ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3351/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3351/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

penale, deliberând, a reținut următoarele:

Prin Sentința penală nr. 224 din 4 iunie

2009, Tribunalul Argeș, a dispus condamnarea inculpaților:

- I.M.G. la pedeapsa

de 8 ani închisoare cu executare în regim de detenție, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. și interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru o

perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie,

deducând prevenția 12 ianuarie 2007 la zi și menținând starea de arest;

- G.S.R., la pedeapsa

de 6 ani închisoare cu executare în regim de detenție, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă

accesorie, deducând prevenția 12 ianuarie 2007 la zi și menținând starea de

arest;

- T.V., la o pedeapsă

rezultantă de 8 ani închisoare (8 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută

de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și 8 ani închisoare

pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001) cu

executare în regim de detenție și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea

pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, deducând prevenția 12 ianuarie 2007

la zi și menținând starea de arest;

- F.V. la pedeapsa de

8 ani închisoare cu executare în regim de detenție, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea

pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.

S-a luat act că

părțile vătămate B.I.E., M.A.M. și S.A.M. nu s-au constituit părți civile.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că, după ce a întreținut raporturi

sexuale cu trei bărbați, la data de 9 ianuarie 2007, partea vătămată B.I.E. a

fost luată de inculpatul G.S.R. în autoturismul său, deplasându-se pe

autostrada Pitești - București, unde a fost urcată în autoturismul B. al

inculpatului F.V., în care se mai afla inculpatul T.V. și condusă la locuința

inculpatului I.M.G..

A doua zi, partea

vătămată a fost condusă de inculpații F.V. și I.M.G. la locuința inculpatului

T.V. din București și obligată să se prostitueze.

Ulterior, inculpatul

F.V. a solicitat martorei C.I.F. 1.000 euro în schimbul eliberării părții

vătămate B.I.E..

Martora a sesizat

situația organelor de urmărire penală, care organizând un flagrant i-a surprins

pe inculpatul I.M.G., numitul L.N., împreună cu partea vătămată B.I.E., care a

fost "recuperată", ocazie cu care inculpatul F.V. a fugit de la locul

faptei.

În ziua de 12

ianuarie 2007, la percheziția domiciliară de la locuința inculpatului T.V. a

fost găsită partea vătămată M.A.M., în vârstă de 14 ani, care a fost obligată

să practice prostituția, alături de B.I.E. și alte 4 - 5 fete minore, așa cu

rezultă din declarațiile părții vătămate.

S-a mai reținut că

partea civilă B.I.E. a fost condusă în comuna Găneasa, județul Ilfov, și apoi

la locuința inculpatului I.M.G., unde i s-a adus la cunoștință că trebuie să

practice prostituția în folosul inculpaților, dar întrucât a refuzat,

inculpații I.M.G. și F.V. au vândut-o numitului "A.S.", pentru suma

de 1.400 lei.

Instanța de fond a

apreciat că toți inculpații au acționat în baza unui plan prestabilit, în

sensul că la 9 ianuarie 2007, au răpit-o pe partea vătămată B.I.E. în scopul

exploatării, respectiv a obligării la practicarea prostituției în beneficiul

lor.

Prin Decizia penală

nr. 85/A din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Pitești a admis apelul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, desființând în parte sentința penală

atacată, sensul în care a reținut față de inculpatul T.V. dispozițiile art. 37

lit. a) C. pen., pentru fiecare infracțiune în parte, menținând pedeapsa

rezultantă de 8 ani închisoare și a interzicerii drepturilor prevăzute de art.

64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 5 ani, pedeapsă pe care a

contopit-o cu restul de 606 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 5

ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 196 din 12 ianuarie 2004 a

Tribunalului București, ca urmare a revocării beneficiului liberării

condiționate.

Celelalte dispoziții

ale sentinței penale atacate au fost menținute, fiind respinse apelurile

inculpaților I.M.G., T.V., G.S.R. și F.V., iar starea de arest a inculpaților

I.M.G. și T.V. a fost menținută.

Prin Decizia nr. 635

din 8 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpații I.M.G.,

G.S.R. și F.V., a casat în parte hotărârile atacate, numai cu privire la

inculpații T.V., I.M.G. și G.S.R., în sensul reținerii dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., și reducerii pedepselor principale aplicate inculpaților I.M.G.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a)

din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit.

b) C. pen., de la 8 ani închisoare la 7 ani închisoare și G.S.R. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea

nr. 678/2001, de la 6 ani închisoare la 5 ani și 3 luni închisoare.

