ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2493/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2493/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1108 din 19 decembrie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 4173/2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația formulată de petenta A.M.V. în contradictoriu cu intimata Compania Națională P.R. SA, pentru lipsa calității procesuale active, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect. Totodată, a respins ca nefondată contestația formulată de contestatorul S.A.T.C., în contradictoriu cu aceeași intimată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în privința contestatoarei, că nu a formulat notificare, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce îl privește pe contestator, acesta nu s-a conformat dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiilor art. 22.2 din H.G.
nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, respectiv nu a anexat la notificarea nr. 4879/2001 trimisă intimatei prin executorul judecătoresc copii legalizate sau certificate de pe actele referitoare la calitatea de moștenitor, deși a fost încunoștințat de către intimată asupra acestei obligații. În privința susținerii contestatorului referitoare la rămânerea fără obiect a notificării nr. 4879/2001, ca urmare a obținerii dispoziției nr. 8/2003 a Primăriei comunei Cobadin, tribunalul a reținut că aceasta nu poate fi avută în vedere, întrucât imobilul în litigiu, situat în comuna Cobadin, județul Constanța, a intrat în administrarea M.P.T. - Direcția Regionalei PTR Constanța prin Decizia nr. 833/2956, iar ulterior în proprietatea CN.
Poșta Română SA, în conformitate cu art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 371/1998. Așadar, contestatorul a notificat în mod corect unitatea deținătoare a imobilului revendicat, respectiv intimata Compania Națională P.R., întrucât aceasta este unitatea cu personalitate juridică care are competența de a soluționa notificarea trimisă prin executorul judecătoresc. Apelul declarat de către contestatori împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 553 din 30 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 812/2004 de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia Considerentelor primei instanțe. Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 08 aprilie 2005 au declarat recurs contestatorii S.A.T.C.
și A.M.V., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 24 iunie 2005, sub nr. 25503/1/2005 (în format vechi 9040/2005). Prin Decizia nr. 5296 din 30 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de contestatori împotriva deciziei menționate, cu consecința casării acesteia, admiterii apelului împotriva sentinței civile nr. 1108 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, desființării în parte a acesteia și trimiterii cauzei aceluiași tribunal pentru rejudecarea contestației formulate de S.A.T.C.; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu interzice ca, după formularea cererii de chemare în judecată și, ulterior, pe tot parcursul judecății, contestatorul să folosească orice mijloc de probă în dovedirea dreptului pretins.
Instanța de apel, în virtutea rolului activ, avea obligația de a completa probele administrate la prima instanță și de a administra alte probe, dacă le considera necesare, astfel încât, în rejudecare, se impune ca, pentru stabilirea situației de fapt, ansamblul probelor să fie completat, inclusiv printr-un raport de expertiză. Cauza a fost reînregistrată la data de 14 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 42926/3/2006. Prin sentința civilă nr. 874 din 06 mai 2008, această instanță a admis contestația lui S.A.T.C., a anulat Hotărârea nr. 40 din 26 septembrie 2003 emisă de Compania Națională P.R. și a dispus restituirea în natură către contestator a imobilului compus din teren în suprafață de 2.392,90 m.p.
și construcția aflată pe acesta, situată în comuna Cobadin, județul Constanța. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a pornit de la premisa că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a constatat irevocabil prin Decizia de casare nr. 5296 din 30 mai 2006, pronunțată în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Tribunalul a apreciat că, deși prin dispoziția nr. 8 din 27 martie 2003 emisă de Primăria comunei Cobadin, județul Constanța, s-a dispus restituirea de către această instituție în natură a aceluiași imobil către constatator și A.M.V., din toate actele dosarului, rezultă că unitatea deținătoare a acestui imobil nu este Primăria comunei Cobadin, aceasta nedepunând niciun înscris din care să rezulte acest aspect, la solicitarea expresă a instanței, ci intimata din prezenta cauză.
