ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4231/2008

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția civilă, sub nr. 2387/2002, la data de 7 iunie 2002, reclamanta N.I. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 47 din 11 aprilie 2002 emisă de Primăria comunei Costești, solicitând, în contradictoriu cu această pârâtă, anularea dispoziției menționate și restituirea în natură a imobilului situat în comuna Costești, județul Buzău, format din teren, în suprafață de 1 ha, situat în vatra comunei, construcție, în suprafață de 252 mp, locuința lucrătorilor, în suprafață de 49 mp, grajduri pentru animale, în suprafață de 85 mp, magazia de cereale, în suprafață de 189 mp, un pătul de porumb, în suprafață de 22 mp și beciuri, în suprafață de 24 mp.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilele arătate mai sus au aparținut ei și mamei sale, F.C.D., în prezent decedată, reclamanta fiind unica moștenitoare a acesteia, după cum rezultă din certificatul de moștenitor autentificat sub nr. 3 din 28 ianuarie 1998, de către N.P. F.N. Proprietatea imobilelor în persoana părții și a autoarei sale rezultă din adeverința nr. 701 din 31 august 1991 eliberată de comuna Costești, bunurile trecând în proprietatea statului în baza ordinului din 1 martie 1949, aspect confirmat de procesul verbal întocmit la 5 martie 1949. Prin dispoziția contestată s-a propus restituirea prin echivalent, reținându-se că imobilul, casă de locuit ar fi ocupat de unitatea bugetară de învățământ, Grădinița Costești, fiind, astfel, incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost preluat fără titlu valabil și nu s-a dovedit destinația acestuia, ca fiind unitate de învățământ, așa încât restituirea în natură este pe deplin posibilă. În dosar a depus întâmpinare Primăria comunei Costești, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, deoarece imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către stat și construcția are destinația de grădiniță, ceea ce face imposibilă restituirea în natură, față de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 311 din 8 iulie 2002 a Tribunalului Buzău, secția civilă, s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de reclamantă, reținându-se că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele ocupate de unități bugetare de învățământ nu se pot acorda decât măsuri reparatorii prin echivalent.

Clădirea unde funcționează Grădinița Costești face parte din domeniul public local, conform hotărârii nr. 22 din 10 iulie 2000 a Consiliului local Costești. Această soluție a fost menținută prin decizia civilă nr. 139 din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. Au fost reluate, în esență, argumentele primei instanțe, avute în vedere la respingerea contestației. Prin decizia civilă nr. 2188 din 16 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei nr. 139 din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, care a fost casată și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași curte de apel.

Instanța de recurs a reținut că reclamanta, prin acțiunea sa, a solicitat în afară de „casa în suprafață de 252 mp” și o serie de alte imobile, care au figurat și în notificare. Pentru aceste imobile nu se motivează în niciun fel de ce nu s-au acordat măsuri reparatorii. De asemenea, instanțele nu au argumentat înlăturarea susținerilor reclamantei cu privire la inexistența titlului valabil de preluare a bunului, rezumându-se doar a menționa că preluarea a fost făcută în baza Decretului nr. 83/1949, deci, cu titlu. Actul normativ sus-menționat completează Legea nr. 187/1945 precizând, în art. 2, că trec în proprietatea statului „exploatările agricole moșierești care au făcut obiectul exproprierii potrivit Legii nr. 187/1945”.

Acest aspect trebuia verificat de către instanțe, lucru pe care nu l-au făcut, neputându-se aprecia dacă decretul a fost corect aplicat. În fond după casare, prin decizia civilă nr. 298 din 2 martie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 311 din 8 iulie 2002. Instanța a reținut că apelanta contestatoare și autoarea acesteia au figurat în registrul agricol al Primăriei Costești, din anii 1948-1950, la poziția nr.335, cu o suprafață agricolă de 50 ha, din care 1 ha curți-construcții și 49 ha teren arabil, iar 30 ha pădure.

Prevederile Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945 se aplicau exclusiv exploatărilor agricole moșierești, care au făcut obiectul exproprierii conform acestui act normativ, și fermelor model constituite prin efectul aceleiași legi, cu întreg inventarul viu, mort și clădiri, aparținând sau afectat exploatărilor respective. În cauză, imobilul nu a făcut obiectul exproprierii potrivit Legii nr. 187/1945, nefiind invocată și dovedită o asemenea împrejurarea, ceea ce înseamnă că prevederile Decretului nr. 83/1949 nu erau aplicabile bunului, acesta fiind preluat, fără titlu, în proprietatea statului. În plus, decretul menționat era neconstituțional, încălcând dispozițiile Constituției României din 1948, care recunoșteau și garantau proprietatea privată.

