ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2937/2009

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin adresa nr. 830/46/2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, înregistrată prin Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 3754 la 14 iulie 2007 și pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 830/46/2009 la 14 iulie 2009 prin care se menționează înaintarea dosarului mai sus arătat împreună cu cererea formulată de R.V.A. prin care contestă decizia nr. 295 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3164/109/2007 spre competentă soluționare.

Prin decizia penală nr. 57/A de la 7 iulie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 830/46/2009 s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cheltuielile judiciare avansate de stat, care nu includ și onorariul avocatului din oficiu, au rămas în sarcina statului. În considerentele deciziei mai sus menționate, curtea de apel a reținut că la data de 18 iunie 2009, R.V.A. a formulat contestație privind anularea deciziei penale nr. 295 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea contestație s-a invocat nelegalitatea și netemeinicia acestei decizii penale.

Analizând actele și lucrările dosarului, curtea de apel a reținut că prin sentința penală nr. 9/MF din 20 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol, pedeapsa fiind redusă la 10 ani închisoare prin decizia penală nr. 95/A-MF din 30 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul, recursurile fiind respinse prin decizia penală nr. 295 din 29 ianuarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Nemulțumit de modul de soluționare a recursului, contestatorul s-a adresat Curții de Ape Pitești pentru anularea deciziei penale date în recurs-hotărâre pe care acesta o consideră nelegală și netemeinică.

În legătură cu competența de soluționare a cauzei sunt aplicabile dispozițiile art. 389 alin. (1) C. proc. pen. Potrivit acestora, contestația în anulare se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere. În atare situație, Înaltei Curți de Casație și Justiție i-a revenit competența soluționării prezentei cauze, întrucât a pronunțat decizia pe care contestatorul a apreciat-o ca fiind nelegală și netemeinică. În altă ordine de idei, reținând că obiectul criticii l-a constituit legalitatea și temeinicia hotărârii date în recurs, critici ce pot fi invocate prin exercitarea căilor ordinare de atac, tot Înaltei Curți de Casație și Justiție revenindu-i competența judecării cauzei, indiferent dacă, aceasta i-ar fi reapreciată, drept una ordinară și nu extraordinară cum este contestația în anulare.

Așadar, în baza acestei argumentații a fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cheltuielile judiciare avansate de stat, care nu includ și onorariu avocat oficiu au rămas în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

În contestația în anulare formulată aflată la filele 1-6 dosarul curții de apel și care face în prezent obiectul cauzei de față, prin învestirea instanței supreme în condițiile mai sus arătate, contestatorul R.V.A., aflat în stare de deținere în Penitenciarul Colibași a arătat că dosarul său constituie o înscenare, care s-a finalizat prin condamnarea sa la 10 ani închisoare, solicitând anularea deciziei pe care o consideră nelegală și netemeinică, dată cu încălcarea legii, că nu i-au fost puse în discuție cererile pe care le-a formulat prealabil, nu i-a fost aprobată nicio expertiză, judecându-se fără citarea sau audierea părții vătămate sau a vreunui martor, fără îndreptarea erorilor materiale, considerându-se nevinovat, că în cauza sa hotărârea de respingere a recursului său era luată cu mult înainte de începerea ședinței de judecată, în urma traficului de influență și demersurilor ilegale, exterioare cauzei judecate, efectuate asupra judecătorilor de procurorii și judecătorii de la Tribunalul și Curtea de Apel Pitești, denunțați de el la D.N.A.

și majoritatea instituțiilor superioare din țară și străinătate. Contestatorul consideră că recursul formulat de acesta nu putea fi respins, sub nicio formă, de nimeni, întrucât este o încălcare flagrantă a prevederilor legale, procedurale, fiind o cale ordinară de atac, este motivat, justificat, iar motivul ce primează în cauză și care anulează din principiu respingerea recursului său ce s-a făcut ilegal constă în acela că fapta nu există și nici nu avea cum să existe și nici nu a fost săvârșită de el. În prezenta cauză aflată pe rolul Înaltei Curți a fost efectuat un referat la 8 septembrie 2009 de către Biroul Executări Penale, în care se menționează că s-a luat legătura telefonic cu grefier S.D., din cadrul Biroului Executări Penale al Tribunalului Argeș, care a comunicat că în baza sentinței penale nr. 9/MF din 20 mai 2008 privind pe inculpatul R.V.A.