S-au descontopit

pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului T.V. de 8 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor prevăzută art. 64 lit. a) și b) C. pen., în pedepsele

componente de 8 ani închisoare, 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzută art. 64 lit. a) și b) C. pen., și restul neexecutat de

606 zile rămas din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală

nr. 196/2004 a Tribunalului București, majorându-se pedepsele principale pentru

infracțiunile prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr.

678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 13 alin. (1) din Legea

nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., de la 8 ani închisoare la 9

ani închisoare, în final stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 9 ani

închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute art. 64 lit. a) și b) C.

pen.

S-a casat în

totalitate decizia atacată față de inculpatul F.V., trimițându-se cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate față de inculpații T.V., G.S.R. și

I.M.G., deducându-se prevenția pentru inculpații T.V. și I.M.G. de la 12

ianuarie 2007 la 2 martie 2012, respingându-se, totodată, recursul inculpatului

T.V..

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța supremă a reținut, în esență, că, deși inculpatul

F.V. a invocat în apelul o serie de încălcări ale dispozițiilor legale,

instanța de prim control judiciar, nesocotind prevederile art. 378 alin. (2) C.

proc. pen., nu a răspuns la "majoritatea acestor critici, esențiale,

pentru clarificarea situației juridice și reținerea vinovăției inculpatului, de

natură a-i garanta drepturile și a influența soluția, mulțumindu-se să facă o

analiză a cauzei doar din perspectiva tratamentului sancționator în ceea ce-l

privește" omitând chiar să indice "probele concordante care au condus

la pronunțarea hotărârii de condamnare a inculpatului, în condițiile în care

acesta a negat în mod constant comiterea faptei".

Prin Decizia penală

nr. 44/A din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Argeș declarat împotriva Sentinței nr. 224 din 4 iunie 2009 a

Tribunalului Argeș, desființând, în parte, hotărârea atacată numai cu privire

la inculpatul F.V., în sensul majorării pedeapsei aplicate acestuia pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea

nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. la 9 ani închisoare,

menținând măsura arestării preventive cu consecința deducerii prevenției de la

23 martie 2013 la zi, precum și celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins ca

nefondat apelul inculpatului F.V..

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de prim control judiciar, în rejudecare, a reținut,

în esență, că, la data de 9 ianuarie 2007, inculpatul F.V. împreună cu

coinculpații M.G., T.V., G.S.R. a răpit-o pe partea vătămată B.I.E., a

transportat-o, a cazat-o și a forțat-o prin amenințare să se prostitueze în

favoarea sa, iar pentru eliberarea acesteia i-a solicitat martorei C.I.F. suma

de 1.000 euro.

În seara zilei de 11

ianuarie 2007, organele de poliție organizând un flagrant ca urmare a sesizării

martorei C.I.F., i-au depistat pe inculpatul I.M.G., numitul L.N. și inculpatul

F.V. în timp ce încercau să facă schimbul cu partea vătămată B.I.E. pentru suma

de bani solicitată, ultimul dintre inculpați reușind să fugă.

Vinovăția

inculpatului F.V. a fost constatată de instanța de prim control judiciar pe

baza coroborării denunțului formulat de martora C.I.F., cu declarațiile părții

vătămate B.I.E., ale martorilor I.M.F., T.I., L.N., procesul-verbal de prindere

în flagrant, mijloace de probă care au confirmat implicarea sa în răpirea

părții vătămate, dar și în efectuarea schimbului din data de 11 ianuarie 2007,

fiind prezentate și analizate pe larg, în final înlăturându-se declarațiile de

nerecunoaștere ale inculpatului ca neconforme cu realitatea faptică.

În drept, s-a reținut

că fapta inculpatului F.V. întrunește elementele constitutive al infracțiunii

prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.. Întrucât acesta împreună cu alți

coinculpați a răpit-o pe partea vătămată, a transportat-o, a cazat-o și a

forțat-o prin amenințare să se prostitueze în favoarea sa, motiv pentru care

s-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea inculpatului de schimbare a

încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea

nr. 678/2001, text prin care legiuitorul a incriminat recrutarea,

transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor în scopul

exploatării sale.

Sub aspectul

tratamentului tratamentului sancționator s-a considerat că în raport de

criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. și de respectarea principiului

proporționalității, în sensul corectei adecvări a pedepsei, nu se impune

reținerea dispozițiilor art. 74 lit. a), b) și c) C. pen. și ale art. 86

1

C. pen., cu atât mai mult cu cu cât inculpatul F.V. a fost condamnat și pentru

ale fapte penale, aflate de Judecătoria Buftea în anul 2010.

