ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2493/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2493/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1108 din 19 decembrie 2003 pronunțată

în

Dosarul nr.

4173/2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins contestația formulată de

petenta A.M.V. în contradictoriu cu intimata Compania Națională P.R.

SA, pentru lipsa calității

procesuale

active, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect.

Totodată,

a respins ca nefondată contestația formulată de contestatorul S.A.T.C.,

în

contradictoriu cu aceeași

intimată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în privința contestatoarei, că nu

a formulat notificare, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr.

10/2001.

În ceea ce îl privește pe contestator, acesta nu s-a conformat

dispozițiilor art. 22

din Legea nr. 10/2001 și dispozițiilor art. 22.2 din

H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, respectiv nu a

anexat la notificarea nr. 4879/2001 trimisă intimatei prin executorul

judecătoresc copii legalizate sau certificate

de pe actele referitoare la

calitatea de moștenitor, deși a

fost încunoștințat de către intimată asupra acestei

obligații.

În privința susținerii contestatorului referitoare la

rămânerea fără

obiect a notificării nr. 4879/2001, ca urmare a

obținerii dispoziției nr.

8/2003 a Primăriei comunei Cobadin, tribunalul

a reținut că aceasta nu

poate fi avută în vedere, întrucât imobilul în

litigiu, situat în comuna

Cobadin,

județul Constanța, a intrat în administrarea M.P.T. - Direcția

Regionalei PTR Constanța prin Decizia nr. 833/2956, iar ulterior în

proprietatea CN. Poșta

Română SA,

în conformitate cu art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 371/1998.

Așadar,

contestatorul a notificat în mod corect unitatea

deținătoare a imobilului revendicat, respectiv intimata

Compania

Națională P.R.,

întrucât aceasta este unitatea cu personalitate

juridică care are competența de a

soluționa notificarea trimisă prin

executorul judecătoresc.

Apelul declarat de către contestatori împotriva acestei

sentințe a

fost respins ca

nefondat prin Decizia nr. 553 din 30 martie 2005

pronunțată în Dosarul nr. 812/2004 de către Curtea de

Apel București,

secția a

IV-a civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia

Considerentelor

primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 08

aprilie 2005

au

declarat recurs contestatorii S.A.T.C. și

A.M.V., care a fost înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție la data de 24 iunie

2005, sub nr. 25503/1/2005 (în

format

vechi 9040/2005).

Prin Decizia nr. 5296 din 30 mai 2006, Înalta Curte de Casație

și

Justiție

a admis recursul declarat de contestatori împotriva deciziei

menționate, cu

consecința casării acesteia, admiterii apelului împotriva

sentinței civile nr. 1108 din 19

decembrie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

desființării în parte a acesteia și trimiterii cauzei

aceluiași tribunal pentru rejudecarea contestației formulate de S.A.T.C.;

a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a apreciat că Legea

nr.

10/2001 nu interzice ca,

după formularea cererii de chemare în judecată și, ulterior, pe

tot parcursul judecății, contestatorul să

folosească orice mijloc de probă în

dovedirea dreptului pretins.

Instanța de apel, în virtutea rolului activ, avea obligația

de a

completa

probele administrate la prima instanță și de a administra alte

probe, dacă le considera necesare,

astfel încât, în rejudecare, se

impune ca,

pentru stabilirea situației de fapt, ansamblul probelor să fie

completat,

inclusiv printr-un raport de expertiză.

Cauza a fost reînregistrată la data de 14 decembrie 2006 pe rolul

Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 42926/3/2006.

Prin sentința civilă nr. 874 din 06 mai 2008, această

instanță a

admis

contestația lui S.A.T.C., a anulat

Hotărârea

nr. 40 din 26 septembrie 2003 emisă de Compania Națională

P.R.