s-a emis M.E:P.Î. nr. 13/MF/2008 din 30 ianuarie 2009, iar Penitenciarul Rahova a comunicat că pedeapsa începe la 19 iulie 2007 și expiră la 18 iulie 2017, referat aflat la fila 3 dosarul Înaltei Curți. La termenul de astăzi, s-a prezentat contestatorul condamnat R.V.A., aflat în stare de deținere și asistat de apărător desemnat din oficiu, avocat A.I. Înalta Curte a pus în discuție admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc. pen. Apărătorul contestatorului condamnat a lăsat soluția la aprecierea instanței, în raport cu solicitarea contestatorului de reducere a pedepsei.

Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere a contestației în anulare, ca inadmisibilă în principiu, întrucât apărările invocate nu se înscriu între cazurile expres prevăzute de textul de lege, iar, pe de altă parte, contestația nu a fost formulată de contestator, aflat în stare de arest, ci de R.V.P., astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 387 C. proc. pen. Contestatorul condamnat având personal cuvântul a solicitat termen pentru introducerea contestației în anulare, pe care a formulat-o în scris depunerea altor înscrisuri și atașarea dosarului în care s-a pronunțat decizia contestată, arătând că are apărător ales și depunând la dosarul cauzei contestația formulată în scris, la care a atașat și alte cereri olografe, aflate la filele 11-22 dosarul Înaltei Curți.

În contestația în anulare pe care contestatorul condamnat R.V.A. a formulat-o în scris, aflată la fila 20 dosarul Înaltei Curți, a invocat dispozițiile art. 386 lit. a), c) și e) C. proc. pen. Contestatorul condamnat a arătat că procedura de citare a părții vătămate și a mamei acesteia nu a fost legal îndeplinită, apreciind că prezența acestora la judecarea recursului era obligatorie pentru a fi audiate, a răspunde la întrebări și a da explicații, mai ales că a insistat verbal și în scris, citarea obligatorie a acestora, însă acestea au lipsit totuși la toate termenele de recurs și apel, nemotivat, nejustificat și la unele termene de fond. De asemenea, contestatorul condamnat a mai precizat că în mod ilegal, abuziv nu a fost lăsat să pună întrebări utile, concludente pentru soluționarea cauzei, părții vătămate, mamei acesteia, martorilor și nici judecătorul N.S.

sau procurorul nu au pus, deși au sesizat atât falsitatea actelor, procedurilor, declarațiilor, mărturiilor, neconcordanța dintre declarații, necoroborarea cu celelalte acte din dosar, dovedind clar infracțiunile și ilegalitățile comise de toți, împotriva sa în cauză. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A., sub aspectul admisibilității în principiu, Înalta Curte apreciază ca fiind inadmisibilă contestația în anulare pentru considerentele ce se vor arăta. Prin decizia penală nr. 295 de la 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3164/109/2007 au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și de recurentul inculpat R.V.A.

împotriva deciziei penale nr. 95/A/MF din 30 octombrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. S-a dedus din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reținerii și a arestării preventive de la 19 iulie 2007 la 29 ianuarie 2009. A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 650 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pentru a decide astfel, instanța supremă, ca instanță de recurs a reținut că prin sentința penală nr. 9/MF din 20 mai 2008, Tribunalul Argeș l-a condamnat pe inculpatul R.V.A. la pedepsele de 12 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus durata reținerii și a arestării preventive de la 19 iulie 2007 la zi. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale către partea civilă P.G.G. În esență, în fapt, prima instanță a reținut că la data de 18 iulie 2007, inculpatul R.V.A. a plecat cu un autoturism, aparținând martorului P.F., împreună cu martorii minori N.A.I., B.C.A. și B.M.G., spre comuna Stâlpeni, pentru a întreține relații intime cu F.E.D.

