ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 10.09.2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2937/2009

HOTĂRÂRE

10.09.2009

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2937/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin adresa nr. 830/46/2009 a Curții

de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

înregistrată prin Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție

sub nr. 3754 la 14 iulie 2007 și pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție sub nr. 830/46/2009 la 14 iulie 2009 prin care se menționează

înaintarea dosarului mai sus arătat împreună cu cererea formulată de R.V.A.

prin care contestă decizia nr. 295 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3164/109/2007

spre competentă soluționare.

Prin decizia penală nr. 57/A de la 7

iulie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și

de familie, pronunțată în dosarul nr. 830/46/2009 s-a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar

cheltuielile judiciare avansate de stat, care nu includ și onorariul avocatului

din oficiu, au rămas în sarcina statului.

În considerentele deciziei mai sus

menționate, curtea de apel a reținut că la data de 18 iunie 2009, R.V.A. a

formulat contestație privind anularea deciziei penale nr. 295 din 29 ianuarie

2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea contestație s-a invocat

nelegalitatea și netemeinicia acestei decizii penale.

Analizând actele și lucrările

dosarului, curtea de apel a reținut că prin sentința penală nr. 9/MF din 20 mai

2008 pronunțată de Tribunalul Argeș, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa

de 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol, pedeapsa fiind

redusă la 10 ani închisoare prin decizia penală nr. 95/A-MF din 30 octombrie

2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul, recursurile

fiind respinse prin decizia penală nr. 295 din 29 ianuarie 2005 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nemulțumit de modul de soluționare a

recursului, contestatorul s-a adresat Curții de Ape Pitești pentru anularea deciziei

penale date în recurs-hotărâre pe care acesta o consideră nelegală și

netemeinică.

În legătură cu competența de

soluționare a cauzei sunt aplicabile dispozițiile art. 389 alin. (1) C. proc.

pen.

Potrivit acestora, contestația în

anulare se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei

anulare se cere.

În atare situație, Înaltei Curți de

Casație și Justiție i-a revenit competența soluționării prezentei cauze,

întrucât a pronunțat decizia pe care contestatorul a apreciat-o ca fiind nelegală

și netemeinică.

În altă ordine de idei, reținând că

obiectul criticii l-a constituit legalitatea și temeinicia hotărârii date în

recurs, critici ce pot fi invocate prin exercitarea căilor ordinare de atac,

tot Înaltei Curți de Casație și Justiție revenindu-i competența judecării

cauzei, indiferent dacă, aceasta i-ar fi reapreciată, drept una ordinară și nu

extraordinară cum este contestația în anulare.

Așadar, în baza acestei argumentații

a fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Cheltuielile judiciare avansate de

stat, care nu includ și onorariu avocat oficiu au rămas în sarcina statului,

conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

În contestația în anulare formulată

aflată la filele 1-6 dosarul curții de apel și care face în prezent obiectul

cauzei de față, prin învestirea instanței supreme în condițiile mai sus

arătate, contestatorul R.V.A., aflat în stare de deținere în Penitenciarul

Colibași a arătat că dosarul său constituie o înscenare, care s-a finalizat

prin condamnarea sa la 10 ani închisoare, solicitând anularea deciziei pe care

o consideră nelegală și netemeinică, dată cu încălcarea legii, că nu i-au fost

puse în discuție cererile pe care le-a formulat prealabil, nu i-a fost aprobată

nicio expertiză, judecându-se fără citarea sau audierea părții vătămate sau a

vreunui martor, fără îndreptarea erorilor materiale, considerându-se nevinovat,

că în cauza sa hotărârea de respingere a recursului său era luată cu mult

înainte de începerea ședinței de judecată, în urma traficului de influență și

demersurilor ilegale, exterioare cauzei judecate, efectuate asupra

judecătorilor de procurorii și judecătorii de la Tribunalul și Curtea de Apel Pitești, denunțați de el la D.N.A. și majoritatea instituțiilor superioare din țară și străinătate.

Contestatorul consideră că recursul

formulat de acesta nu putea fi respins, sub nicio formă, de nimeni, întrucât

este o încălcare flagrantă a prevederilor legale, procedurale, fiind o cale

ordinară de atac, este motivat, justificat, iar motivul ce primează în cauză și

care anulează din principiu respingerea recursului său ce s-a făcut ilegal

constă în acela că fapta nu există și nici nu avea cum să existe și nici nu a

fost săvârșită de el.