și a dispus restituirea în natură către contestator a imobilului

compus din teren în suprafață de 2.392,90 m.p. și

construcția aflată pe acesta, situată în comuna Cobadin,

județul Constanța.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a pornit de la premisa că

reclamantul are calitatea de persoană

îndreptățită în sensul dispozițiilor

art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a

constatat irevocabil prin

Decizia de casare nr. 5296 din

30 mai 2006, pronunțată în cauză de către Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Tribunalul a apreciat că, deși prin dispoziția nr. 8 din

27 martie

2003 emisă de

Primăria comunei Cobadin, județul Constanța, s-a

dispus restituirea de către această

instituție în natură a aceluiași imobil către constatator

și A.M.V., din toate actele dosarului,

rezultă că

unitatea deținătoare a acestui imobil nu este Primăria comunei

Cobadin, aceasta nedepunând niciun înscris din care să

rezulte acest aspect, la solicitarea expresă

a instanței, ci intimata din

prezenta cauză.

Chiar

și prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a arătat în

mod expres că ea

este unitatea deținătoare a imobilului în cauză, iar

motivul respingerii

cererii de restituire a imobilului a fost doar acela că

reclamantul nu și-a

îndeplinit obligația de a depune actele doveditoare

ale calității de

moștenitor de pe urma defunctei proprietare S.

M. și nici actele care să-i ateste dreptul

de proprietate asupra imobilului revendicat.

Apelul

declarat de către Compania Națională P.R. SA

împotriva sentinței menționate a

fost admis prin Decizia nr.

418 din 29 iunie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-

a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În

consecință, a schimbat în parte sentința și a modificat

Hotărârea nr. 40/2003, în sensul că

respectiva cerere de restituire se

respinge pentru lipsa

calității de unitate deținătoare.

A

fost menținută cealaltă dispoziție a sentinței.

În prealabil, a

fost respinsă ca nefondată excepția lipsei de interes.

Referitor la această excepție, Curtea a apreciat că este

întrunit

interesul

în promovarea căii de atac, deoarece folosul practic urmărit

de către

apelantă este schimbarea hotărârii primei instanțe, fiind partea

care a pierdut în faza

procesuală respectivă.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a

reținut că

obiectul cererii

de chemare în judecată l-a constituit anularea, ca rămasă

fără obiect, a Hotărârii nr. 40 din 26 septembrie 2003 emise de

către intimata Compania Națională P.R. SA - în sensul

respingerii notificării contestatorului

pentru nedovedirea calității de

persoana îndreptățită - pe considerentul că nu

aceasta este proprietara imobilului care a format obiectul notificării,

și deci unitate deținătoare,

ci Primăria comunei Cobadin, conform situației juridice

reale, care a și

emis o dispoziție de restituire în

natură.

În virtutea principiului disponibilității, consacrat în art. 129

alin. (

6) C.

proc. civ., în condițiile în care contestația a vizat exclusiv

anularea hotărârii emise de către

intimată cu privire notificarea

formulată

în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța nu putea să dispună cu

privire la soarta acesteia decât în sensul dorit

de către contestator, nici

în privința obiectului, nici a

cauzei juridice.

Prin urmare, dispunând anularea hotărârii care formează

obiectul

litigiului

și restituirea în natură a imobilului pentru care s-a formulat

notificare, tribunalul a

încălcat principiul disponibilității, prin aceea că a

acordat mai mult decât s-a cerut.

Nu s-ar putea reține nici că a procedat astfel în

considerarea

dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ., dat fiind că prin decizia

pronunțată în recurs, Înalta Curte de

Casație și Justiție nu a dat o

dezlegare

chestiunii litigioase cu care contestatorul a sesizat instanța, ci

s-a pronunțat numai în sensul

necesității administrării unor probe.

În ceea ce

privește calitatea de unitate deținătoare, instanța de

apel a constatat că aceasta nu este

întrunită în persoana intimatei, nici

în privința terenului și nici în privința

construcției, nefiind titulara

dreptului de proprietate asupra

acestora.

În acest sens, s-a reținut că prin Decizia nr. 833 din 25

decembrie 1956 emisă

de

către fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular Regional Constanța

în aplicarea Decretului nr. 409/1955, imobilul a fost

transmis din folosința Sfatului Popular al comunei Cobadin -

Raionul N.V. - Regiunea Constanța, în folosința Ministerului

Poștei și

Telecomunicațiilor,

pentru Direcția Regională P.T.T.R. Constanța.