Chiar și prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a arătat în mod expres că ea este unitatea deținătoare a imobilului în cauză, iar motivul respingerii cererii de restituire a imobilului a fost doar acela că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a depune actele doveditoare ale calității de moștenitor de pe urma defunctei proprietare S. M. și nici actele care să-i ateste dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat. Apelul declarat de către Compania Națională P.R. SA împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia nr. 418 din 29 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În consecință, a schimbat în parte sentința și a modificat Hotărârea nr. 40/2003, în sensul că respectiva cerere de restituire se respinge pentru lipsa calității de unitate deținătoare.
A fost menținută cealaltă dispoziție a sentinței. În prealabil, a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei de interes. Referitor la această excepție, Curtea a apreciat că este întrunit interesul în promovarea căii de atac, deoarece folosul practic urmărit de către apelantă este schimbarea hotărârii primei instanțe, fiind partea care a pierdut în faza procesuală respectivă. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit anularea, ca rămasă fără obiect, a Hotărârii nr. 40 din 26 septembrie 2003 emise de către intimata Compania Națională P.R. SA - în sensul respingerii notificării contestatorului pentru nedovedirea calității de persoana îndreptățită - pe considerentul că nu aceasta este proprietara imobilului care a format obiectul notificării, și deci unitate deținătoare, ci Primăria comunei Cobadin, conform situației juridice reale, care a și emis o dispoziție de restituire în natură.
În virtutea principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. ( 6) C. proc. civ., în condițiile în care contestația a vizat exclusiv anularea hotărârii emise de către intimată cu privire notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța nu putea să dispună cu privire la soarta acesteia decât în sensul dorit de către contestator, nici în privința obiectului, nici a cauzei juridice. Prin urmare, dispunând anularea hotărârii care formează obiectul litigiului și restituirea în natură a imobilului pentru care s-a formulat notificare, tribunalul a încălcat principiul disponibilității, prin aceea că a acordat mai mult decât s-a cerut. Nu s-ar putea reține nici că a procedat astfel în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc.
civ., dat fiind că prin decizia pronunțată în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dat o dezlegare chestiunii litigioase cu care contestatorul a sesizat instanța, ci s-a pronunțat numai în sensul necesității administrării unor probe. În ceea ce privește calitatea de unitate deținătoare, instanța de apel a constatat că aceasta nu este întrunită în persoana intimatei, nici în privința terenului și nici în privința construcției, nefiind titulara dreptului de proprietate asupra acestora. În acest sens, s-a reținut că prin Decizia nr. 833 din 25 decembrie 1956 emisă de către fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular Regional Constanța în aplicarea Decretului nr. 409/1955, imobilul a fost transmis din folosința Sfatului Popular al comunei Cobadin - Raionul N.V.
- Regiunea Constanța, în folosința Ministerului Poștei și Telecomunicațiilor, pentru Direcția Regională P.T.T.R. Constanța. Acest act normativ reglementa: în art. 1 - transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de acestea, fără plată; în art. 6 alin. (1) - transmiterea bunurilor proprietate de stat în proprietatea organizațiilor obștești și cooperatiste, cu plată; în art. 6 alin. (2) - trecerea, pe durată determinată, a bunuri proprietate de stat în folosința gratuită a organizațiilor obștești. Se constată astfel că, deși M.P.T. ar fi trebuit să dobândească, în baza Decretului nr. 409/1955, un drept de administrare asupra imobilului proprietate de stat, prin Decizia nr. 833 din 25 decembrie 1956 emisă de către fostul Comitet executiv al Sfatului Popular Regional Constanța a primit numai un drept de folosință.
Pe cale de consecință, neavând un drept de administrare asupra imobilului, care să fi fost transformat în drept de proprietate conform art. 5 din actul constitutiv - anexă la H.G. nr. 371/1998, apelanta nu a devenit proprietara imobilului în litigiu. Mai mult decât aiat, oi dacă ar fi avut un drept de administrare, din succesiunea actelor normative privind transformarea fostelor unități economice de stat în regii autonome și cele emise ulterior referitor la reorganizarea regiei în domeniu, nu rezultă că apelanta ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna Cobadin, județul Constanța. Astfel, prin art. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat s-a stabilit că regiile autonome se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale, poștă, iar potrivit art. 3 regiile autonome de interes național se pot înființa prin hotărâre a guvernului.
