ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 21.01.2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 201/2010

HOTĂRÂRE

21.01.2010

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 201/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 212/ A de la 16 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 6401/2/2009 (1668/2009) a fost declinată competența

soluționării contestației în anulare formulată de condamnatul O.M. în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar onorariu avocat oficiu în sumă de 100

lei s-a suportat din fondul M.J.

În considerentele deciziei,

curtea de apel a reținut că prin cererea promovată pe rolul instanței la data

de 09 iulie 2009 și înregistrată sub nr. 6401/2/2099 contestatorul O.M. a

formulat contestație în anulare împotriva sentinței penale nr. 273/ F din 20

iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița.

În motivarea cererii

contestatorul a arătat că, la data de 9 februarie 2004 a plecat în Franța unde a efectuat examene medicale și a suferit o intervenție chirurgicală,

astfel că nu a fost prezent la data judecării cauzei penale de către Tribunalul

Ialomița și prin care a fost condamnat la pedeapsa de 13 ani închisoare și în

lipsa sa împotriva acestei hotărâri a declarat apel sora sa.

Contestatorul a invocat ca

temei legal al contestației în anulare formulată dispozițiile art. 386 lit. a) C.

proc. pen.

Curtea examinând contestația

în anulare de față a constatat că competența materială de soluționare revine

Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 389

C. proc. pen. contestația în anulare pentru cazurile prevăzute de art. 385 lit.

a) – c) se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei

anulare se cere.

În speță prin sentința

penală a instanței de fond, Tribunalul Ialomița s-a dispus condamnarea

contestatorului O.M. la pedeapsa de 13 ani închisoare, hotărâre care a rămas

definitivă prin nerecurare la data de 17 noiembrie 2006.

Astfel fiind și având în

vedere prevederile art. 389 C. proc. pen. s-a constatat că prezenta contestație

în anulare, întemeiată pe art. 386 lit. a) C. proc. pen. trebuia introdusă la

instanța de recurs are competență materială de soluționare a acesteia și anume

Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerente față de care în baza art. 42

C. proc. pen. s-a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentei

contestații în anulare.

Astfel, cauza a fost

înregistrată pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub

nr. 6401/2/2009 la 19 noiembrie 2009.

Prin adresa formulată și

aflată la fila 3 dosarul Înaltei Curți, s-a solicitat Tribunalului Ialomița, secția

penală, înaintarea Dosarului nr. 320/2006 în care a fost pronunțată sentința

penală nr. 273/ F din 20 iunie 2006 precum și toate dosarele componente, urmând

ca dosarul să fie trimis după termenul din 21 ianuarie 2010.

De asemenea a fost întocmit

un referat la data de 14 ianuarie 2010, ca urmare a verificării în arhiva

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultând că pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție se află Dosarul nr. 151/98/2009 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, completul 10 cu termen la 26 februarie 2010 care în

dosarele componente și Dosarul nr. 320/2006 al Tribunalului Ialomița, Dosarul nr.

6935/2/2006 al Curții de Apel București, precum și Dosarul nr. 6935/2/2006 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în care s-a pronunțat Decizia

penală nr. 3280 din 19 iunie 2007 și este necesar soluționării prezentei cauze.

Astfel, au fost atașate

acestei cauze dosarele mai sus menționate.

Prin Decizia penală nr. 3280

din 19 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 6935/2/2006 a fost respins, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul O.M. împotriva Deciziei penale nr. 756/ A din 26

octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

A fost obligat recurentul

inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul din

oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Pentru a decide astfel, instanța

supremă, ca instanță de recurs a reținut că prin sentința penală nr. 273 din 20

iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Ialomița s-a dispus, în baza art. 215 alin.

(1) - (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 41 alin. (2) C. pen.

condamnarea inculpatului O.M. la pedeapsa de 13 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

În baza art. 11 lit. c) din

Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13, art. 37 lit. a) și art. 41 alin. (2) C.

pen. același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

Potrivit art. 33-34 C. pen.

s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 13 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

În baza art. 61 alin. (2) C.

pen. s-a dispus revocarea liberării condiționate pentru restul de 307 zile

rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin sentința

penală nr. 245 din 29 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul Vaslui, restabilindu-se

ca inculpatul să execute pedeapsa de 13 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

S-a făcut în cauză aplicarea

art. 71-64 lit. a), b), c) C. pen.

În baza art. 21 lit. g) din

Legea nr. 26/1990 s-a dispus ca hotărârea să fie comunicată Oficiului

Registrului Comerțului/Tribunalul Ialomița.

În baza art. 14 C. proc.

pen. și art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea

responsabilă civilmente SC V.C. SRL Manasia la plata despăgubirilor către

părțile civile.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că esență, că din luna noiembrie 2003,

inculpatul O.M. a devenit asociat unic și administrator al SC V.C. SRL, cu

sediul în comuna Manasia, jud. Ialomița și în această calitate a înșelat mai

multe societăți comerciale de la care a achiziționat mărfuri, dându-le în

schimb file de C.E.C. fără să existe disponibil în cont.