S-a

constatat că parchetul a declarat apelul în termen, în condițiile în care

hotărârea instanței de fond a fost pronunțată la 4 iunie 2009, iar Adresa nr. 3166/2009

prin care s-a înaintat calea de atac exercitată de Ministerul Public s-a

înregistrat la Tribunalul Argeș 12 iunie 2009, deci în termenul de 10 zile

prevăzut în art. 363 alin. (1) C. proc. pen.

Instanța de prim

control judiciar a apreciat ca fiind fondat apelul parchetului, întrucât în

raport de pericolul social concret al faptei săvârșite de către inculpatul

F.V., caracterul continuat al acesteia, precum și de datele care caracterizează

persoana acestuia, inclusiv comiterea de noi fapte penale, se impune majorarea

pedepsei.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul F.V., invocând

cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 3, 12 și 17 C. proc.

pen.

În principal, s-a

solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât judecătorii din apel, la

data de 21 martie 2013, când au dispus arestarea sa preventivă și-au spus

părerea cu privire la soluția pe care o vor pronunța, având în vedere că au

făcut referiri la vinovăția cu care ar fi comis infracțiunile pentru care a

fost trimis în judecată, dar și pentru că instanța de prim control judiciar nu

s-a conformat celor două decizii date de instanța supremă, în rejudecare

omițându-se să-i fie verificate criticile formulate, ba mai mult a fost

soluționată încă o dată calea de atac a apelului promovată de parchet, deși

aceasta, nu îl viza, procurorul extinzând-o în ceea ce-l privește abia după

împlinirea termenului prevăzut de lege, adică cu ocazia dezbaterilor, cu atât

mai mult cu cât prin Decizia nr. 635/2012, Înalta Curte respinsese recursul

procurorului.

În același context,

s-a arătat că nu a fost admisă cererea de probatorii formulată, administrarea,

respectiv readministrarea probelor fiind necesară pentru corecta stabilirea a

situației de fapt și vinovăției inculpatului, caz în care s-ar fi constatat că

nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de

persoane.

În subsidiar, a fost

criticat cuantumul pedepsei solicitându-se reținerea circumstanțelor atenuante

cu consecința reducerii pedepsei sub minimul prevăzut de lege.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin.

(1) pct. 3, 12, 14, 17

2

C. proc. pen., precum și din oficiu,

potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază

recursul declarat de inculpatul F.V. ca fondat, pentru următoarele

considerente:

Unul dintre cazurile

de incompatibilitate reglementate de art. 47 alin. (2) C. proc. pen. constă în

exprimarea cu anticipație de către judecător a părerii sale asupra soluției ce

ar putea fi dată în cauza cu care a fost învestit.

În speță, judecătorii

învestiți cu soluționarea apelului au dispus, la data de 21 martie 2013, prin

Încheierea nr. 30/2013, arestarea preventivă a inculpatului F.V., reținând

anumite împrejurări faptice, fără însă a face afirmații neechivoce, categorice

asupra vinovăției acestuia.

De altfel,

constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea

măsurii arestării preventive, s-a reținut, într-un mod succint, că există

indicii temeinice privind contribuția inculpatului F.V. la comiterea faptelor

din 21 decembrie 2006 și 9 ianuarie 2007, fără însă să transpară vreo idee

preconcepută în legătură cu soluția ce urma a se pronunța, respectiv că

inculpatul va fi condamnat.

Împrejurarea că norma

de procedură penală condiționează arestarea preventivă de existența unor

indicii temeinice din care să rezulte săvârșirea unei fapte prevăzute de legea

penală nu echivalează cu stabilirea vinovăției inculpatului, dovedirea acesteia

fiind rezultatul procesului deliberativ precedat de administrarea directă și

nemijlocită a probelor atât în acuzare cât și în apărare de către instanță.

Faptul că cei doi

judecători nu și-au exprimat părerea asupra fondului cauzei în momentul în care

au dispus arestarea preventivă, păstrându-și astfel obiectivitatea, o dovedește

însăși motivarea încheierii din 21 martie 2013 în cuprinsul căreia nu se face o

prezentare amplă a situației de fapt și nicio analiză a probatoriului în

susținerea acuzației, ba mai mult se precizează doar cu titlu general că din

elementele de probă se desprinde bănuiala legitimă că inculpatul F.V. împreună

cu alte persoane ar fi racolat victimele traficului de persoane,

transportându-le în diferite locații, unde erau constrânse să întrețină relații

sexuale contra cost.