Acest act

normativ reglementa: în art. 1 - transmiterea în

administrare a bunurilor proprietatea statului între instituțiile

centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de

acestea, fără plată; în art. 6 alin. (1) - transmiterea

bunurilor proprietate de stat în proprietatea

organizațiilor

obștești și cooperatiste, cu plată; în art. 6 alin. (2) - trecerea,

pe durată determinată, a bunuri proprietate de stat în folosința

gratuită a organizațiilor obștești.

Se constată astfel că, deși M.P.T.

ar fi trebuit să

dobândească, în baza Decretului nr. 409/1955, un drept

de administrare asupra

imobilului proprietate de stat, prin Decizia nr.

833 din 25 decembrie 1956 emisă de către

fostul Comitet executiv al Sfatului

Popular

Regional Constanța a primit numai un drept de folosință.

Pe cale de consecință, neavând un drept de administrare asupra

imobilului, care să fi fost transformat în drept de proprietate conform

art. 5 din actul

constitutiv - anexă la H.G. nr. 371/1998, apelanta nu a

devenit proprietara imobilului în litigiu.

Mai mult decât

aiat,

oi

dacă ar fi avut un drept de administrare,

din

succesiunea actelor normative privind transformarea fostelor unități

economice de stat în regii autonome și cele emise ulterior

referitor la reorganizarea regiei în domeniu, nu

rezultă că apelanta ar fi

dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna

Cobadin,

județul Constanța.

Astfel, prin art. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat s-a

stabilit că regiile autonome se organizează și

funcționează în ramurile strategice ale economiei

naționale, poștă, iar potrivit art.

3 regiile autonome de interes

național

se pot înființa prin hotărâre a guvernului. Primul alineat al art.

5 mai arată, într-adevăr, că regia

autonomă este proprietara bunurilor

din patrimoniul său,

însă art. 4 prevede că patrimoniul se stabilește prin actul de

înființare a regiei autonome.

În aplicarea acestei legi, a fost adoptată H.G. nr. 883/1990, prin

care a fost

înființată Regia Autonomă R.P.T., care la art.

3 prevede că

activul patrimonial se constituie din activul preluat de la fostul M.P.T. și

de la unitățile sale,

din domeniul de activitate al poștelor și

telecomunicațiilor.

Sintagma

„activ preluat" nu este definită însă de textul legal,

nereieșind obiectul și modalitatea

preluării activului, însă este indiscutabil că era necesar un

act prin care bunurile să fie individualizate, neputând fi vorba de

integralitatea bunurilor din

domeniul în

discuție aflate în administrarea fostului minister sau a

unităților

sale, cum era și Direcția Județeană de Poștă

și Telecomunicații Constanța.

A

admite soluția contrară ar însemna că ministerul de resort,

respectiv M.C., care a preluat

atribuțiile

ministerului înființat

în baza Decretului nr. 8/1990 prin divizarea

M.T.T., nu a dobândit de la

acesta

niciun bun, nici cel puțin cele necesare desfășurării

propriei

activități și nici cel puțin ca titular al

unui alt drept decât cel de proprietate.

Această omisiune legislativă a fost acoperită, cel

puțin în privința

societăților

comerciale, prin adoptarea H.G. nr. 834/1991, care a

stabilit că se eliberează de către organele abilitate

certificate de atestare

a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Simpla existență a imobilului în evidența contabilă

a regiei nu

demonstrează

intervenirea unei preluări, pentru aceasta fiind necesară

și manifestarea de voință a

unității transmițătoare.

Prin urmare, în absența unei dovezi a preluării imobilului în

care

funcționa oficiul

P.T.T.R. Cobadin de la fosta Direcție Județeană de

Poștă și Telecomunicații

Cobadin, la momentul înființării Regiei

Autonome R.P.T., nu se

poate reține că acesta a făcut

parte

din patrimoniul său, în realitate regia exercitând asupra sa numai

acte

de stăpânire materială.

Prin H.G. nr. 448/1991 Regia Autonomă R.P.T. a fost

desființată, fiind înființată, între altele Regia

Autonomă P.