Pe drum, au hotărât, de comun acord, să meargă mai întâi la minorul P.M., unde, sub motivația că există posibilitatea ca martora F.E. să nu le răspundă, inculpatul le-a sugerat martorilor să o strige pe partea vătămată P.G.G. Aceasta din urmă s-a urcat în autoturism, cunoscându-i pe minorii P.M. și B.M.G. Deși urmau să se deplaseze la domiciliul martorei F.E., la un moment dat, inculpatul, cu toate că aflase de la martori că partea vătămată este minoră, a schimbat direcția de mers și, oprindu-se pe un câmp în afara localității, le-a cerut martorilor, mai puțin lui B.M.G., să coboare din autoturism și să meargă să o strige pe F.E. Ulterior, i-a cerut și martorului B.M.G. să plece, amenințându-l să coboare din autoturism, după care, profitând de vârsta fragedă a părții vătămate, prin exercitare de violențe, a întreținut cu aceasta mai multe raporturi sexuale normale și orale.

Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 95/A/MF din 30 octombrie 2008, admițând apelul declarat de inculpat, a desființat, în parte, sentința atacată și a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului de la 12 ani închisoare la 10 ani închisoare. Totodată a menținut starea de arest a inculpatului și a dedus durata reținerii și a arestării preventive de la 19 iulie 2007 la zi. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Împotriva deciziei sus-menționate au declarat recurs procurorul și inculpatul. Prin recursul declarat, parchetul a solicitat casarea deciziei și, pe fond, menținerea sentinței, iar recurentul inculpat, prin apărător a solicitat casarea ambelor hotărâri atacate, în temeiul art. 385 9 pct. 18, 17 și 14 C. proc.

pen. și achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (2) C. pen. și reducerea pedepsei aplicate pentru motivele arătate în partea introductivă a hotărârii. Înalta Curte, ca instanță de recurs a constatat că recursurile nu sunt fondate, reținând că din examinarea lucrărilor dosarului a rezultat că instanțele au stabilit corect fapta și vinovăția inculpatului, i-au dat o încadrare juridică corespunzătoare dispozițiilor legale și au individualizat în mod just pedeapsa aplicată. S-a menționat că săvârșirea infracțiunii de viol de către inculpat prin obligarea minorei la mai multe raporturi sexuale în interiorul autoturismului, iar apoi și în afara acestuia, deși negată de inculpat a fost cert dovedită prin declarațiile martorilor oculari P.M.

(filele 166-169 dos. urm. pen. și fila 35 dos. instanță fond), N.A.I. (filele 179-181 dos. urm. pen. și fila 34 dos. instanță fond), B.M. (filele 192-193 dos. urm. pen. și fila 33 dos. instanță), ale căror relații se coroborează cu concluziile raportului de constatare tehnico-științifică biocriminalistică – ADN (filele 106-112 dos. urm. pen.) și cu declarațiile constante ale părții vătămate care a explicat cu lux de amănunte cum a fost agresată și obligată să întrețină cu acesta mai multe raporturi sexuale timp de circa 2 ore și jumătate (filele 13-15 dos. urm. pen. și fila 94 dos. instanță).

Susținerile inculpatului că partea vătămată întreținea relații sexuale cu mai multe persoane și că era de o moralitate îndoielnică sunt contrazise de concluziile expertizei medico-legale efectuată în cauză la 19 iulie 2007 a doua zi după săvârșirea violului, care atestă că aceasta „prezenta o deflorare completă recentă ce poate data din data de 18/19 iulie 2007” și de relatările martorilor care confirmă susținerile părții vătămate. Așa fiind, nu se justifică nici achitarea și nici schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (2) C. pen. În raport de gradul ridicat de pericol social al infracțiunii săvârșite, reflectat de modul în care a conceput și realizat violul, de atitudinea nesinceră a inculpatului și de încercările de a intimida martorii și de a-i determina să-și schimbe declarațiile date în faza de urmărire penală, nu se justifică nici reducerea pedepsei care a fost just individualizată.