Primul alineat al art. 5 mai arată, într-adevăr, că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, însă art. 4 prevede că patrimoniul se stabilește prin actul de înființare a regiei autonome. În aplicarea acestei legi, a fost adoptată H.G. nr. 883/1990, prin care a fost înființată Regia Autonomă R.P.T., care la art. 3 prevede că activul patrimonial se constituie din activul preluat de la fostul M.P.T. și de la unitățile sale, din domeniul de activitate al poștelor și telecomunicațiilor. Sintagma „activ preluat" nu este definită însă de textul legal, nereieșind obiectul și modalitatea preluării activului, însă este indiscutabil că era necesar un act prin care bunurile să fie individualizate, neputând fi vorba de integralitatea bunurilor din domeniul în discuție aflate în administrarea fostului minister sau a unităților sale, cum era și Direcția Județeană de Poștă și Telecomunicații Constanța.
A admite soluția contrară ar însemna că ministerul de resort, respectiv M.C., care a preluat atribuțiile ministerului înființat în baza Decretului nr. 8/1990 prin divizarea M.T.T., nu a dobândit de la acesta niciun bun, nici cel puțin cele necesare desfășurării propriei activități și nici cel puțin ca titular al unui alt drept decât cel de proprietate. Această omisiune legislativă a fost acoperită, cel puțin în privința societăților comerciale, prin adoptarea H.G. nr. 834/1991, care a stabilit că se eliberează de către organele abilitate certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Simpla existență a imobilului în evidența contabilă a regiei nu demonstrează intervenirea unei preluări, pentru aceasta fiind necesară și manifestarea de voință a unității transmițătoare.
Prin urmare, în absența unei dovezi a preluării imobilului în care funcționa oficiul P.T.T.R. Cobadin de la fosta Direcție Județeană de Poștă și Telecomunicații Cobadin, la momentul înființării Regiei Autonome R.P.T., nu se poate reține că acesta a făcut parte din patrimoniul său, în realitate regia exercitând asupra sa numai acte de stăpânire materială. Prin H.G. nr. 448/1991 Regia Autonomă R.P.T. a fost desființată, fiind înființată, între altele Regia Autonomă P. R., care a preluat activele fostei entități din domeniul de activitate al serviciilor poștale, iar prin H.G. nr. 371/1998 această din urma regie s-a reorganizat la rândul său, fiind înființată Compania Națională P.R., al cărei patrimoniu s-a constituit prin preluarea patrimoniului fostei regii autonome.
Întrucât conform celor expuse anterior din patrimoniul Regiei Autonome R.P.T. nu a făcut parte imobilul în litigiu, aceasta nu l-a putut transmite mai departe Companiei Naționale P.R., nefiind pentru acest motiv incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din actul constitutiv prevăzut în HG. nr. 371/1998. Astfel se explică prevederile art. 42 din Legea nr. 83/1996 potrivit căruia construcțiile, spațiile și terenurile aferente, proprietate publică a statului, în care se desfășoară activitatea oficiilor poștale și care nu sunt proprietatea Regiei Autonome P.R., se transferă în administrarea acesteia, pe bază de protocol, prin hotărâre a Guvernului. De altfel, caracterul de bun aparținând domeniului public este dat de împrejurarea că este de uz și interes public, în sensul art. 5 alin. ( 1) din Legea nr. 18/1991, singurul text de lege care la momentul respectiv stabilea criteriile de includere a unui bun în domeniul public sau privat al statului.
Se confirmă împrejurarea că imobilele în cauză, deși au constituit active ale fostului M.P. T. sau ale unităților sale, nu au intrat niciodată în patrimoniul regiei, fiind bunuri proprietate publică, iar asupra lor urmează să dețină cel mult un drept de administrare. Dispoziția legală citată nu prevede deci dobândirea de către regie a dreptului de proprietate asupra bunurilor în care își desfășoară activitatea oficiile poștale. În aplicarea acestui text de lege, a fost adoptată H.G. nr. 451/1996 prin care imobilele compuse din construcții și terenurile aferente, proprietate publică a statului, în care își au sediile unitățile proprii ale Regiei Autonome P.R., enumerate în lista anexă, respectiv cele care nu se aflau la momentul respectiv în folosința sa, s-au transmis din administrarea consiliilor locale, respectiv a regiilor autonome, în administrarea Regiei Autonome P.R.