R., care a

preluat activele fostei entități din domeniul de

activitate al serviciilor poștale, iar prin

H.G. nr. 371/1998 această din

urma

regie s-a reorganizat la rândul său, fiind înființată Compania

Națională

P.R., al cărei patrimoniu s-a constituit prin preluarea patrimoniului

fostei regii autonome.

Întrucât conform celor expuse anterior din patrimoniul Regiei

Autonome R.P.T. nu a făcut parte

imobilul în litigiu,

aceasta nu l-a putut

transmite mai departe Companiei Naționale P.R., nefiind pentru acest motiv

incidente dispozițiile art. 5 alin. (1)

din actul constitutiv

prevăzut în HG. nr. 371/1998.

Astfel se

explică prevederile art. 42 din Legea nr. 83/1996

potrivit căruia construcțiile, spațiile și

terenurile aferente, proprietate

publică

a statului, în care se desfășoară activitatea oficiilor

poștale și

care nu sunt proprietatea Regiei Autonome P.R., se

transferă în administrarea acesteia, pe

bază de protocol, prin hotărâre a

Guvernului.

De altfel, caracterul

de bun aparținând domeniului public este

dat

de împrejurarea că este de uz și interes public, în sensul art. 5 alin.

(

1) din Legea nr. 18/1991, singurul text de lege care la momentul

respectiv stabilea criteriile de includere a unui

bun în domeniul public sau privat al statului. Se confirmă împrejurarea

că imobilele în cauză,

deși au constituit active ale

fostului M.P.

T. sau ale

unităților sale, nu au intrat niciodată în

patrimoniul

regiei, fiind bunuri proprietate publică, iar asupra lor

urmează să dețină cel mult un

drept de administrare.

Dispoziția legală citată nu prevede deci dobândirea de

către regie

a dreptului de

proprietate asupra bunurilor în care își desfășoară

activitatea oficiile poștale.

În aplicarea

acestui text de lege, a fost adoptată H.G. nr.

451/1996 prin care imobilele compuse din construcții și

terenurile

aferente, proprietate publică

a statului, în care își au sediile unitățile

proprii ale

Regiei Autonome P.R., enumerate în lista anexă, respectiv cele care nu se

aflau la momentul respectiv în

folosința sa, s-au

transmis din administrarea consiliilor locale, respectiv

a regiilor autonome, în administrarea Regiei Autonome

P.R. Intenția legiuitorului a fost în mod firesc ca toate aceste

bunuri să aibă un regim unitar,

respectiv acela de proprietate publică și

să fie date în

administrare aceleiași regii autonome.

Prin urmare,

chiar dacă apelanta ar fi dobândit înainte de anul

1989 un drept de administrare asupra imobilului, iar nu numai un drept

de folosință, în absența unui act

juridic care să individualizeze bunul în

litigiu, nu se poate reține că acesta ar fi fost în

proprietatea apelantei,

iar nu a statului român.

Protocolul

de separare a patrimoniului încheiat la 30 septembrie 1991 nu

constituie un asemenea

act, întrucât provine chiar de la subiectul de

drept care se pretinde proprietarul imobilului.

Din acest considerent, s-a apreciat că nu se poate constata nici

nulitatea

dispoziției de restituire emise de Primăria Comunei Cobadin.

Referitor

la ultimul motiv de apel, Curtea a constatat că, deși

întemeiat, întrucât prima instanță,

contrar art. 315 C. proc. civ., nu a dispus efectuarea expertizei a cărei

necesitate a fost constatată de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, acesta a rămas

fără

interes, în condițiile în care proba respectivă a fost

administrată în

faza apelului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 28 septembrie 2009, Curtea

de Apel a respins ca nefondată cererea Companiei Naționale Poșta

Română

SA de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 418 din 29 iunie 2009,

întemeiată pe

dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul,

criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență,

următoarele:

1.

Decizia

recurată încalcă principiul disponibilității, instanța

pronunțându-se

cu depășirea limitelor cererii de apel,

prin modificarea Hotărârea Consiliului de

Administrație nr. 40 din 26 septembrie 2003.

