ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3351/2013

Asupra recursurilor penale, deliberând, a reținut următoarele: Prin Sentința penală nr. 224 din 4 iunie 2009, Tribunalul Argeș, a dispus condamnarea inculpaților: - I.M.G. la pedeapsa de 8 ani închisoare cu executare în regim de detenție, pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, deducând prevenția 12 ianuarie 2007 la zi și menținând starea de arest; - G.S.R., la pedeapsa de 6 ani închisoare cu executare în regim de detenție, pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, deducând prevenția 12 ianuarie 2007 la zi și menținând starea de arest; - T.V., la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare (8 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și 8 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001) cu executare în regim de detenție și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, deducând prevenția 12 ianuarie 2007 la zi și menținând starea de arest; - F.V. la pedeapsa de 8 ani închisoare cu executare în regim de detenție, pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie. S-a luat act că părțile vătămate B.I.E., M.A.M. și S.A.M. nu s-au constituit părți civile. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, după ce a întreținut raporturi sexuale cu trei bărbați, la data de 9 ianuarie 2007, partea vătămată B.I.E. a fost luată de inculpatul G.S.R. în autoturismul său, deplasându-se pe autostrada Pitești - București, unde a fost urcată în autoturismul B. al inculpatului F.V., în care se mai afla inculpatul T.V. și condusă la locuința inculpatului I.M.G.. A doua zi, partea vătămată a fost condusă de inculpații F.V.

și I.M.G. la locuința inculpatului T.V. din București și obligată să se prostitueze. Ulterior, inculpatul F.V. a solicitat martorei C.I.F. 1.000 euro în schimbul eliberării părții vătămate B.I.E.. Martora a sesizat situația organelor de urmărire penală, care organizând un flagrant i-a surprins pe inculpatul I.M.G., numitul L.N., împreună cu partea vătămată B.I.E., care a fost "recuperată", ocazie cu care inculpatul F.V. a fugit de la locul faptei. În ziua de 12 ianuarie 2007, la percheziția domiciliară de la locuința inculpatului T.V. a fost găsită partea vătămată M.A.M., în vârstă de 14 ani, care a fost obligată să practice prostituția, alături de B.I.E. și alte 4 - 5 fete minore, așa cu rezultă din declarațiile părții vătămate.

S-a mai reținut că partea civilă B.I.E. a fost condusă în comuna Găneasa, județul Ilfov, și apoi la locuința inculpatului I.M.G., unde i s-a adus la cunoștință că trebuie să practice prostituția în folosul inculpaților, dar întrucât a refuzat, inculpații I.M.G. și F.V. au vândut-o numitului "A.S.", pentru suma de 1.400 lei. Instanța de fond a apreciat că toți inculpații au acționat în baza unui plan prestabilit, în sensul că la 9 ianuarie 2007, au răpit-o pe partea vătămată B.I.E. în scopul exploatării, respectiv a obligării la practicarea prostituției în beneficiul lor. Prin Decizia penală nr. 85/A din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Pitești a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, desființând în parte sentința penală atacată, sensul în care a reținut față de inculpatul T.V.

dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., pentru fiecare infracțiune în parte, menținând pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 5 ani, pedeapsă pe care a contopit-o cu restul de 606 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 196 din 12 ianuarie 2004 a Tribunalului București, ca urmare a revocării beneficiului liberării condiționate. Celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate au fost menținute, fiind respinse apelurile inculpaților I.M.G., T.V., G.S.R. și F.V., iar starea de arest a inculpaților I.M.G. și T.V. a fost menținută. Prin Decizia nr. 635 din 8 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpații I.M.G., G.S.R.