Intenția legiuitorului a fost în mod firesc ca toate aceste bunuri să aibă un regim unitar, respectiv acela de proprietate publică și să fie date în administrare aceleiași regii autonome. Prin urmare, chiar dacă apelanta ar fi dobândit înainte de anul 1989 un drept de administrare asupra imobilului, iar nu numai un drept de folosință, în absența unui act juridic care să individualizeze bunul în litigiu, nu se poate reține că acesta ar fi fost în proprietatea apelantei, iar nu a statului român. Protocolul de separare a patrimoniului încheiat la 30 septembrie 1991 nu constituie un asemenea act, întrucât provine chiar de la subiectul de drept care se pretinde proprietarul imobilului. Din acest considerent, s-a apreciat că nu se poate constata nici nulitatea dispoziției de restituire emise de Primăria Comunei Cobadin.
Referitor la ultimul motiv de apel, Curtea a constatat că, deși întemeiat, întrucât prima instanță, contrar art. 315 C. proc. civ., nu a dispus efectuarea expertizei a cărei necesitate a fost constatată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta a rămas fără interes, în condițiile în care proba respectivă a fost administrată în faza apelului. Prin încheierea din camera de consiliu de la 28 septembrie 2009, Curtea de Apel a respins ca nefondată cererea Companiei Naționale Poșta Română SA de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 418 din 29 iunie 2009, întemeiată pe dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. și susținând, în esență, următoarele:
Decizia recurată încalcă principiul disponibilității, instanța pronunțându-se cu depășirea limitelor cererii de apel, prin modificarea Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 40 din 26 septembrie 2003. Astfel, deși admite în întregime apelul formulat de C.N. P.R. SA, care ar fi presupus însușirea criticilor formulate de apelantă față de legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, schimbarea sentinței a fost motivată pe alte considerente, în sensul că cererea de restituire a notificatorului S.A.T.C. trebuia respinsă de societatea apelantă pentru lipsa calității de unitate deținătoare.
Soluția de modificare a actului administrativ emis în procedura Legii nr. 10/2001 este nelegală și în raport de art. 26 din Legea nr. 10/2001 și norma de aplicare a acestui text, din care rezultă că instanța de judecată învestită pe calea contestației poate dispune doar anularea sau menținerea actului; modificarea acestuia reprezintă o imixtiune a instanței în actul administrativ decizional.
Î n mod greșit, instanța de apel a apreciat că C.N. P.R. SA nu are calitatea de unitate deținătoare. Recurenta a prezentat în mod amplu motivele pentru care consideră că, prin decizia recurată, s-a făcut o greșită interpretare a Deciziei nr. 833 din 25 decembrie 1956 emise de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular Regional Constanța în aplicarea Decretului nr. 409/1955 și, totodată, a următoarelor acte normative: HG. nr. 15/1990, HG. nr. 883/1990, Decretul nr. 8/1990, HG. nr. 834/1991, HG. nr. 448/1991, HG. nr. 371/1998, Legea nr. 83/1996.
Î n mod nelegal, Curtea de Apel a apreciat ca nu se poate constata nulitatea dispoziției de restituire emise de Primăria Comunei Cobadin. - Recurenta are calitatea de unitate deținătoare, astfel cum aceasta este definită de Capitolul II din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, reprezentând entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii, printre aceste categorii de persoane legiuitorul enumerând și companiile naționale. Dată fiind această calitate, exercitată doar cu privire la imobilul construcție în suprafață de 175 m.p., Dispoziția Primăriei Cobadin nr. 8 din 27 martie 2003 este nelegală și netemeinică, deoarece unitatea administrativ teritorială a dispus de un bun al altuia și a încălcat atât principiul de drept nerm dat qwd non habă, cât și prevederile C. civ. (art. 480 C. civ.), precum și cele ale art. 27 din Legea nr. 10/2001. Instanțele de fond, chiar dacă nu erau învestite să se pronunțe cu privire la Dispoziția nr. 8/27 martie 2003, trebuiau să invoce din oficiu nulitatea absolută parțială a acestui act administrativ, având în vedere petitul cererii de chemare în judecată (constatarea ca rămasă fără obiect a notificării formulate de reclamant și anularea Hotărârii Consiliului de Administrație al C.N. P.R. SA nr. 40 din 26 septembrie 2003), criticile formulate de recurentă în calea devolutivă a apelului, și principiul de drept procesual al aflării adevărului.