Astfel,

deși admite în întregime apelul formulat de C.N. P.R. SA, care ar fi

presupus însușirea criticilor formulate de apelantă față de

legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate,

schimbarea sentinței a fost motivată pe

alte considerente, în sensul că

cererea

de restituire a notificatorului S.A.T.C. trebuia respinsă de societatea

apelantă pentru lipsa calității de unitate

deținătoare.

2.

Soluția

de modificare a actului administrativ emis în procedura

Legii nr. 10/2001 este nelegală și în

raport de art. 26 din Legea nr. 10/2001 și norma de aplicare a acestui

text, din care rezultă că

instanța

de judecată învestită pe calea contestației poate dispune doar

anularea sau menținerea actului; modificarea

acestuia reprezintă o

imixtiune

a instanței în actul administrativ decizional.

3.

Î

n mod greșit,

instanța de apel a apreciat că C.N. P.R. SA nu are calitatea de

unitate deținătoare.

Recurenta a prezentat

în mod amplu motivele pentru care

consideră

că, prin decizia recurată, s-a făcut o greșită

interpretare a

Deciziei nr. 833 din 25 decembrie 1956 emise de fostul

Comitet Executiv al Sfatului Popular Regional Constanța în aplicarea

Decretului nr. 409/1955 și, totodată, a următoarelor acte

normative: HG. nr. 15/1990, HG. nr. 883/1990, Decretul nr. 8/1990, HG. nr. 834/1991,

HG. nr. 448/1991, HG. nr. 371/1998, Legea nr. 83/1996.

n mod nelegal, Curtea

de Apel a apreciat ca nu se poate

constata

nulitatea dispoziției de restituire emise de Primăria Comunei

Cobadin.

-

Recurenta are calitatea

de unitate deținătoare, astfel cum aceasta

este definită de Capitolul II din Normele de

aplicare a Legii nr.

10/2001, reprezentând

entitatea cu personalitate juridică care are

înregistrat în patrimoniul

său, indiferent de titlul cu care a fost

înregistrat

bunul care face obiectul legii, printre aceste categorii de

persoane legiuitorul enumerând și companiile

naționale.

Dată fiind această calitate, exercitată doar cu privire

la imobilul construcție în suprafață de 175 m.p.,

Dispoziția Primăriei Cobadin nr.

8 din 27 martie 2003 este nelegală și

netemeinică, deoarece unitatea

administrativ

teritorială a dispus de un bun al altuia și a încălcat atât

principiul de drept nerm dat qwd non habă, cât

și prevederile C.

civ. (art. 480 C. civ.), precum și cele ale art.

27 din Legea nr. 10/2001.

Instanțele

de fond, chiar dacă nu erau învestite să se pronunțe cu

privire la

Dispoziția nr. 8/27 martie 2003, trebuiau să invoce din oficiu

nulitatea absolută

parțială a acestui act administrativ, având în vedere petitul cererii

de chemare în judecată (constatarea ca rămasă fără

obiect

a

notificării formulate de reclamant și anularea Hotărârii

Consiliului de

Administrație al C.N. P.R. SA nr. 40 din 26 septembrie 2003),

criticile formulate de recurentă în calea devolutivă a apelului,

și principiul de

drept

procesual al aflării adevărului.

n raport de

prevederile exprese ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanțele de fond

erau învestite să analizeze legalitatea actului decizional al recurentei

în funcție de îndeplinirea de către intimat a condițiilor impuse

de Legea nr. 10/2001.

Or, din analiza materialului probator depus de intimatul-petent la

dosarul administrativ, nu s-a făcut

dovada calității de persoană

îndreptățită

la restituire în accepțiunea acestui act normativ.

Acest aspect este reținut în cadrul primului ciclu procesual de

însăși Înalta

Curte de Casație și Justiție care a dispus ca, în rejudecare,

pentru stabilirea situației de fapt, să se completeze ansamblul

probelor,

inclusiv printr-un

raport de expertiză.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate

și a

actelor dosarului, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele

considerente:

1.