S-a mai stabilit că fapta

aceluiași inculpat care nu a înregistrat în evidențele contabile facturile de

cumpărare și de vânzare a mărfurilor și nu a depus declarațiile de TVA,

determinând astfel prejudicierea bugetului de stat prin neplata taxelor și

impozitelor datorate, constituie infracțiunea de evaziune fiscală.

Împotriva acestei sentințe

s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București apel în care figurează ca

apelant inculpatul, fără însă ca semnătura, comparată cu alte scripte aflate la

dosar, să pară că îi aparține.

Curtea de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 756/

A din 26 octombrie 2006 a respins, ca inadmisibil apelul declarat în numele

inculpatului O.M., obligându-l la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că semnătura aflată pe cererea de declarare a

apelului, comparată fiind cu alte scripte aflate la dosar, nu pare să-i

aparțină inculpatului. În aceste condiții, instanța de apel, a pus în discuție,

din oficiu problema inadmisibilității apelului în contextul în care nu s-a făcut

nici o dovadă că persoana care a declarat apelul face parte dintre cele

menționate expres și limitativ în dispozițiile art. 362 C. proc. pen. Pentru

aceste motive, instanța a constatat apelul inadmisibil ca fiind declarat de o

persoană fără calitate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs inculpatul.

S-a considerat că recursul

declarat de inculpat este nefondat.

Examinându-se actele și

lucrările dosarului s-a constatat că în mod corect prima instanță de control

judiciar a respins ca inadmisibil apelul declarat în numele inculpatului O.M.,

întrucât nu s-a făcut dovada că persoana care a semnat cererea de declarare a

apelului face parte dintre cele menționate expres și limitativ în dispozițiile art.

362 C. proc. pen.

Examinând recursul declarat

de inculpatul O.M. împotriva deciziei instanței de apel în raport și cu

excepția tardivității pusă în discuția părților de instanță, Înalta Curte a

considerat recursul inculpatului ca fiind tardiv pentru considerentele ce se

vor arăta.

Potrivit art. 385

C. proc. pen. termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.

Dispozițiile art. 363-365 C. proc. pen. privind data de la care curge termenul,

repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac se aplică în mod

corespunzător.

În conformitate cu art. 363 alin.

(3) C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la

pronunțare, termenul curge de la pronunțare. Pentru părțile care au lipsit,

atât la dezbateri, cât și la pronunțare, precum și pentru inculpatul deținut

ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist

concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru

inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut

medical-educativ, care au lipsit de la pronunțare, termenul curge de la

comunicarea copiei de pe dispozitiv.

Din analiza cauzei a

rezultat că inculpatul, aflat în stare de libertate, a lipsit de la dezbaterile

ce au avut loc la data de 26 octombrie 2006, așa cum rezultă din practicarea

deciziei instanței de apel, la aceeași dată fiind pronunțată și hotărârea.

Copia de pe dispozitivul

deciziei penale a fost comunicată la domiciliul inculpatului din România,

Bârlad, jud. Vaslui, la data de 2 noiembrie 2006, adresă unde acesta a fost

citat de instanța de apel.

Cererea de declarare a

recursului de către inculpat poartă data de 22 noiembrie 2006, mențiune aflată

pe verso-ul memoriului ce a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

acesta susținând că hotărârea i-a fost trimisă în Franța, unde locuiește în

prezent de numita Ș.V., el luând efectiv la cunoștință de aceasta abia la data

de 22 noiembrie 2006 când a și declarat prezentul recurs.

Din compararea datelor mai

sus arătate a rezultat că termenul de 10 zile prevăzut de lege a fost depășit

deoarece de la data de 2 noiembrie 2006 la data de 22 noiembrie 2006 au trecut

mai mult de 10 zile.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în baza art. 385

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a

respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.M.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. a fost obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru

apărătorul din oficiu, s-a avansat din fondul M.J.

În raport cu cele mai sus

menționate, Înalta Curte constată că a fost investită prin hotărârea de

declinare a competenței de soluționare a contestației în anulare formulată de

contestatorul condamnat O.M. prin decizia curții de apel indicate, cu această

cale extraordinară de atac exercitată de contestator împotriva Deciziei penale nr.

3280 din 19 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 6935/2/2006, decizie prin care a fost soluționat în condițiile

arătate recursul declarat de recurentul inculpat O.M.

Examinând contestația în

anulare formulată de contestatorul condamnat O.M., sub aspectul admisibilității

în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind

inadmisibilă contestația în anulare pentru considerentele ce se vor arăta.

Contestația în anulare

constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de

neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele

de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui

remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea

contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare,

respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla

condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

Totodată, din perspectiva

tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a

folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o

hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce

reprezintă o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând

de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive.

Astfel, în conținutul

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

sunt prevăzute cazurile de contestație în anulare, statuându-se că împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a) când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i)

, cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei

persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent

nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

alin. (1)

ori art. 385

alin. (1) Dispozițiile art. 387

din același cod referitoare la cererea de contestație stipulează condițiile

referitoare la aceasta, respectiv la titulari și motive, în sensul că:

„(1) Contestația în anulare

poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele

prevăzute în art. 386 lit. c) și d), și de procuror.