Î n raport de prevederile exprese ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanțele de fond erau învestite să analizeze legalitatea actului decizional al recurentei în funcție de îndeplinirea de către intimat a condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001. Or, din analiza materialului probator depus de intimatul-petent la dosarul administrativ, nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire în accepțiunea acestui act normativ. Acest aspect este reținut în cadrul primului ciclu procesual de însăși Înalta Curte de Casație și Justiție care a dispus ca, în rejudecare, pentru stabilirea situației de fapt, să se completeze ansamblul probelor, inclusiv printr-un raport de expertiză. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Recurenta a criticat decizia, în primul rând, pentru încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, judecând mai mult decât i s-a cerut prin motivarea căii de atac. Cu toate că s-a invocat explicit cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca fiind incident cazul din art. 304 pct. 5, fiind vorba despre o pretinsă încălcare de către instanța de apel a unei norme de procedură imperative, respectiv cea din art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Drept urmare, criticile cu acest obiect vor fi analizate prin prisma acestui caz de recurs, avându-se în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care permit instanței să procedeze la corecta încadrare juridică a motivelor invocate, în raport de conținutul concret al acestora. În acest context, se reține că prin sentința civilă nr. 874 din 6 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, în rejudecare după casare, anulându-se decizia administrativă atacată în cauză, urmare a admiterii contestației, s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil ce a reprezentat proprietatea mamei reclamantului, situat în Cobadin, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 2392,09 m.p. și construcție în suprafață de 175 m.p., în care a funcționat Oficiul P.T.T.R Cobadin. Prin motivele de apel - ca de altfel, și prin motivele de recurs - Compania Națională P.R. SA a arătat explicit că se consideră unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 doar pentru construcție, nu și pentru terenul ce nu a figurat niciodată în patrimoniul său. Instanța de apel a apreciat că persoana juridică apelantă nu are calitatea de unitate deținătoare nici pentru construcție, nici pentru teren și a dat eficiență acestei constatări în soluția pronunțată în cauză. Ca atare, în ceea ce privește terenul, nu se poate vorbi despre o depășire a limitelor învestirii instanței de apel, cât timp susținerea referitoare la lipsa calității de unitate deținătoare în privința terenului se regăsește chiar în motivarea căii ordinare de atac. În sensul art. 295 alin. (1) C. proc. civ., verificarea în apel a situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță „în limitele cererii de apel" semnifică raportarea soluției adoptate la conținutul concret al motivelor de apel, în sensul de a se judeca atât cât s-a cerut, însă nu și pronunțarea soluției urmărite de către apelant asupra cererii de chemare în judecată, chiar în cazul admiterii apelului. În această ultimă ipoteză, instanța de apel soluționează cauza în limitele învestirii instanței de judecată prin cererea introductivă, din perspectiva obiectului și a cauzei cererii. Este ceea ce s-a întâmplat în speță: Curtea de Apel, valorificând susținerile Companiei Naționale P.R. SA privind lipsa calității sale de unitate deținătoare, la pronunțarea soluției adoptate a ținut cont de elementele cererii de chemare în judecată - obiect și cauză - procedând la schimbarea hotărârii primei instanțe și la modificarea actului administrativ contestat, tocmai în sensul ileîntrunirii în persoana apelantei a statutului în discuție. Astfel, chiar dacă prin susținerea relativă la lipsa calității de unitate deținătoare asupra terenului, apelanta tindea la schimbarea sentinței, în sensul respingerii contestației, nu se poate vorbi despre o depășire a limitelor căii ordinare de atac atunci când instanța de apel, în raport de elementele cererii de chemare în judecată, a dispus însăși respingerea notificării