Față de preluarea fără titlu a imobilului, instanța a constatat incidența dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevăd, ca măsură reparatorie, restituirea în natură. Sub aspect procedural însă, Curtea a constatat că bunul în litigiu nu a fost identificat. Cu toate că, în acțiune și notificare sunt enumerate imobilele preluate în proprietatea statului, acestea sunt descrise în baza procesului verbal de predare-primire din 1949, în starea în care se aflau la acel moment, fără a se dovedi că aceste construcții există și în prezent pe terenul în suprafață de 1 ha.

Mai mult, deși, în temeiul rolului activ, Curtea de Apel a pus în discuția părților necesitatea efectuării unor expertize de specialitate, topografică și construcții, având ca obiective identificarea, delimitarea și poziționarea pe schița de plan a imobilelor în litigiu, apelanta contestatoare, căreia îi revenea sarcina probei conform art. 1169 C. civ., nu a înțeles să administreze proba respectivă. Potrivit art. 261 C. proc. civ., dispozitivul unei hotărâri judecătorești trebuie să cuprindă toate mențiunile necesare pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare, în cazul obligației de predare a unui imobil, fiind necesară identificarea acestuia, prin caracteristicile sale.

Refuzul apelantei de a administra proba cu expertiză sau orice altă probă din care să rezulte descrierea prezentă a imobilului solicitat înlătură posibilitatea restituirii unui bun cu privire la care nu s-au dovedit existența și forma sa actuală, neputându-se aprecia nici dacă acesta a suferit transformări și, implicit, dacă este supus restituirii în natură sau nu, în condițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta N.I., criticând-o pentru următoarele motive: Hotărârea este nelegală întrucât instanța a săvârșit o denegare de dreptate, în sensul art. 3 C. civ., refuzând aplicarea legii pe motiv că imobilul în litigiu nu a fost identificat în cauză.

Părțile s-au opus la administrarea probei cu expertizele propuse de Curtea de Apel deoarece au fost de acord cu identitatea între terenul și construcțiile ce fac obiectul notificării și cele deținute de pârâtă; au recunoscut destinația de grădiniță a construcției ce face obiectul notificării, terenul revendicat fiind curtea acesteia; a fost depusă documentația tehnică cadastrală care cuprinde toate elementele de identificare a construcției și terenului, necesare pentru stabilirea măsurătorilor și poziționărilor în plan. Referitor la evaluarea terenului și construcțiilor, instanța nu putea aduce în discuție un astfel de obiectiv, în absența cererii părților, întrucât ar fi însemnat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., prin dispoziția contestată fiind fixat cuantumul despăgubirilor. Aceste critici au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a mai susținut, în temeiul art. 304 pct. 10 din același cod, că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Astfel, nu a prezentat motivele pentru care nu a procedat la identificarea imobilului, în baza declarațiilor părților, a recunoașterii pârâtei și a documentației topo-cadastrale întocmite de Oficiul Județean de Cadastru. De asemenea, a făcut referire la posibila incidență a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001, fără ca pârâta să producă o asemenea apărare în proces.

Recurenta a solicitat admiterea căii de atac exercitate, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și, pe fond, restituirea în natură a imobilului, construcție și teren, care a făcut obiectul notificării. Pe parcursul procesului, a decedat reclamanta, după cum rezultă din actul de deces, depus în traducere legalizată, la filele 27-29 dosar recurs, fiind introdus în cauză fiul acesteia, N.D.R.N.D., în calitate de unic moștenitor, conform certificatului nr. 21 din 1 februarie 2008 emis de Notar Public V.E. Prin cerere scrisă depusă la dosar (filele 40-42), moștenitorul reclamantei a arătat că înțelege să continue recursul declarat de către autoarea sa, invocând forma actuală a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, a depus la dosar fotocopie de pe planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate situat în comuna Costești, județul Buzău. Reținând criticile recurentei, astfel cum au fost formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că încadrarea dată de parte susținerilor sale este parțial greșită (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) sau motivele nu pot fi examinate deoarece nu au legătură cu hotărârea atacată (art. 304 pct. 4 din același cod) ori textul de lege invocat în fundamentarea lor a fost abrogat (art. 304 pct. 10). Astfel, recurenta menționează, în esență, că instanța a refuzat aplicarea legii în speța de față, determinat de un argument procedural, și anume că imobilul în litigiu nu a fost identificat.