Recurenta a criticat decizia, în primul rând, pentru încălcarea

limitelor efectului

devolutiv al apelului, judecând mai mult decât i s-a

cerut prin motivarea căii de atac.

Cu toate că s-a invocat explicit cazul de recurs descris de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază ca fiind incident cazul din art. 304 pct. 5, fiind vorba despre

o pretinsă încălcare de

către

instanța de apel a unei norme de procedură imperative, respectiv

cea

din art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, criticile cu acest obiect vor fi analizate prin prisma

acestui caz de recurs,

avându-se în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3)

C. proc. civ., care permit

instanței să procedeze la corecta

încadrare juridică a

motivelor invocate, în raport de conținutul concret

al acestora.

În acest context, se reține

că prin sentința civilă nr.

874

din 6 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, în rejudecare

după

casare, anulându-se

decizia administrativă atacată în cauză, urmare a admiterii

contestației, s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil

ce a reprezentat proprietatea mamei reclamantului,

situat în Cobadin, județul Constanța, compus din teren în

suprafață de 2392,09 m.p. și

construcție în

suprafață de 175 m.p., în care a funcționat Oficiul P.T.T.R

Cobadin.

Prin motivele de apel - ca de altfel, și prin motivele de recurs -

Compania

Națională P.R. SA a arătat explicit că se consideră

unitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 doar pentru construcție,

nu și

pentru terenul ce nu a figurat niciodată în patrimoniul său.

Instanța de apel a apreciat că persoana juridică

apelantă nu are

calitatea

de unitate deținătoare nici pentru construcție, nici pentru

teren și a dat eficiență acestei

constatări în soluția pronunțată în cauză.

Ca atare, în ceea ce privește terenul, nu se poate vorbi despre o

depășire a limitelor învestirii

instanței de apel, cât timp susținerea

referitoare la lipsa calității de unitate

deținătoare în privința terenului se

regăsește chiar în motivarea căii

ordinare de atac.

În sensul art. 295 alin. (1) C. proc. civ., verificarea în apel

a situației de fapt

și a aplicării legii de către prima instanță „în

limitele

cererii

de apel" semnifică raportarea soluției adoptate la

conținutul

concret al motivelor de apel, în sensul de a se judeca atât cât s-a

cerut,

însă

nu și pronunțarea soluției urmărite de către apelant

asupra cererii

de chemare în judecată, chiar în cazul admiterii apelului.

În această ultimă ipoteză, instanța de apel

soluționează cauza în limitele învestirii instanței de

judecată prin cererea introductivă, din

perspectiva obiectului și a cauzei cererii.

Este ceea ce s-a întâmplat în speță: Curtea de Apel,

valorificând

susținerile

Companiei Naționale P.R. SA privind lipsa

calității sale de unitate deținătoare, la

pronunțarea soluției adoptate a

ținut cont de elementele

cererii de chemare în judecată - obiect și cauză - procedând la

schimbarea hotărârii primei instanțe și la modificarea actului

administrativ contestat, tocmai în sensul

ileîntrunirii

în persoana apelantei a statutului în discuție.

Astfel, chiar

dacă prin susținerea relativă la lipsa calității de

unitate deținătoare asupra terenului,

apelanta tindea la schimbarea

sentinței,

în sensul respingerii contestației, nu se poate vorbi despre o

depășire a limitelor căii ordinare

de atac atunci când instanța de apel, în

raport de elementele cererii de chemare în judecată, a dispus

însăși

respingerea notificării contestatorului S.A.T.

C. pentru lipsa calității de unitate

deținătoare.

Pe de altă parte, obiectul notificării nr. 4879/2001 adresate

Companiei Naționale P.R. SA

de către S.A.T.C. l-a reprezentat acordarea de măsuri reparatorii

pentru cota de 50% din construcție, astfel

încât nu se poate considera

că

soluția de respingere a notificării adoptată în apel ar viza

și terenul.

În ceea ce

privește construcția, este adevărat că apelanta a

susținut pe tot parcursul judecății

faptul că are calitatea de unitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, inclusiv prin

motivele de apel,

iar instanța

de apel a constatat contrariul, soluționând notificarea din

această

perspectivă.