contestatorului S.A.T. C. pentru lipsa calității de unitate deținătoare. Pe de altă parte, obiectul notificării nr. 4879/2001 adresate Companiei Naționale P.R. SA de către S.A.T.C. l-a reprezentat acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 50% din construcție, astfel încât nu se poate considera că soluția de respingere a notificării adoptată în apel ar viza și terenul. În ceea ce privește construcția, este adevărat că apelanta a susținut pe tot parcursul judecății faptul că are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, inclusiv prin motivele de apel, iar instanța de apel a constatat contrariul, soluționând notificarea din această perspectivă. Raționamentul instanței de apel a pornit de la premisa că aspectul referitor la întrunirea în persoana contestatorului a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a fost dezlegat irevocabil prin Decizia de casare nr. 5296 din 30 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior, în raport de înscrisurile doveditoare a căror depunere în cursul judecății a fost considerată drept admisibilă. Ca atare, soluția dată notificării de către Compania Națională P.R. SA prin hotărârea contestată era greșită, cât timp respingerea a fost justificată tocmai de nedepunerea actelor doveditoare ale calității de persoană îndreptățită odată cu notificarea. Apreciind că atare soluție nu poate fi menținută, instanța de apel s-a considerat învestită cu soluționarea în fond a notificării, însă strict în raport de obiectul și cauza contestației. Astfel, a reținut că este învestită cu anularea Hotărârii nr. 40 din 26 septembrie 2003 emise de Compania Națională P.R. SA în procedura Legii nr. 10/2001, ca rămasă fără obiect față de emiterea anterioară, tot cu privire la o notificare formulată de contestator în baza Legii nr. 10/2001, a Dispoziției nr. 8 din 27 martie 2003 de către Primăria Cobadin, în condițiile în care dreptul de proprietate asupra întregului imobil fiind deja intabulat în cartea funciară pe numele contestatorului și al surorii acestuia, A.M.V. Este de precizat că recurenta nu a contestat elementele cererii de chemare în judecată, dimpotrivă, le-a confirmat prin motivele de recurs. Susținerile din cererea de chemare în judecată vizând tocmai calitatea recurentei de unitate deținătoare, instanța de apel a procedat la cercetarea acestui aspect, motiv pentru care, constatând inexistența acestui statut, a dispus în consecință. Chiar dacă nu s-a bazat în totalitate pe criticile din apel, din moment ce Curtea de Apel a apreciat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea limitelor învestirii instanței de judecată - aspect necriticat prin motivele de recurs - soluția de admitere a căii ordinare de atac este justificată de necesitatea schimbării sentinței astfel pronunțate. Se observă că, în măsura în care nu s-ar fi procedat în acest fel, soluția ce ar fi trebuit pronunțată era aceea de respingere a apelului. Aceasta deoarece, prin criticile formulate, apelanta tindea la respingerea contestației și menținerea hotărârii contestate de respingere a notificării pentru nedovedirea calității de persoană îndreptățită în cadrul procedurii administrative, soluție nelegală, pentru considerente arătate anterior. Apelanta nu a formulat critici referitoare la nedovedirea calității de persoană îndreptățită în raport de înscrisurile doveditoare depuse pe parcursul judecății în primă instanță și nici la neînțrunirea cerințelor Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a construcției. Ca atare, în ipoteza în care instanța de apel ar fi ajuns la concluzia că apelanta are calitatea de unitate deținătoare pentru construcție, ar fi respins apelul ca nefondat - exclusiv din perspectiva construcției - neexistând vreun motiv pentru ca dispoziția primei instanțe de restituire în natură a construcției să fie schimbată. În acest context, se vădește și lipsa de interes a criticilor vizând depășirea limitelor apelului prin decizia recurată, atât timp cât, în situația admiterii recursului și rejudecării apelului, acesta ar urma să fie respins ca nefondat. 