ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3279/2008

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 3774/21

septembrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, a fost admisă în parte acțiunea principală

formulată de Municipiul București prin Primarul General iar pârâta SC

F.I. SRL a fost obligată la plata sumei de 13.795 dolari SUA, echivalent

în lei la data plății, cu titlu de cotă aport pe perioada

ianuarie 1997 – 15 septembrie 1999 plus penalități de întârziere în

sumă de 48.357,78 dolari SUA, echivalent în lei, datorate pe aceeași

perioadă.

Prin aceeași

sentință s-a respins ca prescrisă cererea reclamantei de a i se

acorda cota de profit și penalitățile pe perioada 1 iunie 1994 –

4 ianuarie 1997 și s-a constatat reziliat contractul de asociere încheiat

între părți.

Cât privește cererea

reclamantei pentru evacuarea pârâtei din spațiul situat în Bdul.

Gării Obor, sector 2, București s-a luat act de renunțarea

reclamantei la judecată, conform art. 246 C. proc. civ.

Cererea

reconvențională formulată de pârâtă prin care a solicitat

în temeiul art. 111 C. proc. civ. să se constate dreptul său de

preemțiune la cumpărarea prin licitație directă a

spațiului în litigiu a fost respinsă ca nefondată, atât pe

aspect principal cât și subsidiar, reținându-se în același timp și

că pârâta reclamantă avea la dispoziție acțiunea în realizare.

Apelul declarat de

reclamantul pârât Municipiul București împotriva acestei sentințe a

fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 282 din 22 mai 2006 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

criticile sale privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 16 din

Decretul 167/1958 nefiind primite de instanța de apel.

Astfel, în apel s-a

reținut că prestațiile ce incumbau pârâtei erau prestații

succesive așa încât, conform art. 12 din Decretul 167/1958 pentru fiecare

prestație curgea un termen deosebit de prescripție.

În consecință,

simpla plată a unei părți din datorie nu are valoarea unei

recunoașteri integrale a datoriei ci reprezintă doar stingerea

parțială a debitului cât timp cuantumul lui nu este recunoscut

neîndoielnic de către debitor.

Ori, în speță,

pârâta a contestat atât prin întâmpinare cât și prin note scrise că

pe perioada 1994 – iunie 1997 ar fi existat vreun debit în sarcina sa, iar

expertiza efectuată în cauză a evidențiat și modul defectuos

în care reclamantul și-a ținut evidențele debitelor în

contabilitatea sa, pârâta probând în același timp că a efectuat

plăți până în 1997 dar cu întârziere.

Făcând aplicarea art. 1

alin. (2) din Decretul 167/1958 instanța de apel a reținut că

sunt stinse și drepturile accesorii, așa încât n-au fost acordate

nici penalitățile pentru perioada pentru care debitele principale, cotele

de profit, erau prescrise.

Întrucât după data

rezilierii contractului și-a încetat – potrivit art. 12 din contract –

existența și clauza penală, instanța de apel nu a primit

critica privind neacordarea penalităților de întârziere și

după 15 septembrie 1999, reținând că după această

dată reclamantul este îndreptățit la echivalentul lipsei de

folosință, așa cum de altfel s-a și dispus prin decizia nr.

734 din 7 decembrie 2004 a Curții de Apel București pentru perioada

1999-2002.

Nemulțumit de

această decizie reclamantul, Municipiul București, a declarat recurs

solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de

recurs recurentul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

critică neacordarea majorărilor și penalităților de

întârziere și după rezilierea contractului de asociere, respectiv 16

septembrie 1999 – 31 mai 2005, acestea avându-și temeiul în

răspunderea civilă delictuală și nu în cea

contractuală, cum a reținut instanța de apel.

Ori, așa cum a

arătat și în acțiunea sa, aceste majorări și

penalități au fost calculate în temeiul O.G. 11/1996 și O.G .61/2002,

ele fiind datorate pentru creanțe bugetare.

În cazul când instanța

ar fi apreciat că nu le putea acorda, ar fi trebuit să calculeze

și să-i acorde dobânda legală, în virtutea rolului activ pe care

ar fi trebuit să-l exercite în speță, eventual prin dispunerea

unei expertize.

Întrucât

intimata-pârâtă nu s-a prezentat în cauză iar de la O.R.C. s-au depus

dovezi în sensul că aceasta se află în procedura falimentului conform

Legii 64/1995 la 19 aprilie 2007 judecata recursului a fost suspendată

conform art. 36 din Legea 85/2006, în vigoare la data dispunerii măsurii.

Ulterior, recurentul a

solicitat repunerea pe rol a cauzei făcând dovada că la 5 martie 2008

s-a închis procedura falimentului intimatei, dispunându-se radierea acesteia.

Reluându-se judecata la 25

septembrie 2008, recurentul a depus la dosar cerere prin care a arătat

că irevocabil i s-a respins și cererea sa pentru atragerea

răspunderii patrimoniale a administratorului intimatei, administrator care

pentru astăzi a formulat cerere în dosar din care rezultă că are

cunoștință de proces.

Recursul reclamantului este

nefondat.

Din actele dosarului de fond

rezultă că reclamantul și-a majorat câtimea pretențiilor la

11 octombrie 2000, la 13 iunie 2001, la 4 septembrie 2002 și apoi la 6

iunie 2005 solicitând penalități de întârziere aferente

neplății cotei de profit pe perioada ianuarie 1997 – 31 mai 2005 în

sumă de 81.658,24 dolari SUA, arătând modul de calcul al acestora,

respectiv până la data rezilierii contractului și ulterior acestei

date.

Critica din recurs

vizează neacordarea penalităților de întârziere după data

rezilierii contractului, recurenta invocând răspunderea civilă

contractuală.

Luând în considerare

acțiunea reclamantei prin care a solicitat cote de profit restante și

penalități de întârziere pentru acestea, Curtea apreciază

critica drept nefondată întrucât penalitățile stipulate în art. 12

alin. (3) din contractul de asociere al părților vizează neplata

la termenul convenit al cotelor de profit.

Ori, în acest caz, așa

cum corect a argumentat și instanța de apel, ele au un caracter accesoriu

și își au cauza în contract și nu pot fi solicitate pe o

perioadă în temeiul contractului iar pentru altă perioadă pe

fapta ilicită a datornicului.

Chiar dacă pentru

calculul lor recurentul s-a raportat la O.G. 61/2002 – prin precizările

succesive ale acțiunii – acest fapt nu schimbă temeiul în care

acestea sunt datorate, ele fiind stabilite pe cale convențională de

către părți și necurgând de drept, cum susține

recurentul în criticile formulate.

Deși recurentul

critică neacordarea și a majorărilor sau dobânzilor legale,

Curtea apreciază critica drept nefondată deoarece din nici o cerere a

sa nu rezultă că ar fi investit instanța în acest sens.

Ori, potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

judecătorii hotărăsc și pot avea rol activ numai asupra

obiectului cererii deduse judecății.

Împrejurarea că în

calculul penalităților depus la fila 313 fond recurentul a inclus

și dobânzi în calculul său, nu probează că ar fi investit

instanța cu o asemenea cerere asupra căreia să nu se fi pronunțat,

cererile precizatoare din dosarul de fond vizând doar cuantumul cotei de profit

și al penalităților.

În consecință,

Curtea apreciază criticile drept nefondate motiv pentru care recursul

urmează a fi respins, instanța de apel făcând o corectă

interpretare a actului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul Municipiul București împotriva deciziei comerciale nr. 282

din 22 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în

ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2008.