Raționamentul

instanței de apel a pornit de la premisa că

aspectul referitor la întrunirea în persoana contestatorului a

calității de

persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii a fost dezlegat irevocabil

prin Decizia de casare nr. 5296 din 30 mai 2006 pronunțată de Înalta

Curte

de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior,

în raport de

înscrisurile

doveditoare a căror depunere în cursul judecății a fost

considerată drept admisibilă.

Ca atare, soluția dată notificării de către

Compania Națională

P.R.

SA prin hotărârea contestată era greșită, cât timp

respingerea a fost justificată tocmai de nedepunerea actelor

doveditoare ale calității de

persoană îndreptățită odată cu notificarea.

Apreciind că atare soluție nu poate fi menținută,

instanța de apel

s-a considerat învestită cu soluționarea în fond a

notificării, însă strict

în raport de obiectul și cauza contestației.

Astfel,

a reținut că este învestită cu anularea Hotărârii nr.

40 din 26 septembrie 2003

emise de Compania Națională P.R. SA în

procedura Legii nr. 10/2001, ca

rămasă fără obiect față de emiterea

anterioară, tot cu privire la o

notificare formulată de contestator în baza Legii nr. 10/2001, a

Dispoziției nr. 8 din 27 martie 2003 de către

Primăria Cobadin, în condițiile în care dreptul de proprietate

asupra

întregului imobil fiind deja

intabulat în cartea funciară pe numele

contestatorului și al surorii acestuia, A.M.V.

Este de precizat că recurenta nu a contestat elementele cererii de

chemare în judecată, dimpotrivă,

le-a confirmat prin motivele de recurs.

Susținerile

din cererea de chemare în judecată vizând tocmai

calitatea recurentei de unitate

deținătoare, instanța de apel a procedat la

cercetarea acestui

aspect, motiv pentru care, constatând inexistența

acestui statut, a dispus în consecință.

Chiar dacă

nu s-a bazat în totalitate pe criticile din apel, din

moment ce Curtea de Apel a apreciat că sentința a fost

pronunțată cu încălcarea limitelor învestirii instanței de

judecată - aspect necriticat

prin motivele de recurs - soluția

de admitere a căii ordinare de atac

este

justificată de necesitatea schimbării sentinței astfel

pronunțate.

Se observă că, în măsura în care nu s-ar fi procedat în

acest fel,

soluția

ce ar fi trebuit pronunțată era aceea de respingere a apelului.

Aceasta deoarece, prin criticile formulate, apelanta tindea la

respingerea contestației și

menținerea hotărârii contestate de respingere a notificării

pentru nedovedirea calității de persoană

îndreptățită în cadrul procedurii administrative,

soluție nelegală, pentru

considerente arătate anterior.

Apelanta nu a formulat critici referitoare la nedovedirea

calității

de persoană îndreptățită în raport de înscrisurile

doveditoare depuse pe

parcursul judecății în primă instanță și

nici la neînțrunirea cerințelor

Legii nr. 10/2001 de restituire

în natură a construcției.

Ca atare, în

ipoteza în care instanța de apel ar fi ajuns la concluzia că apelanta

are calitatea de unitate deținătoare pentru

construcție, ar fi respins apelul ca nefondat - exclusiv din

perspectiva

construcției - neexistând vreun motiv pentru ca

dispoziția primei

instanțe de

restituire în natură a construcției să fie schimbată.

În

acest context, se vădește și lipsa de interes a criticilor

vizând

depășirea

limitelor apelului prin decizia recurată, atât timp cât, în

situația admiterii recursului și

rejudecării apelului, acesta ar urma să fie

respins ca

nefondat.

privește soluția de modificare a Hotărârii nr. 40/2003,

adoptată de către instanța de apel, se constată că

este

echivalentă unei soluții de

anulare parțială a actului administrativ, în condițiile în care

s-a apreciat ca nelegal motivul respingerii notificării,

acela al nedovedirii calității de

persoană îndreptățită, dar s-a confirmat

însăși soluția de respingere a

notificării, pentru un alt considerent.