În prezenta cauză aflată pe rolul

Înaltei Curți a fost efectuat un referat la 8 septembrie 2009 de către Biroul

Executări Penale, în care se menționează că s-a luat legătura telefonic cu

grefier S.D., din cadrul Biroului Executări Penale al Tribunalului Argeș, care

a comunicat că în baza sentinței penale nr. 9/MF din 20 mai 2008 privind pe

inculpatul R.V.A. s-a emis M.E:P.Î. nr. 13/MF/2008 din 30 ianuarie 2009, iar

Penitenciarul Rahova a comunicat că pedeapsa începe la 19 iulie 2007 și expiră

la 18 iulie 2017, referat aflat la fila 3 dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, s-a prezentat

contestatorul condamnat R.V.A., aflat în stare de deținere și asistat de

apărător desemnat din oficiu, avocat A.I.

Înalta Curte a pus în discuție

admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, în conformitate cu

dispozițiile art. 391 C. proc. pen.

Apărătorul contestatorului condamnat

a lăsat soluția la aprecierea instanței, în raport cu solicitarea

contestatorului de reducere a pedepsei.

Reprezentantul Ministerului Public a

pus concluzii de respingere a contestației în anulare, ca inadmisibilă în

principiu, întrucât apărările invocate nu se înscriu între cazurile expres

prevăzute de textul de lege, iar, pe de altă parte, contestația nu a fost

formulată de contestator, aflat în stare de arest, ci de R.V.P., astfel că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 387 C. proc. pen.

Contestatorul condamnat având

personal cuvântul a solicitat termen pentru introducerea contestației în

anulare, pe care a formulat-o în scris depunerea altor înscrisuri și atașarea

dosarului în care s-a pronunțat decizia contestată, arătând că are apărător

ales și depunând la dosarul cauzei contestația formulată în scris, la care a

atașat și alte cereri olografe, aflate la filele 11-22 dosarul Înaltei Curți.

În contestația în anulare pe care

contestatorul condamnat R.V.A. a formulat-o în scris, aflată la fila 20 dosarul

Înaltei Curți, a invocat dispozițiile art. 386 lit. a), c) și e) C. proc. pen.

Contestatorul condamnat a arătat că

procedura de citare a părții vătămate și a mamei acesteia nu a fost legal

îndeplinită, apreciind că prezența acestora la judecarea recursului era

obligatorie pentru a fi audiate, a răspunde la întrebări și a da explicații,

mai ales că a insistat verbal și în scris, citarea obligatorie a acestora, însă

acestea au lipsit totuși la toate termenele de recurs și apel, nemotivat,

nejustificat și la unele termene de fond.

De asemenea, contestatorul condamnat

a mai precizat că în mod ilegal, abuziv nu a fost lăsat să pună întrebări

utile, concludente pentru soluționarea cauzei, părții vătămate, mamei acesteia,

martorilor și nici judecătorul N.S. sau procurorul nu au pus, deși au sesizat

atât falsitatea actelor, procedurilor, declarațiilor, mărturiilor,

neconcordanța dintre declarații, necoroborarea cu celelalte acte din dosar,

dovedind clar infracțiunile și ilegalitățile comise de toți, împotriva sa în

cauză.

Examinând contestația în anulare

formulată de contestatorul condamnat R.V.A., sub aspectul admisibilității în

principiu, Înalta Curte apreciază ca fiind inadmisibilă contestația în anulare pentru

considerentele ce se vor arăta.

Prin decizia penală nr. 295 de la 29

ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată

în dosarul nr. 3164/109/2007 au fost respinse, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și de recurentul

inculpat R.V.A. împotriva deciziei penale nr. 95/A/MF din 30 octombrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

S-a dedus din pedeapsa aplicată

recurentului inculpat, durata reținerii și a arestării preventive de la 19

iulie 2007 la 29 ianuarie 2009.

A fost obligat recurentul inculpat la

plata sumei de 650 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța supremă,

ca instanță de recurs a reținut că prin sentința penală nr. 9/MF din 20 mai

2008, Tribunalul Argeș l-a condamnat pe inculpatul R.V.A. la pedepsele de 12

ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) și

(3) C. pen., cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. a fost

menținută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus

durata reținerii și a arestării preventive de la 19 iulie 2007 la zi.

În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen.

raportat la art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000

lei, cu titlu de daune morale către partea civilă P.G.G.

În esență, în fapt, prima instanță a

reținut că la data de 18 iulie 2007, inculpatul R.V.A. a plecat cu un

autoturism, aparținând martorului P.F., împreună cu martorii minori N.A.I., B.C.A.

și B.M.G., spre comuna Stâlpeni, pentru a întreține relații intime cu F.E.D. Pe

drum, au hotărât, de comun acord, să meargă mai întâi la minorul P.M., unde,

sub motivația că există posibilitatea ca martora F.E. să nu le răspundă,

inculpatul le-a sugerat martorilor să o strige pe partea vătămată P.G.G. Aceasta

din urmă s-a urcat în autoturism, cunoscându-i pe minorii P.M. și B.M.G.