și F.V., a casat în parte hotărârile atacate, numai cu privire la inculpații T.V., I.M.G. și G.S.R., în sensul reținerii dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., și reducerii pedepselor principale aplicate inculpaților I.M.G., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., de la 8 ani închisoare la 7 ani închisoare și G.S.R. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, de la 6 ani închisoare la 5 ani și 3 luni închisoare. S-au descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului T.V.

de 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzută art. 64 lit. a) și b) C. pen., în pedepsele componente de 8 ani închisoare, 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzută art. 64 lit. a) și b) C. pen., și restul neexecutat de 606 zile rămas din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 196/2004 a Tribunalului București, majorându-se pedepsele principale pentru infracțiunile prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., de la 8 ani închisoare la 9 ani închisoare, în final stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a casat în totalitate decizia atacată față de inculpatul F.V., trimițându-se cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești. S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate față de inculpații T.V., G.S.R. și I.M.G., deducându-se prevenția pentru inculpații T.V. și I.M.G. de la 12 ianuarie 2007 la 2 martie 2012, respingându-se, totodată, recursul inculpatului T.V.. Pentru a pronunța această hotărâre instanța supremă a reținut, în esență, că, deși inculpatul F.V. a invocat în apelul o serie de încălcări ale dispozițiilor legale, instanța de prim control judiciar, nesocotind prevederile art. 378 alin. (2) C. proc.

pen., nu a răspuns la "majoritatea acestor critici, esențiale, pentru clarificarea situației juridice și reținerea vinovăției inculpatului, de natură a-i garanta drepturile și a influența soluția, mulțumindu-se să facă o analiză a cauzei doar din perspectiva tratamentului sancționator în ceea ce-l privește" omitând chiar să indice "probele concordante care au condus la pronunțarea hotărârii de condamnare a inculpatului, în condițiile în care acesta a negat în mod constant comiterea faptei". Prin Decizia penală nr. 44/A din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș declarat împotriva Sentinței nr. 224 din 4 iunie 2009 a Tribunalului Argeș, desființând, în parte, hotărârea atacată numai cu privire la inculpatul F.V., în sensul majorării pedeapsei aplicate acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

la 9 ani închisoare, menținând măsura arestării preventive cu consecința deducerii prevenției de la 23 martie 2013 la zi, precum și celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins ca nefondat apelul inculpatului F.V.. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de prim control judiciar, în rejudecare, a reținut, în esență, că, la data de 9 ianuarie 2007, inculpatul F.V. împreună cu coinculpații M.G., T.V., G.S.R. a răpit-o pe partea vătămată B.I.E., a transportat-o, a cazat-o și a forțat-o prin amenințare să se prostitueze în favoarea sa, iar pentru eliberarea acesteia i-a solicitat martorei C.I.F. suma de 1.000 euro. În seara zilei de 11 ianuarie 2007, organele de poliție organizând un flagrant ca urmare a sesizării martorei C.I.F., i-au depistat pe inculpatul I.M.G., numitul L.N.

și inculpatul F.V. în timp ce încercau să facă schimbul cu partea vătămată B.I.E. pentru suma de bani solicitată, ultimul dintre inculpați reușind să fugă. Vinovăția inculpatului F.V. a fost constatată de instanța de prim control judiciar pe baza coroborării denunțului formulat de martora C.I.F., cu declarațiile părții vătămate B.I.E., ale martorilor I.M.F., T.I., L.N., procesul-verbal de prindere în flagrant, mijloace de probă care au confirmat implicarea sa în răpirea părții vătămate, dar și în efectuarea schimbului din data de 11 ianuarie 2007, fiind prezentate și analizate pe larg, în final înlăturându-se declarațiile de nerecunoaștere ale inculpatului ca neconforme cu realitatea faptică.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului F.V. întrunește elementele constitutive al infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.. Întrucât acesta împreună cu alți coinculpați a răpit-o pe partea vătămată, a transportat-o, a cazat-o și a forțat-o prin amenințare să se prostitueze în favoarea sa, motiv pentru care s-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, text prin care legiuitorul a incriminat recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor în scopul exploatării sale. Sub aspectul tratamentului tratamentului sancționator s-a considerat că în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

și de respectarea principiului proporționalității, în sensul corectei adecvări a pedepsei, nu se impune reținerea dispozițiilor art. 74 lit. a), b) și c) C. pen. și ale art. 86 1 C. pen., cu atât mai mult cu cu cât inculpatul F.V. a fost condamnat și pentru ale fapte penale, aflate de Judecătoria Buftea în anul 2010. S-a constatat că parchetul a declarat apelul în termen, în condițiile în care hotărârea instanței de fond a fost pronunțată la 4 iunie 2009, iar Adresa nr. 3166/2009 prin care s-a înaintat calea de atac exercitată de Ministerul Public s-a înregistrat la Tribunalul Argeș 12 iunie 2009, deci în termenul de 10 zile prevăzut în art. 363 alin. (1) C. proc. pen.

Instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind fondat apelul parchetului, întrucât în raport de pericolul social concret al faptei săvârșite de către inculpatul F.V., caracterul continuat al acesteia, precum și de datele care caracterizează persoana acestuia, inclusiv comiterea de noi fapte penale, se impune majorarea pedepsei. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul F.V., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 3, 12 și 17 C. proc. pen.

În principal, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât judecătorii din apel, la data de 21 martie 2013, când au dispus arestarea sa preventivă și-au spus părerea cu privire la soluția pe care o vor pronunța, având în vedere că au făcut referiri la vinovăția cu care ar fi comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, dar și pentru că instanța de prim control judiciar nu s-a conformat celor două decizii date de instanța supremă, în rejudecare omițându-se să-i fie verificate criticile formulate, ba mai mult a fost soluționată încă o dată calea de atac a apelului promovată de parchet, deși aceasta, nu îl viza, procurorul extinzând-o în ceea ce-l privește abia după împlinirea termenului prevăzut de lege, adică cu ocazia dezbaterilor, cu atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 635/2012, Înalta Curte respinsese recursul procurorului.

În același context, s-a arătat că nu a fost admisă cererea de probatorii formulată, administrarea, respectiv readministrarea probelor fiind necesară pentru corecta stabilirea a situației de fapt și vinovăției inculpatului, caz în care s-ar fi constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane. În subsidiar, a fost criticat cuantumul pedepsei solicitându-se reținerea circumstanțelor atenuante cu consecința reducerii pedepsei sub minimul prevăzut de lege. Examinând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 3, 12, 14, 17 2 C. proc. pen., precum și din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul F.V.

ca fondat, pentru următoarele considerente: Unul dintre cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 47 alin. (2) C. proc. pen. constă în exprimarea cu anticipație de către judecător a părerii sale asupra soluției ce ar putea fi dată în cauza cu care a fost învestit. În speță, judecătorii învestiți cu soluționarea apelului au dispus, la data de 21 martie 2013, prin Încheierea nr. 30/2013, arestarea preventivă a inculpatului F.V., reținând anumite împrejurări faptice, fără însă a face afirmații neechivoce, categorice asupra vinovăției acestuia. De altfel, constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, s-a reținut, într-un mod succint, că există indicii temeinice privind contribuția inculpatului F.V.

la comiterea faptelor din 21 decembrie 2006 și 9 ianuarie 2007, fără însă să transpară vreo idee preconcepută în legătură cu soluția ce urma a se pronunța, respectiv că inculpatul va fi condamnat. Împrejurarea că norma de procedură penală condiționează arestarea preventivă de existența unor indicii temeinice din care să rezulte săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu echivalează cu stabilirea vinovăției inculpatului, dovedirea acesteia fiind rezultatul procesului deliberativ precedat de administrarea directă și nemijlocită a probelor atât în acuzare cât și în apărare de către instanță.

Faptul că cei doi judecători nu și-au exprimat părerea asupra fondului cauzei în momentul în care au dispus arestarea preventivă, păstrându-și astfel obiectivitatea, o dovedește însăși motivarea încheierii din 21 martie 2013 în cuprinsul căreia nu se face o prezentare amplă a situației de fapt și nicio analiză a probatoriului în susținerea acuzației, ba mai mult se precizează doar cu titlu general că din elementele de probă se desprinde bănuiala legitimă că inculpatul F.V. împreună cu alte persoane ar fi racolat victimele traficului de persoane, transportându-le în diferite locații, unde erau constrânse să întrețină relații sexuale contra cost. Ca atare, Înalta Curte constată că judecătorii care în rejudecarea apelului au dispus luarea unei măsuri preventive privative de libertate nu se află în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 47 alin. (2) C. proc.

