o instituție complementară cu revizuirea,

caracterul general al acesteia găsindu-și aplicarea doar în privința omisiunii

de a soluționa un capăt de cerere, indiferent de natura lui.

Or, din criticile

formulate rezultă că recurenții-reclamanți au urmărit prin inițierea acestor

demersuri, doar schimbarea soluției dată asupra fondului cauzei, ceea ce, așa

cum s-a arătat, nu este posibil.

Cum, nu s-au dovedit

nici erori materiale ori omisiuni în cuprinsul deciziei dată în soluționarea

apelului, nici necesitatea unor lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea

sau aplicarea dispozitivului, or existența unor dispoziții potrivnice și nici

omisiuni de pronunțare asupra unor capete de cerere, în mod corect cererile au

fost respinse, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art. 281, 281

1

și 281

2

C. proc. civ.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.G. și S.M.A. împotriva deciziei nr.

349/ A din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, și a deciziei nr. 35/ A din 13

februarie 2013 a aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 decembrie 2013.