S-a considerat ca fiind nefondat și recursul parchetului. La reindividualizarea pedepsei de către instanța de apel au fost avute în vedere și evaluate corect, atât gradul de pericol social al faptei, cât și datele ce caracterizează persoana inculpatului în considerarea cărora a aplicat acestuia pedeapsa de 10 ani închisoare, just proporționalizată, care nu se impune a fi majorată așa cum a solicitat parchetul. Neexistând nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate, cu obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare. Legiuitorul român a prevăzut în conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, cazurile de contestație în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). De asemenea, prevederile art. 387 alin. (1) din același cod stipulează titularii care pot exercita calea extraordinară de atac a contestației în anulare și anume „ (1) Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) și d), și de procuror.” Totodată,

dispozițiile art. 388 C. proc. pen. evidențiază în mod expres termenul de introducere astfel „ (1) Contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) și e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere. (2) Contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d ) poate fi introdusă oricând.” De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „ (1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e), fără citarea părților.

(2) Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.” Înalta Curte, verificând contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A. a constatat că în cauză aceasta a fost exercitată de contestatorul condamnat și nu de tatăl acestuia, R.V.P., care doar a expediat contestația la Curtea de Apel Pitești, deoarece chiar din conținutul contestației rezultă în mod indubitabil că aceasta a fost formulată chiar de contestatorul condamnat R.V.A., acesta având calitatea de inculpat, în recurs, îndeplinind calitatea procesuală de parte care îi conferea posibilitatea formulării unei contestații în anulare, fiind respectate dispozițiile art. 387 alin. (1) C. proc.

pen. De altfel, Înalta Curte a fost investită printr-o decizie de declinare a competenței soluționării cauzei,și anume decizia penală nr. 57/A din 7 iulie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 830/46/2009, în ale cărei considerente a făcut referire expresă la titularul contestației în anulare, respectiv R.V.A. Înalta Curte, însă, verificând contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A., așa cum a fost completată la termenul de astăzi, prin indicarea cazurilor căii exercitate și anume dispozițiile art. 386 lit. a), c) și e) C. proc. pen., prin prisma dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., consideră că aceasta a fost făcută cu depășirea termenului de 10 zile stipulat de art. 388 alin. (1) C. proc.

pen. Termenul de 10 zile mai sus menționat este un termen procedural ce se calculează în condițiile art. 186 alin. (2) și (4) C. proc. pen. Astfel, „ art. 186 (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește. (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.” Or, așa cum rezultă din referatul întocmit de către Biroul Executări Penale și aflat la fila 3 dosarul Înaltei Curți, acesta a fost emis la 30 ianuarie 2009 în baza sentinței penale nr. 9/MF din 20 mai 2008 a Tribunalului Argeș, mandatul de executare al pedepsei închisorii privind pe condamnatul R.V.A., iar Penitenciarul Rahova a comunicat că pedeapsa începe la 19 iulie 2007 și expiră la 18 iulie 2017. Astfel, de la data de 30 ianuarie 2009, curgea termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 C. proc.

pen., în care condamnatul R.V.A. putea formula contestație în anulare și care expira la data de 10 februarie 2009 ( zi de marți lucrătoare), contestația în anulare formulată de condamnat, a fost expediată, însă de către tatăl său R.V.P., potrivit mențiunii de pe plicul anexat, conform ștampilei poștei 15 iunie 2009 (fila 16 dosarul curții de apel), înregistrarea la Curtea de Apel Pitești fiind făcută la 18 iunie 2009, conform ștampilei de pe fila 1 din dosarul curții de apel, așa încât exercitarea căii extraordinare de atac de către contestatorul condamnat s-a făcut cu depășirea termenului menționat. Mai mult, dacă ar fi fost apreciată ca o nouă contestație în anulare, completarea, pe care, contestatorul condamnat a depus-o astăzi, la dosarul prezentei cauze, aceasta era exercitată tot cu depășirea termenului menționat prevăzut la art. 388 alin. (1) C. proc.

pen., depășirea termenului fiind și mai mare, deoarece dispozițiile legale invocate prevăd, în mod expres, durata termenului și momentul de la care acesta începe să curgă pentru exercitarea căii de atac a contestației în anulare, așa cum s-a mai menționat. Așadar, în cauză nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv aceea cu privire la formularea în termen a contestației în anulare, condiție a cărei examinare primează, în raport cu analiza motivelor de contestație în anulare invocate și a cărei neîndeplinire, atrage inadmisibilitatea contestației în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A. Față de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A.

împotriva deciziei penale nr. 295 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3164/109/2007. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A. împotriva deciziei penale nr. 295 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3164/109/2007. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 500 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 septembrie 2009.