pen. Hotărârea recurată este supusă casării prin prisma cazului prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., atunci când este contrară legii sau dacă prin intermediul acesteia s-a făcut o greșită aplicare a legii. În speță, Curtea de Apel Pitești, conformându-se Deciziei nr. 635/2012 a Înaltei Curți, în mod corect, s-a pronunțat în limitele în care hotărârea a fost casată, rejudecând atât apelul inculpatului F.V., cât și cel promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș cu privire la acest inculpat. Față de considerentele hotărârii anterior menționate care au stat la baza rejudecării cauzei în integralitate, dar numai față de inculpatul F.V., rezultă că instanța de prim control judiciar trebuia să reexamineze cauza nu doar prin prisma criticilor invocate de inculpat, ci și în raport de motivele dezvoltate de parchet, în susținerea propriei căi de atac a apelului.

Astfel, instanța supremă fiind învestită cu recursul parchetului care viza majorarea pedepselor aplicate inculpaților, inclusiv inculpatului F.V., nu a mai analizat acest motiv față de inculpat, nici măcar prin prisma propriei sale căi de atac, întrucât a constatat că instanța de prim control judiciar nu rezolvase fondul cauzei ca urmare a faptului că omisese să se pronunțe asupra unor cereri și apărări esențiale formulate de către inculpat. Că așa stau, lucrurile, o dovedește însăși motivarea hotărârii de îndrumare în cuprinsul căreia se precizează că în raport de soluția ce va fi pronunțată față de inculpatul F.V. nu se mai impune analizarea cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., critica privind individualizarea pedepsei urmând să fie avută în vedere în rejudecare atât prin prisma apelului promovat de parchet, cât și al celui declarat de inculpat. Această împrejurare rezultă chiar din dispozițiile instanței supreme care admițând recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul F.V., a casat în totalitate Decizia penală nr. 85/A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, cu privire la acest inculpat și a trimis cauza spre rejudecare la același instanță. Potrivit art. 374 C. proc. pen. motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau prin memoriu separat, care trebuie depus la instanța de apel cel mai târziu până în ziua judecății, acestea putând fi însă formulate și oral în ziua judecății.

Pentru ca judecata în apel să poată fi desfășurată în contradictoriu, împrejurare ce presupune cunoașterea motivelor de apel atât de către procuror cât și de către partea adversă, norma procesual penal stabilește ca acestea să fie depuse în scris cel mai târziu până în ziua judecății. Cum însă pentru depășirea acestui termen nu există o sancțiune procesuală ca în cazul căi de atac a recursului, legiuitorul dă posibilitatea, în condițiile art. 374 teza finală C. proc. pen., ca motivele de apel să fie formulate și oral, în ședință, pentru asigurarea contradictorialității, în chiar ziua judecății. Altfel spus pentru a putea examina toate motivele de apel invocate, instanța de prim control judiciar trebuie să verifice doar dacă declarația de apel a fost făcută în termen, fiind lipsit de relevanță juridică faptul că motivele nu au fost dezvoltate în scris, întrucât este suficient să fie formulate oral,chiar și în ziua judecății.

În concret, așa cum corect a constatat și instanța de prim control judiciar, Ministerul Public a declarat apel în termenul de 10 zile prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., în condițiile în care Sentința penală nr. 224/2009 a Tribunalului Argeș a fost pronunțată în 4 iunie 2009, iar cererea de apel formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalului Argeș și înaintată cu Adresa nr. 3166/2009 a fost înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 12 iunie 2009. De asemenea, declarația de apel a parchetului, îi privea pe toți cei 4 inculpați trimiși în judecată, deci și pe inculpatul F.V., situație în care instanța de prim control judiciar era obligată să examineze calea de atac a Ministerului Public și din perspectiva redozării pedepsei, chiar dacă această critică a fost dezvoltată în scris doar pentru inculpatul T.V.