Drept urmare, criticile pe acest aspect sunt nefondate și vor fi

respinse ca atare.

3.

Cât

privește criticile relative la calitatea Companiei Naționale

P.R. SA de unitate

deținătoare a construcției, din cele expuse la pct. 1 din

prezentele considerente, rezultă că sunt lipsite de finalitate,

în condițiile în

care nu ar conduce la soluția urmărită de parte asupra

apelului, respectiv respingerea

contestației.

Astfel, din moment ce decizia administrativă contestată nu

putea

fi

menținută în forma în care a fost emisă, iar apelanta nu a

criticat și

nedovedirea calității de persoană

îndreptățită în raport de înscrisurile doveditoare depuse pe

parcursul judecății în primă instanță și nici

neîntrunirea

cerințelor Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a

construcției, nu

exista vreun motiv pentru ca dispoziția primei instanțe

de restituire în natură a

construcției să fie schimbată (argumentele

pentru respingerea și a criticii vizând

nulitatea dispoziției nr. 8/2003

emise

de Primăria Cobadin fiind expuse la pct. 4 al prezentei decizii).

Admiterea

recursului pentru motivul invocat ar conduce la

agravarea situației părții în propriul apel, ceea ce

este inadmisibil, din

perspectiva art. 296 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, urmează a fi respinse criticile pe acest

aspect.

ce privește nulitatea actului administrativ

emis în

procedura Legii nr. 10/2001

de către Primăria Cobadin, se constată că,

din nou, criticile recurentei sunt lipsite de

finalitate, atât timp cât tind

la

respingerea contestației, iar această soluție nu este

posibilă, pentru

considerente deja expuse.

În cazul constatării nulității pretinse, infirmarea

calității Primăriei

de unitate deținătoare și

recunoașterea acestei calități în persoană Companiei

Naționale P.R. SA cu privire la construcție ar

conduce la stabilirea în

sarcina sa a obligației de restituire în natură a

acestei părți

din imobil, astfel cum a dispus prima instanță, fără ca

prin

motivele

de apel să se conteste raționamentul din sentință întemeiat

pe

art. 21 din Legea nr. 10/2001,

ceea ce ar echivala cu respingerea

apelului

Companiei Naționale P.R. SA, finalitate ce nu poate

fi acceptată în privința recursului

declarat de această parte în proces.

În plus, se

reține că recurenta reproșează ambelor instanțe de

fond faptul că nu au invocat excepția

nulității absolute a dispoziției

administrative.

Or,

în măsura în care se pretinde că excepția de fond a

nulității

actului

juridic are caracter absolut, aceasta ar fi putut fi invocată de

către partea însăși, sub

condiția dovedirii interesului, parte care ar fi

putut recurge, de

asemenea, la o acțiune separată în constatarea nulității

absolute, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Se

observă, în aceste condiții, că recurenta se prevalează de

propria culpă pentru a invoca lipsa de rol

activ a instanțelor de fond,

ceea ce este inadmisibil, în raport de

prevederile art. 108 alin. ultim C. proc. civ.

5.

Criticile referitoare la nedovedirea calității contestatorului de

persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii nu sunt fondate, în condițiile în care

vizează nedovedirea acestui statut în faza

administrativă, prin nedepunerea înscrisurilor odată cu

notificarea.

Or, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu

procesual s-

a dezlegat cu putere

de lucru judecat chestiunea admisibilității depunerii înscrisurilor

doveditoare pe tot parcursul soluționării contestației, acte ce

au fost efectiv depuse la dosar (file 27 - 31, 35 -

41 Dosar nr. 812/2004 de către Curtea de Apel București, secția

a

IV-a civilă), fără

ca recurenta să conteste prin motivele de apel (și nici

de

recurs) întrunirea vocației la măsuri reparatorii în persoana

contestatorului, în raport de atare înscrisuri.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat și îl va respinge ca atare,

făcând aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania

Națională P.R.

SA împotriva Deciziei nr. 418/ A din 29 iunie

2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 23 aprilie 2010.