ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3279/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 3774/21 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea principală formulată de Municipiul București prin Primarul General iar pârâta SC F.I. SRL a fost obligată la plata sumei de 13.795 dolari SUA, echivalent în lei la data plății, cu titlu de cotă aport pe perioada ianuarie 1997 – 15 septembrie 1999 plus penalități de întârziere în sumă de 48.357,78 dolari SUA, echivalent în lei, datorate pe aceeași perioadă. Prin aceeași sentință s-a respins ca prescrisă cererea reclamantei de a i se acorda cota de profit și penalitățile pe perioada 1 iunie 1994 – 4 ianuarie 1997 și s-a constatat reziliat contractul de asociere încheiat între părți.

Cât privește cererea reclamantei pentru evacuarea pârâtei din spațiul situat în Bdul. Gării Obor, sector 2, București s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecată, conform art. 246 C. proc. civ. Cererea reconvențională formulată de pârâtă prin care a solicitat în temeiul art. 111 C. proc. civ. să se constate dreptul său de preemțiune la cumpărarea prin licitație directă a spațiului în litigiu a fost respinsă ca nefondată, atât pe aspect principal cât și subsidiar, reținându-se în același timp și că pârâta reclamantă avea la dispoziție acțiunea în realizare. Apelul declarat de reclamantul pârât Municipiul București împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 282 din 22 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, criticile sale privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 16 din Decretul 167/1958 nefiind primite de instanța de apel.

Astfel, în apel s-a reținut că prestațiile ce incumbau pârâtei erau prestații succesive așa încât, conform art. 12 din Decretul 167/1958 pentru fiecare prestație curgea un termen deosebit de prescripție. În consecință, simpla plată a unei părți din datorie nu are valoarea unei recunoașteri integrale a datoriei ci reprezintă doar stingerea parțială a debitului cât timp cuantumul lui nu este recunoscut neîndoielnic de către debitor. Ori, în speță, pârâta a contestat atât prin întâmpinare cât și prin note scrise că pe perioada 1994 – iunie 1997 ar fi existat vreun debit în sarcina sa, iar expertiza efectuată în cauză a evidențiat și modul defectuos în care reclamantul și-a ținut evidențele debitelor în contabilitatea sa, pârâta probând în același timp că a efectuat plăți până în 1997 dar cu întârziere.

Făcând aplicarea art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958 instanța de apel a reținut că sunt stinse și drepturile accesorii, așa încât n-au fost acordate nici penalitățile pentru perioada pentru care debitele principale, cotele de profit, erau prescrise. Întrucât după data rezilierii contractului și-a încetat – potrivit art. 12 din contract – existența și clauza penală, instanța de apel nu a primit critica privind neacordarea penalităților de întârziere și după 15 septembrie 1999, reținând că după această dată reclamantul este îndreptățit la echivalentul lipsei de folosință, așa cum de altfel s-a și dispus prin decizia nr. 734 din 7 decembrie 2004 a Curții de Apel București pentru perioada 1999-2002.

Nemulțumit de această decizie reclamantul, Municipiul București, a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate. În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. critică neacordarea majorărilor și penalităților de întârziere și după rezilierea contractului de asociere, respectiv 16 septembrie 1999 – 31 mai 2005, acestea avându-și temeiul în răspunderea civilă delictuală și nu în cea contractuală, cum a reținut instanța de apel. Ori, așa cum a arătat și în acțiunea sa, aceste majorări și penalități au fost calculate în temeiul O.G. 11/1996 și O.G .61/2002, ele fiind datorate pentru creanțe bugetare. În cazul când instanța ar fi apreciat că nu le putea acorda, ar fi trebuit să calculeze și să-i acorde dobânda legală, în virtutea rolului activ pe care ar fi trebuit să-l exercite în speță, eventual prin dispunerea unei expertize.

Întrucât intimata-pârâtă nu s-a prezentat în cauză iar de la O.R.C. s-au depus dovezi în sensul că aceasta se află în procedura falimentului conform Legii 64/1995 la 19 aprilie 2007 judecata recursului a fost suspendată conform art. 36 din Legea 85/2006, în vigoare la data dispunerii măsurii. Ulterior, recurentul a solicitat repunerea pe rol a cauzei făcând dovada că la 5 martie 2008 s-a închis procedura falimentului intimatei, dispunându-se radierea acesteia. Reluându-se judecata la 25 septembrie 2008, recurentul a depus la dosar cerere prin care a arătat că irevocabil i s-a respins și cererea sa pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului intimatei, administrator care pentru astăzi a formulat cerere în dosar din care rezultă că are cunoștință de proces.

Recursul reclamantului este nefondat. Din actele dosarului de fond rezultă că reclamantul și-a majorat câtimea pretențiilor la 11 octombrie 2000, la 13 iunie 2001, la 4 septembrie 2002 și apoi la 6 iunie 2005 solicitând penalități de întârziere aferente neplății cotei de profit pe perioada ianuarie 1997 – 31 mai 2005 în sumă de 81.658,24 dolari SUA, arătând modul de calcul al acestora, respectiv până la data rezilierii contractului și ulterior acestei date. Critica din recurs vizează neacordarea penalităților de întârziere după data rezilierii contractului, recurenta invocând răspunderea civilă contractuală. Luând în considerare acțiunea reclamantei prin care a solicitat cote de profit restante și penalități de întârziere pentru acestea, Curtea apreciază critica drept nefondată întrucât penalitățile stipulate în art. 12 alin. (3) din contractul de asociere al părților vizează neplata la termenul convenit al cotelor de profit.

Ori, în acest caz, așa cum corect a argumentat și instanța de apel, ele au un caracter accesoriu și își au cauza în contract și nu pot fi solicitate pe o perioadă în temeiul contractului iar pentru altă perioadă pe fapta ilicită a datornicului. Chiar dacă pentru calculul lor recurentul s-a raportat la O.G. 61/2002 – prin precizările succesive ale acțiunii – acest fapt nu schimbă temeiul în care acestea sunt datorate, ele fiind stabilite pe cale convențională de către părți și necurgând de drept, cum susține recurentul în criticile formulate. Deși recurentul critică neacordarea și a majorărilor sau dobânzilor legale, Curtea apreciază critica drept nefondată deoarece din nici o cerere a sa nu rezultă că ar fi investit instanța în acest sens.

Ori, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ. judecătorii hotărăsc și pot avea rol activ numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Împrejurarea că în calculul penalităților depus la fila 313 fond recurentul a inclus și dobânzi în calculul său, nu probează că ar fi investit instanța cu o asemenea cerere asupra căreia să nu se fi pronunțat, cererile precizatoare din dosarul de fond vizând doar cuantumul cotei de profit și al penalităților. În consecință, Curtea apreciază criticile drept nefondate motiv pentru care recursul urmează a fi respins, instanța de apel făcând o corectă interpretare a actului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul București împotriva deciziei comerciale nr. 282 din 22 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2008.