întrucât procurorul în ziua judecății a susținut același motiv pentru toții inculpații din cauză. În același context, se constată că, în rejudecarea apelurilor parchetului și inculpatului F.V., Curtea de Apel Pitești a respectat decizia dată în recurs prin care s-a statuat că în vederea soluționării fondului cauzei instanța de prim control judiciar urma să purceadă la analizarea tuturor cererilor esențiale formulate de acesta, prin apărător (tardivitatea căi de atac a Ministerului Public, greșita încadrare juridică a faptei cu consecința schimbării acesteia), dar și a probelor administrate, proces în urma căruia să stabilească situația de fapt și în ce măsură apărările inculpatului își găsesc corespondent în probatoriu.

În concret, judecătorii apelului, conformându-se dispozițiilor art 385 18 alin. (1) C. proc. pen., au lămuri cauza sub toate aspectele și au stabilit împrejurările faptice în care a acționat inculpatul F.V. împreună I.M.G., T.V. și G.S.R. pentru a o trafica pe partea vătămată B.I.E. în scopul de a o exploata sexual. Astfel, au fost prezentate de o manieră amplă atât situația de fapt cât și mijloacele de probă din care a rezultat că inculpatul a participat la răpirea părții vătămate, ajutând la transportarea sa la imobilul unde a fost obligată să întrețină raporturi sexuale contra cost, precum și că a fost implicat în vânzarea acesteia către martora C.I.F..

Nu în ultimul rând, instanța de apel a explicat rațiunile avute în vedere la înlăturarea declarațiilor de nerecunoaștere ale inculpatului F.V., precum și a cererii de schimbarea a încadrării juridice a faptelor, reținând același încadrare ca din rechizitoriu, dar nu și în ultimul rând a celei de constatare a tardivității căi de atac promovate de parchet. Concluzionând, Înalta Curte constată că vinovăția inculpatului F.V. a fost reținută din coroborarea ansamblului probator administrat în cauză, instanța de prim control judiciar, în rejudecare, respectând dispozițiile date în recurs, a identificat și analizat mijloacele de probă pe care și-a fundamentat soluția de condamnare, expunând în același timp împrejurările de fapt și de drept care au condus la hotărârea adoptată, precum și motivele pentru care au fost înlăturate apărările inculpatului.

De altfel, ceea ce critică recurentul prin invocarea dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 12 și, în parte ale pct. 17 C. proc. pen., nu este o problemă de drept, care poate fi supusă controlului judiciar în cadrul acestor cazuri de casare, ci acesta se referă cu preponderență exclusiv la situația de fapt reținută, solicitând în realitate stabilirea altor împrejurări faptice, cu consecința absolvirii sale de vinovăție, în condițiile în care susținând, cu titlu general, lipsa tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane tinde de fapt să demonstreze că fapta mi există. Or, verificarea respectării, în rejudecare, a dispozițiilor legale nu poate aduce atingere situației de fapt reținute de prima instanță și de către cea de apel.

În realitate, criticile aduse hotărârii date în apel se încadrau anterior datei de 12 februarie 2013 în cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 2/2013 prin care s-au adus modificări normei procesual penale, inclusiv sub aspectul abrogării acestui text de lege, motiv pentru care nu mai pot fi examinate în prezent, în condițiile în care în sistemul nostru juridic recursul în materie penală este reglementat ca o cale de atac devolutivă în drept, iar soluția atacată a fost pronunțată la 11 aprilie 2013, deci ulterior schimbărilor legislative intervenite. În același context, reglementările în vigoare permit cenzurarea unei hotărâri prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, chiar și ca efect al cauzelor de agravare sau atenuare. În cauză, pedeapsa a fost stabilită recurentului inculpat F.V. în limite legale, în condițiile în care tratamentul sancționator pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 este închisoarea de la 5 ani la 15 ani, iar acesta a fost condamnat la 9 ani, reținându-se și forma continuată a infracțiunii. Constatând, așadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 3, 12, 14 și 17 2 C. proc. pen. și nici nu se regăsește vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 1 3 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.V., urmând să-i deducă și prevenția. Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.V. împotriva Deciziei penale nr. 44/A din 11 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 8136/1/2011. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 23 martie 2013 la 31 octombrie 2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 31 octombrie 2013. Procesat de GGC - CL