De asemenea, nu a prezentat considerentele pentru care nu a avut în vedere probele administrate privind acest aspect și a reținut o eventuală incidență a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001, deși o atare apărare nu a fost formulată de către pârâtă. Referindu-se la eventuale nereguli de ordin procedural săvârșite de instanță, motivele recurentei vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Se susține o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ. întrucât organul judiciar ar fi refuzat aplicarea legii în cauza de față, motivat de lipsa identificării imobilului. Denegarea de dreptate vizează însă refuzul de a soluționa un litigiu pe motiv că legea este neclară sau nu conține prevederi în legătură cu aspectele deduse judecății.

Nu este cazul în speță deoarece instanța a rezolvat cererea de apel cu care a fost învestită de către reclamantă, menținând soluția Tribunalului pentru argumentele deja prezentate. Cu toate acestea, soluția Curții de Apel este greșită, fiind dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Constatând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat și că exista, astfel, posibilitatea restituirii lui în natură, instanța de apel avea obligația, conform textului de lege sus-menționat, să ia toate măsurile necesare pentru stabilirea corectă a situației de fapt, inclusiv sub aspectul identificării bunului în litigiu.

Curtea nu a procedat în sensul celor arătate mai sus, ci s-a rezumat doar să supună dezbaterii părților necesitatea efectuării unei expertize topografice și a unei expertize construcții, cu obiectivele indicate în practicaua deciziei recurate și să ia act că părțile nu solicită administrarea acestor probe și nu înțeleg să achite onorariile de expert. Conform art. 129 alin. (5) teza finală C. proc. civ., instanța poate ordona administrarea probelor pe cale le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. În mod concret, față de toate circumstanțele speței, instanța de apel ar fi trebuit să dispună efectuarea celor două expertize pentru identificarea imobilului și celelalte măsuri adiacente desfășurării lor, inclusiv să stabilească onorariul de expert în sarcina părții interesate și, ulterior, în raport de poziția acesteia în legătură cu achitarea sumei de bani datorate, să procedeze la judecarea cauzei.

Neprocedând în sensul celor arătate mai sus, Curtea de Apel a pronunțat o soluție susceptibilă de casare întrucât nu a stabilit pe deplin toate elementele situației de fapt, care să conducă la aflarea adevărului judiciar, conform dispoziției legale enunțate. În această ipoteză, Înalta Curte va proceda la casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, care urmează să suplimenteze probatoriul administrat în dosar, prin efectuarea expertizei necesare identificării actuale a imobilului.

În ceea ce privește eventualele transformări ale bunului, care ar determina incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată, Curtea de Apel urmează să verifice și acest aspect, chiar dacă nu s-a formulat o asemenea apărare de către pârâtă, deoarece privește stabilirea corectă a situației de fapt și întrunirea cerințelor legale pentru restituirea în natură a bunului, verificări ce intră în atributul organului judiciar, indiferent de poziția părților. Susținerile referitoare la eventuala depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, prin menționarea ca obiectiv al expertizei pe cel privind valoarea terenului în litigiu, nu au legătură cu decizia recurată deoarece expertiza cu un asemenea obiectiv nu s-a administrat în cauză.

Ca atare, criticile respective nu vor fi examinate de prezenta instanță, Curtea de Apel urmând să aibă în vedere la stabilirea obiectivelor expertizei concludența și utilitatea acestora pentru identificarea imobilului și posibilitatea restituirii lui în natură. În final, argumentele privind nemotivarea înlăturării anumitor probe administrate de părți în legătură cu identificarea imobilului, relevante pentru lămurirea situației de fapt pe acest aspect, nu pot fi verificate de Înalta Curte deoarece art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care viza un asemenea caz de casare, a fost abrogat prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005. În concluzie, textul de lege indicat nu mai era în vigoare la data pronunțării deciziei civile recurate și nu mai oferă părții posibilitatea invocării unor critici legate de o insuficientă stabilire a situației de fapt, în raport de probele omise să fie examinate de instanța de apel.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., neefectuarea expertizei necesare pentru identificarea imobilului conducând la producerea unei vătămări reclamantei, prin obținerea unei soluții defavorabile cererii sale. Fiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 din același cod, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și art. 314, va admite recursul declarat de reclamantă, în prezent decedată, și continuat de moștenitorul său, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului administrat, în sensul celor menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta N.I. și continuat de moștenitorul N.D.R.N.D. împotriva deciziei nr. 298 din 2 martie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2008.