Deși urmau să se deplaseze la domiciliul

martorei F.E., la un moment dat, inculpatul, cu toate că aflase de la martori

că partea vătămată este minoră, a schimbat direcția de mers și, oprindu-se pe

un câmp în afara localității, le-a cerut martorilor, mai puțin lui B.M.G., să

coboare din autoturism și să meargă să o strige pe F.E. Ulterior, i-a cerut și

martorului B.M.G. să plece, amenințându-l să coboare din autoturism, după care,

profitând de vârsta fragedă a părții vătămate, prin exercitare de violențe, a

întreținut cu aceasta mai multe raporturi sexuale normale și orale.

Curtea de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 95/A/MF din 30

octombrie 2008, admițând apelul declarat de inculpat, a desființat, în parte,

sentința atacată și a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului de la 12

ani închisoare la 10 ani închisoare.

Totodată a menținut starea de arest

a inculpatului și a dedus durata reținerii și a arestării preventive de la 19

iulie 2007 la zi.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei sus-menționate au

declarat recurs procurorul și inculpatul.

Prin recursul declarat, parchetul a

solicitat casarea deciziei și, pe fond, menținerea sentinței, iar recurentul

inculpat, prin apărător a solicitat casarea ambelor hotărâri atacate, în

temeiul art. 385

pct. 18, 17 și 14 C. proc. pen. și achitarea

inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen. schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 198

alin. (2) C. pen. și reducerea pedepsei aplicate pentru motivele arătate în

partea introductivă a hotărârii.

Înalta Curte, ca instanță de recurs

a constatat că recursurile nu sunt fondate, reținând că din examinarea

lucrărilor dosarului a rezultat că instanțele au stabilit corect fapta și

vinovăția inculpatului, i-au dat o încadrare juridică corespunzătoare

dispozițiilor legale și au individualizat în mod just pedeapsa aplicată.

S-a menționat că săvârșirea

infracțiunii de viol de către inculpat prin obligarea minorei la mai multe

raporturi sexuale în interiorul autoturismului, iar apoi și în afara acestuia,

deși negată de inculpat a fost cert dovedită prin declarațiile martorilor

oculari P.M. (filele 166-169 dos. urm. pen. și fila 35 dos. instanță fond), N.A.I.

(filele 179-181 dos. urm. pen. și fila 34 dos. instanță fond), B.M. (filele

192-193 dos. urm. pen. și fila 33 dos. instanță), ale căror relații se

coroborează cu concluziile raportului de constatare tehnico-științifică

biocriminalistică – ADN (filele 106-112 dos. urm. pen.) și cu declarațiile

constante ale părții vătămate care a explicat cu lux de amănunte cum a fost

agresată și obligată să întrețină cu acesta mai multe raporturi sexuale timp de

circa 2 ore și jumătate (filele 13-15 dos. urm. pen. și fila 94 dos. instanță).

Susținerile inculpatului că partea

vătămată întreținea relații sexuale cu mai multe persoane și că era de o

moralitate îndoielnică sunt contrazise de concluziile expertizei medico-legale

efectuată în cauză la 19 iulie 2007 a doua zi după săvârșirea violului, care

atestă că aceasta „prezenta o deflorare completă recentă ce poate data din data

de 18/19 iulie 2007” și de relatările martorilor care confirmă susținerile părții

vătămate.

Așa fiind, nu se justifică nici

achitarea și nici schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea

prevăzută de art. 198 alin. (2) C. pen.

În raport de gradul ridicat de

pericol social al infracțiunii săvârșite, reflectat de modul în care a conceput

și realizat violul, de atitudinea nesinceră a inculpatului și de încercările de

a intimida martorii și de a-i determina să-și schimbe declarațiile date în faza

de urmărire penală, nu se justifică nici reducerea pedepsei care a fost just individualizată.

S-a considerat ca fiind nefondat și

recursul parchetului.

La reindividualizarea pedepsei de

către instanța de apel au fost avute în vedere și evaluate corect, atât gradul

de pericol social al faptei, cât și datele ce caracterizează persoana inculpatului

în considerarea cărora a aplicat acestuia pedeapsa de 10 ani închisoare, just

proporționalizată, care nu se impune a fi majorată așa cum a solicitat

parchetul.

Neexistând nici alte temeiuri de

casare care pot fi luate în considerare din oficiu, ambele recursuri au fost

respinse, ca nefondate, cu obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare.

Legiuitorul român a prevăzut în

conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin

Legea nr. 356/2006, cazurile de contestație în anulare, statuând că împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții

pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost

îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea recursului sau

la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost

ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

alin. (1

) ori art. 385

alin. (1).

De asemenea, prevederile art. 387 alin.