Ca atare, Înalta

Curte constată că judecătorii care în rejudecarea apelului au dispus luarea

unei măsuri preventive privative de libertate nu se află în situația de

incompatibilitate prevăzută de art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

Hotărârea recurată

este supusă casării prin prisma cazului prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., atunci când este contrară legii sau dacă prin intermediul

acesteia s-a făcut o greșită aplicare a legii.

În speță, Curtea de

Apel Pitești, conformându-se Deciziei nr. 635/2012 a Înaltei Curți, în mod

corect, s-a pronunțat în limitele în care hotărârea a fost casată, rejudecând

atât apelul inculpatului F.V., cât și cel promovat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Argeș cu privire la acest inculpat.

Față de considerentele

hotărârii anterior menționate care au stat la baza rejudecării cauzei în

integralitate, dar numai față de inculpatul F.V., rezultă că instanța de prim

control judiciar trebuia să reexamineze cauza nu doar prin prisma criticilor

invocate de inculpat, ci și în raport de motivele dezvoltate de parchet, în

susținerea propriei căi de atac a apelului.

Astfel, instanța

supremă fiind învestită cu recursul parchetului care viza majorarea pedepselor

aplicate inculpaților, inclusiv inculpatului F.V., nu a mai analizat acest

motiv față de inculpat, nici măcar prin prisma propriei sale căi de atac,

întrucât a constatat că instanța de prim control judiciar nu rezolvase fondul

cauzei ca urmare a faptului că omisese să se pronunțe asupra unor cereri și

apărări esențiale formulate de către inculpat.

Că așa stau,

lucrurile, o dovedește însăși motivarea hotărârii de îndrumare în cuprinsul

căreia se precizează că în raport de soluția ce va fi pronunțată față de

inculpatul F.V. nu se mai impune analizarea cazului de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., critica privind

individualizarea pedepsei urmând să fie avută în vedere în rejudecare atât prin

prisma apelului promovat de parchet, cât și al celui declarat de inculpat.

Această împrejurare

rezultă chiar din dispozițiile instanței supreme care admițând recursurile

formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul F.V., a

casat în totalitate Decizia penală nr. 85/A din 15 septembrie 2011 a Curții de

Apel Pitești, cu privire la acest inculpat și a trimis cauza spre rejudecare la

același instanță.

Potrivit art. 374 C.

proc. pen. motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau

prin memoriu separat, care trebuie depus la instanța de apel cel mai târziu

până în ziua judecății, acestea putând fi însă formulate și oral în ziua

judecății.

Pentru ca judecata în

apel să poată fi desfășurată în contradictoriu, împrejurare ce presupune

cunoașterea motivelor de apel atât de către procuror cât și de către partea

adversă, norma procesual penal stabilește ca acestea să fie depuse în scris cel

mai târziu până în ziua judecății.

Cum însă pentru

depășirea acestui termen nu există o sancțiune procesuală ca în cazul căi de

atac a recursului, legiuitorul dă posibilitatea, în condițiile art. 374 teza

finală C. proc. pen., ca motivele de apel să fie formulate și oral, în ședință,

pentru asigurarea contradictorialității, în chiar ziua judecății.

Altfel spus pentru a

putea examina toate motivele de apel invocate, instanța de prim control judiciar

trebuie să verifice doar dacă declarația de apel a fost făcută în termen, fiind

lipsit de relevanță juridică faptul că motivele nu au fost dezvoltate în scris,

întrucât este suficient să fie formulate oral,chiar și în ziua judecății.

În concret, așa cum

corect a constatat și instanța de prim control judiciar, Ministerul Public a

declarat apel în termenul de 10 zile prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc.

pen., în condițiile în care Sentința penală nr. 224/2009 a Tribunalului Argeș a

fost pronunțată în 4 iunie 2009, iar cererea de apel formulată de Parchetul de

pe lângă Tribunalului Argeș și înaintată cu Adresa nr. 3166/2009 a fost

înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 12 iunie 2009.

De asemenea,

declarația de apel a parchetului, îi privea pe toți cei 4 inculpați trimiși în

judecată, deci și pe inculpatul F.V., situație în care instanța de prim control

judiciar era obligată să examineze calea de atac a Ministerului Public și din

perspectiva redozării pedepsei, chiar dacă această critică a fost dezvoltată în

scris doar pentru inculpatul T.V. întrucât procurorul în ziua judecății a

susținut același motiv pentru toții inculpații din cauză.