(2) În cererea de

contestație în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e)

trebuie să se arate toate cazurile de contestație pe care le poate invoca

contestatorul și toate motivele aduse în sprijinul acestora.”

Totodată, dispozițiile art. 388

din același cod evidențiază în mod expres termenul de introducere astfel „(1)

Contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) și e)

poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel

mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părți,

în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se

cere. (2) Contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d ) poate fi

introdusă oricând.”

De asemenea, în art. 391 C.

proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanța examinează admisibilitatea

în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e),

fără citarea părților. (2) Instanța constatând că cererea de contestație este

făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația

este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun

ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și

dispune citarea părților interesate.”

Înalta Curte, verificând

contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M., prin prisma

dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la admisibilitatea în

principiu, a constatat că motivul invocat de către contestator privind lipsa sa

din motive medicale de la judecata cauzei în primă instanță la Tribunalul Ialomița, instanță care l-a condamnat la 13 ani închisoare, pe de-o parte, nu se

regăsește printre cele expres și limitativ prevăzute de art. 386 lit. a) - e) C.

proc. pen., referitoare la contestația în anulare, iar pe de altă parte dispozițiile

de la art. 386 lit. a) C. proc. pen., se referă la neîndeplinirea procedurii de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs, așa încât lipsa inculpatului de la judecata în primă instanță nu se

circumstanțiază cazului de contestație menționat.

De altfel, dacă s-ar avea în

vedere contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M., din

perspectiva cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C.

proc. pen., în raport cu acest motiv invocat la data judecării cauzei în

recurs, respectiv împotriva deciziei pronunțate, Înalta Curte consideră că

această cale de atac a fost exercitată și cu depășirea termenului de 10 zile

stipulat de art. 388 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin sintagma folosită de

legiuitor în art. 388 alin. (1) C. proc. pen. „…cel mai târziu în 10 zile de la

începerea executării” se înțelege data efectivă a începerii executării,

respectiv atunci când condamnatul a fost arestat și depus la locul de deținere

și nicidecum data întocmirii actelor de executare și anume emiterea mandatului

de executare, care ar însemna „punerea în executare”, această din urmă

semnificație nefiind avută în vedere de către legiuitor în conținutul normei

mai sus arătate.

Termenul de 10 zile mai sus menționat

este un termen procedural ce se calculează în condițiile art. 186 alin. (2) C.

proc. pen.

Astfel, „art. 186 alin. (2)

La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la

care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește.”

Or, din analiza cauzei

rezultă că a fost emis mandatul de executare la data de 17 noiembrie 2006 de către

Tribunalul Ialomița, în baza sentinței penale nr. 273/ F din 20 iunie 2006

pronunțată de Tribunalul Ialomița privind pe inculpatul O.M., urmând să execute

pedeapsa de 13 ani închisoare, aflat la fila 110 din Dosarul nr. 320/2006 al

Tribunalului Ialomița.

Din adresa Penitenciarului

București - Rahova din 16 aprilie 2008, aflată la fila 148 Dosarul Tribunalului

Ialomița cu nr. 320/2006 rezultă că la data de 10 aprilie 2008 a fost înmatriculat în penitenciar numitul O.M., în baza mandatului de executare emis de

Tribunalul Ialomița, arătându-se că prin Hotărârea nr. 273 din data de 20 iunie

2006 pronunțată de Tribunalul Ialomița a fost condamnat la 13 ani pentru

înșelăciune, a fost arestat de I.G.P.R. București la data de 10 aprilie 2008,

pedeapsa începe la 10 mai 2010 și expiră la 09 octombrie 2028.

În raport cu cele mai sus

arătate rezultă că data de la care se calculează termenul de 10 zile prevăzut

de art. 388 C. proc. pen., în care condamnatul O.M. putea formula contestație

în anulare este data de 10 aprilie 2008, data încarcerării în Penitenciarul

Rahova și care expira la data de 21 aprilie 2008, iar contestația în anulare formulată

de condamnat, a fost datată la 6 iulie 2009 de contestator și înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, sub nr. 6401/2/2009 la 09 iulie 2009 (fila 1 dosarul curții de

apel), cauză declinată la instanța competentă, respectiv Înalta Curte, așa

încât exercitarea căii extraordinare de atac de către contestatorul condamnat O.M.

s-a făcut cu depășirea termenului menționat.

Așadar, în cauză nu este

îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen.,

respectiv aceea cu privire la formularea în termen a contestației în anulare,

condiție a cărei examinare primează, în raport cu analiza motivului de

contestație în anulare invocat, așa încât nerespectarea condiției mai sus

menționate atrage inadmisibilitatea contestației în anulare formulată de

contestatorul condamnat O.M.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

contestatorul condamnat O.M. împotriva Deciziei penale nr. 3280 din 19 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 6935/2/2006.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.