(1) din același cod stipulează titularii care pot exercita calea extraordinară

de atac a contestației în anulare și anume „ (1) Contestația în anulare poate

fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele prevăzute în

art. 386 lit. c) și d), și de procuror.”

Totodată, dispozițiile art. 388 C. proc.

pen. evidențiază în mod expres termenul de introducere astfel „ (1) Contestația

în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) și e) poate fi

introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu

în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părți, în termen

de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere. (2)

Contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d ) poate fi introdusă

oricând.”

De asemenea, în art. 391 C. proc. pen.,

legiuitorul a prevăzut că „ (1) Instanța examinează admisibilitatea în

principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e),

fără citarea părților. (2) Instanța constatând că cererea de contestație este

făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația

este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun

ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și

dispune citarea părților interesate.”

Înalta Curte, verificând contestația în

anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A. a constatat că în cauză

aceasta a fost exercitată de contestatorul condamnat și nu de tatăl acestuia, R.V.P.,

care doar a expediat contestația la Curtea de Apel Pitești, deoarece chiar din

conținutul contestației rezultă în mod indubitabil că aceasta a fost formulată

chiar de contestatorul condamnat R.V.A., acesta având calitatea de inculpat, în

recurs, îndeplinind calitatea procesuală de parte care îi conferea

posibilitatea formulării unei contestații în anulare, fiind respectate

dispozițiile art. 387 alin. (1) C. proc. pen.

De altfel, Înalta Curte a fost

investită printr-o decizie de declinare a competenței soluționării cauzei,și

anume decizia penală nr. 57/A din 7 iulie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în

dosarul nr. 830/46/2009, în ale cărei considerente a făcut referire expresă la

titularul contestației în anulare, respectiv R.V.A.

Înalta Curte, însă, verificând

contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A., așa cum a

fost completată la termenul de astăzi, prin indicarea cazurilor căii exercitate

și anume dispozițiile art. 386 lit. a), c) și e) C. proc. pen., prin prisma

dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., consideră că aceasta a fost

făcută cu depășirea termenului de 10 zile stipulat de art. 388 alin. (1) C.

proc. pen.

Termenul de 10 zile mai sus menționat

este un termen procedural ce se calculează în condițiile art. 186 alin. (2) și (4)

C. proc. pen.

Astfel, „ art. 186 (2) La calcularea

termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să

curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește. (4) Când ultima

zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul

primei zile lucrătoare care urmează.”

Or, așa cum rezultă din referatul

întocmit de către Biroul Executări Penale și aflat la fila 3 dosarul Înaltei

Curți, acesta a fost emis la 30 ianuarie 2009 în baza sentinței penale nr. 9/MF

din 20 mai 2008 a Tribunalului Argeș, mandatul de executare al pedepsei

închisorii privind pe condamnatul R.V.A., iar Penitenciarul Rahova a comunicat

că pedeapsa începe la 19 iulie 2007 și expiră la 18 iulie 2017.

Astfel, de la data de 30 ianuarie

2009, curgea termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 C. proc. pen., în care

condamnatul R.V.A. putea formula contestație în anulare și care expira la data

de 10 februarie 2009 ( zi de marți lucrătoare), contestația în anulare

formulată de condamnat, a fost expediată, însă de către tatăl său R.V.P.,

potrivit mențiunii de pe plicul anexat, conform ștampilei poștei 15 iunie 2009

(fila 16 dosarul curții de apel), înregistrarea la Curtea de Apel Pitești fiind făcută la 18 iunie 2009, conform ștampilei de pe fila 1 din

dosarul curții de apel, așa încât exercitarea căii extraordinare de atac de

către contestatorul condamnat s-a făcut cu depășirea termenului menționat.

Mai mult, dacă ar fi fost apreciată

ca o nouă contestație în anulare, completarea, pe care, contestatorul condamnat

a depus-o astăzi, la dosarul prezentei cauze, aceasta era exercitată tot cu

depășirea termenului menționat prevăzut la art. 388 alin. (1) C. proc. pen., depășirea

termenului fiind și mai mare, deoarece dispozițiile legale invocate prevăd, în

mod expres, durata termenului și momentul de la care acesta începe să curgă

pentru exercitarea căii de atac a contestației în anulare, așa cum s-a mai

menționat.

Așadar, în cauză nu este îndeplinită una

din condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv aceea

cu privire la formularea în termen a contestației în anulare, condiție a cărei

examinare primează, în raport cu analiza motivelor de contestație în anulare invocate

și a cărei neîndeplinire, atrage inadmisibilitatea contestației în anulare

formulată de contestatorul condamnat R.V.A.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul

condamnat R.V.A. împotriva deciziei penale nr. 295 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3164/109/2007.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C.

proc. pen. se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.