2. În ceea ce privește soluția de modificare a Hotărârii nr. 40/2003, adoptată de către instanța de apel, se constată că este echivalentă unei soluții de anulare parțială a actului administrativ, în condițiile în care s-a apreciat ca nelegal motivul respingerii notificării, acela al nedovedirii calității de persoană îndreptățită, dar s-a confirmat însăși soluția de respingere a notificării, pentru un alt considerent. Drept urmare, criticile pe acest aspect sunt nefondate și vor fi respinse ca atare. 3. Cât privește criticile relative la calitatea Companiei Naționale P.R. SA de unitate deținătoare a construcției, din cele expuse la pct. 1 din prezentele considerente, rezultă că sunt lipsite de finalitate, în condițiile în care nu ar conduce la soluția urmărită de parte asupra apelului, respectiv respingerea contestației. Astfel, din moment ce decizia administrativă contestată nu putea fi menținută în forma în care a fost emisă, iar apelanta nu a criticat și nedovedirea calității de persoană îndreptățită în raport de înscrisurile doveditoare depuse pe parcursul judecății în primă instanță și nici neîntrunirea cerințelor Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a construcției, nu exista vreun motiv pentru ca dispoziția primei instanțe de restituire în natură a construcției să fie schimbată (argumentele pentru respingerea și a criticii vizând nulitatea dispoziției nr. 8/2003 emise de Primăria Cobadin fiind expuse la pct. 4 al prezentei decizii). Admiterea recursului pentru motivul invocat ar conduce la agravarea situației părții în propriul apel, ceea ce este inadmisibil, din perspectiva art. 296 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, urmează a fi respinse criticile pe acest aspect. 4. În ceea ce privește nulitatea actului administrativ emis în procedura Legii nr. 10/2001 de către Primăria Cobadin, se constată că, din nou, criticile recurentei sunt lipsite de finalitate, atât timp cât tind la respingerea contestației, iar această soluție nu este posibilă, pentru considerente deja expuse. În cazul constatării nulității pretinse, infirmarea calității Primăriei de unitate deținătoare și recunoașterea acestei calități în persoană Companiei Naționale P.R. SA cu privire la construcție ar conduce la stabilirea în sarcina sa a obligației de restituire în natură a acestei părți din imobil, astfel cum a dispus prima instanță, fără ca prin motivele de apel să se conteste raționamentul din sentință întemeiat pe art. 21 din Legea nr. 10/2001, ceea ce ar echivala cu respingerea apelului Companiei Naționale P.R. SA, finalitate ce nu poate fi acceptată în privința recursului declarat de această parte în proces. În plus, se reține că recurenta reproșează ambelor instanțe de fond faptul că nu au invocat excepția nulității absolute a dispoziției administrative. Or, în măsura în care se pretinde că excepția de fond a nulității actului juridic are caracter absolut, aceasta ar fi putut fi invocată de către partea însăși, sub condiția dovedirii interesului, parte care ar fi putut recurge, de asemenea, la o acțiune separată în constatarea nulității absolute, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Se observă, în aceste condiții, că recurenta se prevalează de propria culpă pentru a invoca lipsa de rol activ a instanțelor de fond, ceea ce este inadmisibil, în raport de prevederile art. 108 alin. ultim C. proc. civ. 5. Criticile referitoare la nedovedirea calității contestatorului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii nu sunt fondate, în condițiile în care vizează nedovedirea acestui statut în faza administrativă, prin nedepunerea înscrisurilor odată cu notificarea. Or, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual s- a dezlegat cu putere de lucru judecat chestiunea admisibilității depunerii înscrisurilor doveditoare pe tot parcursul soluționării contestației, acte ce au fost efectiv depuse la dosar (file 27 - 31, 35 - 41 Dosar nr. 812/2004 de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă), fără ca recurenta să conteste prin motivele de apel (și nici de recurs) întrunirea vocației la măsuri reparatorii în persoana contestatorului, în raport de atare înscrisuri. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Națională P.R. SA împotriva Deciziei nr. 418/ A din 29 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2010.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.