În același context,

se constată că, în rejudecarea apelurilor parchetului și inculpatului F.V.,

Curtea de Apel Pitești a respectat decizia dată în recurs prin care s-a statuat

că în vederea soluționării fondului cauzei instanța de prim control judiciar

urma să purceadă la analizarea tuturor cererilor esențiale formulate de acesta,

prin apărător (tardivitatea căi de atac a Ministerului Public, greșita

încadrare juridică a faptei cu consecința schimbării acesteia), dar și a

probelor administrate, proces în urma căruia să stabilească situația de fapt și

în ce măsură apărările inculpatului își găsesc corespondent în probatoriu.

În concret,

judecătorii apelului, conformându-se dispozițiilor art 385

18

alin.

(1) C. proc. pen., au lămuri cauza sub toate aspectele și au stabilit

împrejurările faptice în care a acționat inculpatul F.V. împreună I.M.G., T.V.

și G.S.R. pentru a o trafica pe partea vătămată B.I.E. în scopul de a o

exploata sexual.

Astfel, au fost

prezentate de o manieră amplă atât situația de fapt cât și mijloacele de probă

din care a rezultat că inculpatul a participat la răpirea părții vătămate,

ajutând la transportarea sa la imobilul unde a fost obligată să întrețină

raporturi sexuale contra cost, precum și că a fost implicat în vânzarea

acesteia către martora C.I.F..

Nu în ultimul rând,

instanța de apel a explicat rațiunile avute în vedere la înlăturarea declarațiilor

de nerecunoaștere ale inculpatului F.V., precum și a cererii de schimbarea a

încadrării juridice a faptelor, reținând același încadrare ca din rechizitoriu,

dar nu și în ultimul rând a celei de constatare a tardivității căi de atac

promovate de parchet.

Concluzionând, Înalta

Curte constată că vinovăția inculpatului F.V. a fost reținută din coroborarea

ansamblului probator administrat în cauză, instanța de prim control judiciar,

în rejudecare, respectând dispozițiile date în recurs, a identificat și

analizat mijloacele de probă pe care și-a fundamentat soluția de condamnare,

expunând în același timp împrejurările de fapt și de drept care au condus la

hotărârea adoptată, precum și motivele pentru care au fost înlăturate apărările

inculpatului.

De altfel, ceea ce

critică recurentul prin invocarea dispozițiilor art. 385

9

alin. (1)

pct. 12 și, în parte ale pct. 17 C. proc. pen., nu este o problemă de drept,

care poate fi supusă controlului judiciar în cadrul acestor cazuri de casare,

ci acesta se referă cu preponderență exclusiv la situația de fapt reținută,

solicitând în realitate stabilirea altor împrejurări faptice, cu consecința

absolvirii sale de vinovăție, în condițiile în care susținând, cu titlu

general, lipsa tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de

persoane tinde de fapt să demonstreze că fapta mi există.

Or, verificarea

respectării, în rejudecare, a dispozițiilor legale nu poate aduce atingere

situației de fapt reținute de prima instanță și de către cea de apel.

În realitate,

criticile aduse hotărârii date în apel se încadrau anterior datei de 12

februarie 2013 în cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 18 C. proc. pen., dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 2/2013 prin

care s-au adus modificări normei procesual penale, inclusiv sub aspectul

abrogării acestui text de lege, motiv pentru care nu mai pot fi examinate în

prezent, în condițiile în care în sistemul nostru juridic recursul în materie

penală este reglementat ca o cale de atac devolutivă în drept, iar soluția

atacată a fost pronunțată la 11 aprilie 2013, deci ulterior schimbărilor

legislative intervenite.

În același context,

reglementările în vigoare permit cenzurarea unei hotărâri prin prisma cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.,

doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de

lege, chiar și ca efect al cauzelor de agravare sau atenuare.

În cauză, pedeapsa a

fost stabilită recurentului inculpat F.V. în limite legale, în condițiile în care

tratamentul sancționator pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și

(2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 este închisoarea de la 5 ani la 15 ani, iar

acesta a fost condamnat la 9 ani, reținându-se și forma continuată a

infracțiunii.

Constatând, așadar,

că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 3, 12, 14 și 17

2

C. proc. pen. și nici nu se

regăsește vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în

temeiul art. 385

1

3 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul F.V., urmând să-i deducă și

prevenția.

Având

în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul F.V. împotriva Deciziei penale nr.

44/A din 11 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 8136/1/2011.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 23 martie

2013 la 31 octombrie 2013.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 350 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 31

octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL