ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4231/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4231/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Buzău, secția civilă, sub nr. 2387/2002, la data de 7 iunie 2002,

reclamanta N.I. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 47 din 11

aprilie 2002 emisă de Primăria comunei Costești, solicitând, în contradictoriu

cu această pârâtă, anularea dispoziției menționate și restituirea în natură a

imobilului situat în comuna Costești, județul Buzău, format din teren, în

suprafață de 1 ha, situat în vatra comunei, construcție, în suprafață de 252

mp, locuința lucrătorilor, în suprafață de 49 mp, grajduri pentru animale, în

suprafață de 85 mp, magazia de cereale, în suprafață de 189 mp, un pătul de

porumb, în suprafață de 22 mp și beciuri, în suprafață de 24 mp.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că imobilele arătate mai sus au aparținut ei și mamei sale, F.C.D., în

prezent decedată, reclamanta fiind unica moștenitoare a acesteia, după cum

rezultă din certificatul de moștenitor autentificat sub nr. 3 din 28 ianuarie

1998, de către N.P. F.N.

Proprietatea imobilelor în persoana

părții și a autoarei sale rezultă din adeverința nr. 701 din 31 august 1991

eliberată de comuna Costești, bunurile trecând în proprietatea statului în baza

ordinului din 1 martie 1949, aspect confirmat de procesul verbal întocmit la 5

martie 1949.

Prin dispoziția contestată s-a

propus restituirea prin echivalent, reținându-se că imobilul, casă de locuit ar

fi ocupat de unitatea bugetară de învățământ, Grădinița Costești, fiind,

astfel, incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost preluat fără titlu

valabil și nu s-a dovedit destinația acestuia, ca fiind unitate de învățământ,

așa încât restituirea în natură este pe deplin posibilă.

În dosar a depus întâmpinare

Primăria comunei Costești, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată,

deoarece imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către stat și construcția

are destinația de grădiniță, ceea ce face imposibilă restituirea în natură,

față de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 311 din 8

iulie 2002 a Tribunalului Buzău, secția civilă, s-a respins, ca nefondată,

contestația formulată de reclamantă, reținându-se că, potrivit art. 16 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele ocupate de unități bugetare de

învățământ nu se pot acorda decât măsuri reparatorii prin echivalent.

Clădirea unde funcționează Grădinița

Costești face parte din domeniul public local, conform hotărârii nr. 22 din 10

iulie 2000 a Consiliului local Costești.

Această soluție a fost menținută

prin decizia civilă nr. 139 din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă.

Au fost reluate, în esență,

argumentele primei instanțe, avute în vedere la respingerea contestației.

Prin decizia civilă nr. 2188 din 16

martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către reclamantă

împotriva deciziei nr. 139 din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă, care a fost casată și s-a trimis cauza pentru rejudecarea

apelului la aceeași curte de apel.

Instanța de recurs a reținut că

reclamanta, prin acțiunea sa, a solicitat în afară de „casa în suprafață de 252

mp” și o serie de alte imobile, care au figurat și în notificare. Pentru aceste

imobile nu se motivează în niciun fel de ce nu s-au acordat măsuri reparatorii.

De asemenea, instanțele nu au argumentat înlăturarea susținerilor reclamantei

cu privire la inexistența titlului valabil de preluare a bunului, rezumându-se

doar a menționa că preluarea a fost făcută în baza Decretului nr. 83/1949,

deci, cu titlu.

Actul normativ sus-menționat

completează Legea nr. 187/1945 precizând, în art. 2, că trec în proprietatea

statului „exploatările agricole moșierești care au făcut obiectul exproprierii

potrivit Legii nr. 187/1945”.

Acest aspect trebuia verificat de

către instanțe, lucru pe care nu l-au făcut, neputându-se aprecia dacă decretul

a fost corect aplicat.

În fond după casare, prin decizia

civilă nr. 298 din 2 martie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile

nr. 311 din 8 iulie 2002.

Instanța a reținut că apelanta

contestatoare și autoarea acesteia au figurat în registrul agricol al Primăriei

Costești, din anii 1948-1950, la poziția nr.335, cu o suprafață agricolă de 50

ha, din care 1 ha curți-construcții și 49 ha teren arabil, iar 30 ha pădure.

Prevederile Decretului nr. 83/1949

pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945 se aplicau exclusiv

exploatărilor agricole moșierești, care au făcut obiectul exproprierii conform

acestui act normativ, și fermelor model constituite prin efectul aceleiași

legi, cu întreg inventarul viu, mort și clădiri, aparținând sau afectat

exploatărilor respective.

În cauză, imobilul nu a făcut

obiectul exproprierii potrivit Legii nr. 187/1945, nefiind invocată și dovedită

o asemenea împrejurarea, ceea ce înseamnă că prevederile Decretului nr. 83/1949

nu erau aplicabile bunului, acesta fiind preluat, fără titlu, în proprietatea

statului.

În plus, decretul menționat era

neconstituțional, încălcând dispozițiile Constituției României din 1948, care

recunoșteau și garantau proprietatea privată.

Față de preluarea fără titlu a

imobilului, instanța a constatat incidența dispozițiilor art. 16 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, care prevăd, ca măsură reparatorie, restituirea în natură.

Sub aspect procedural însă, Curtea a

constatat că bunul în litigiu nu a fost identificat.

Cu toate că, în acțiune și

notificare sunt enumerate imobilele preluate în proprietatea statului, acestea

sunt descrise în baza procesului verbal de predare-primire din 1949, în starea

în care se aflau la acel moment, fără a se dovedi că aceste construcții există

și în prezent pe terenul în suprafață de 1 ha.

Mai mult, deși, în temeiul rolului

activ, Curtea de Apel a pus în discuția părților necesitatea efectuării unor

expertize de specialitate, topografică și construcții, având ca obiective

identificarea, delimitarea și poziționarea pe schița de plan a imobilelor în

litigiu, apelanta contestatoare, căreia îi revenea sarcina probei conform art.

1169 C. civ., nu a înțeles să administreze proba respectivă.

Potrivit art. 261 C. proc. civ.,

dispozitivul unei hotărâri judecătorești trebuie să cuprindă toate mențiunile

necesare pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare, în cazul obligației

de predare a unui imobil, fiind necesară identificarea acestuia, prin

caracteristicile sale.

Refuzul apelantei de a administra

proba cu expertiză sau orice altă probă din care să rezulte descrierea prezentă

a imobilului solicitat înlătură posibilitatea restituirii unui bun cu privire

la care nu s-au dovedit existența și forma sa actuală, neputându-se aprecia

nici dacă acesta a suferit transformări și, implicit, dacă este supus

restituirii în natură sau nu, în condițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamanta N.I., criticând-o pentru următoarele motive:

Hotărârea este nelegală întrucât

instanța a săvârșit o denegare de dreptate, în sensul art. 3 C. civ., refuzând

aplicarea legii pe motiv că imobilul în litigiu nu a fost identificat în cauză.

Părțile s-au opus la administrarea

probei cu expertizele propuse de Curtea de Apel deoarece au fost de acord cu

identitatea între terenul și construcțiile ce fac obiectul notificării și cele

deținute de pârâtă; au recunoscut destinația de grădiniță a construcției ce

face obiectul notificării, terenul revendicat fiind curtea acesteia; a fost

depusă documentația tehnică cadastrală care cuprinde toate elementele de

identificare a construcției și terenului, necesare pentru stabilirea

măsurătorilor și poziționărilor în plan.

Referitor la evaluarea terenului și

construcțiilor, instanța nu putea aduce în discuție un astfel de obiectiv, în

absența cererii părților, întrucât ar fi însemnat depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc. civ., prin dispoziția

contestată fiind fixat cuantumul despăgubirilor.

Aceste critici au fost întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a mai susținut, în temeiul

art. 304 pct. 10 din același cod, că instanța nu s-a pronunțat asupra unui

mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, nu a prezentat motivele

pentru care nu a procedat la identificarea imobilului, în baza declarațiilor

părților, a recunoașterii pârâtei și a documentației topo-cadastrale întocmite

de Oficiul Județean de Cadastru.

De asemenea, a făcut referire la

posibila incidență a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001, fără ca

pârâta să producă o asemenea apărare în proces.

Recurenta a solicitat admiterea căii

de atac exercitate, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și, pe

fond, restituirea în natură a imobilului, construcție și teren, care a făcut

obiectul notificării.

Pe parcursul procesului, a decedat

reclamanta, după cum rezultă din actul de deces, depus în traducere legalizată,

la filele 27-29 dosar recurs, fiind introdus în cauză fiul acesteia,

N.D.R.N.D., în calitate de unic moștenitor, conform certificatului nr. 21 din 1

februarie 2008 emis de Notar Public V.E.

Prin cerere scrisă depusă la dosar

(filele 40-42), moștenitorul reclamantei a arătat că înțelege să continue

recursul declarat de către autoarea sa, invocând forma actuală a dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, a depus la dosar fotocopie

de pe planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate situat în

comuna Costești, județul Buzău.

Reținând criticile recurentei, astfel cum

au fost formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că încadrarea

dată de parte susținerilor sale este parțial greșită (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) sau motivele nu pot fi examinate deoarece nu au legătură cu hotărârea

atacată (art. 304 pct. 4 din același cod) ori textul de lege invocat în

fundamentarea lor a fost abrogat (art. 304 pct. 10).

Astfel, recurenta menționează, în esență,

că instanța a refuzat aplicarea legii în speța de față, determinat de un

argument procedural, și anume că imobilul în litigiu nu a fost identificat. De

asemenea, nu a prezentat considerentele pentru care nu a avut în vedere probele

administrate privind acest aspect și a reținut o eventuală incidență a dispozițiilor

art. 18 din Legea nr. 10/2001, deși o atare apărare nu a fost formulată de

către pârâtă.

Referindu-se la eventuale nereguli de

ordin procedural săvârșite de instanță, motivele recurentei vor fi examinate

din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se susține o denegare de dreptate în

sensul art. 3 C. civ. întrucât organul judiciar ar fi refuzat aplicarea legii

în cauza de față, motivat de lipsa identificării imobilului.

Denegarea de dreptate vizează însă

refuzul de a soluționa un litigiu pe motiv că legea este neclară sau nu conține

prevederi în legătură cu aspectele deduse judecății. Nu este cazul în speță

deoarece instanța a rezolvat cererea de apel cu care a fost învestită de către

reclamantă, menținând soluția Tribunalului pentru argumentele deja prezentate.

Cu toate acestea, soluția Curții de Apel

este greșită, fiind dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

Constatând că imobilul a fost preluat

fără titlu valabil de către stat și că exista, astfel, posibilitatea

restituirii lui în natură, instanța de apel avea obligația, conform textului de

lege sus-menționat, să ia toate măsurile necesare pentru stabilirea corectă a

situației de fapt, inclusiv sub aspectul identificării bunului în litigiu.

Curtea nu a procedat în sensul celor

arătate mai sus, ci s-a rezumat doar să supună dezbaterii părților necesitatea

efectuării unei expertize topografice și a unei expertize construcții, cu

obiectivele indicate în practicaua deciziei recurate și să ia act că părțile nu

solicită administrarea acestor probe și nu înțeleg să achite onorariile de

expert.

Conform art. 129 alin. (5) teza

finală C. proc. civ., instanța poate ordona administrarea probelor pe cale le

consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În mod concret, față de toate

circumstanțele speței, instanța de apel ar fi trebuit să dispună efectuarea

celor două expertize pentru identificarea imobilului și celelalte măsuri

adiacente desfășurării lor, inclusiv să stabilească onorariul de expert în

sarcina părții interesate și, ulterior, în raport de poziția acesteia în

legătură cu achitarea sumei de bani datorate, să procedeze la judecarea cauzei.

Neprocedând în sensul celor arătate

mai sus, Curtea de Apel a pronunțat o soluție susceptibilă de casare întrucât nu

a stabilit pe deplin toate elementele situației de fapt, care să conducă la

aflarea adevărului judiciar, conform dispoziției legale enunțate.

În această ipoteză, Înalta Curte va

proceda la casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

curte de apel, care urmează să suplimenteze probatoriul administrat în dosar,

prin efectuarea expertizei necesare identificării actuale a imobilului.

În ceea ce privește eventualele

transformări ale bunului, care ar determina incidența dispozițiilor art. 19 din

Legea nr. 10/2001, în forma republicată, Curtea de Apel urmează să verifice și

acest aspect, chiar dacă nu s-a formulat o asemenea apărare de către pârâtă,

deoarece privește stabilirea corectă a situației de fapt și întrunirea

cerințelor legale pentru restituirea în natură a bunului, verificări ce intră

în atributul organului judiciar, indiferent de poziția părților.

Susținerile referitoare la eventuala

depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, prin menționarea ca obiectiv al

expertizei pe cel privind valoarea terenului în litigiu, nu au legătură cu

decizia recurată deoarece expertiza cu un asemenea obiectiv nu s-a administrat

în cauză. Ca atare, criticile respective nu vor fi examinate de prezenta

instanță, Curtea de Apel urmând să aibă în vedere la stabilirea obiectivelor

expertizei concludența și utilitatea acestora pentru identificarea imobilului

și posibilitatea restituirii lui în natură.

În final, argumentele privind

nemotivarea înlăturării anumitor probe administrate de părți în legătură cu

identificarea imobilului, relevante pentru lămurirea situației de fapt pe acest

aspect, nu pot fi verificate de Înalta Curte deoarece art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., care viza un asemenea caz de casare, a fost abrogat prin art. I pct. 111

1

din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr.

219/2005. În concluzie, textul de lege indicat nu mai era în vigoare la data

pronunțării deciziei civile recurate și nu mai oferă părții posibilitatea

invocării unor critici legate de o insuficientă stabilire a situației de fapt,

în raport de probele omise să fie examinate de instanța de apel.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., neefectuarea expertizei necesare pentru identificarea imobilului

conducând la producerea unei vătămări reclamantei, prin obținerea unei soluții

defavorabile cererii sale.

Fiind întrunite cerințele art. 304

pct. 5 din același cod, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și art.

314, va admite recursul declarat de reclamantă, în prezent decedată, și

continuat de moștenitorul său, va casa decizia recurată și va trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului

administrat, în sensul celor menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanta N.I. și continuat de

moștenitorul N.D.R.N.D. împotriva deciziei nr. 298 din 2 martie 2005

a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 iunie 2008.