ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1611/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1611/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta M.M.V. a solicitat Tribunalului Vâlcea, secția comercială, să

pronunțe o sentință prin care să dispună excluderea pârâtei M.V. din societatea

T. SRL Râmnicu Vâlcea motivând că aceasta din urmă o împiedică să ia parte la

administrarea societății și se folosește de semnătura socială și de capitalul

social în interes propriu comițând fraude în dauna societății.

La rândul său pârâta M.V. a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat instanței să dispună excluderea reclamantei

din societate pentru nedepunerea în totalitate a capitalului social. A mai

susținut că reclamanta dezvoltă o afacere proprie de familie în SC C.P. SRL unde

deține 70% din capital. În fața instanței de fond, reclamanta și pârâta și-au

combătut reciproc susținerile, prima invocând faptul că a finanțat activitatea

societății cu o sumă care nu a apărut în actele contabile și că pârâta și-a continuat

activitatea de una singură fără să-i permită accesul în societate iar cea de-a

doua, invocând faptul că a depus capitalul social. În privința stației de

pietriș, reclamanta a invocat și proasta gestionare a acesteia pentru motivul

că pentru finanțare pârâta a cheltuit mai mult decât pentru o stație nouă și că

astfel a diminuat capitalul în interes propriu. Pârâta a combătut susținerile

reclamantei în legătură cu finanțarea obiectivului realizată din vânzarea ,,la

negru” a producției.

Litigiul a fost soluționat prin sentința nr. 340

din 2 martie 2009 prin care Tribunalul ca primă instanță a respins cererea

principală formulată de M.M.V., a admis cererea reconvențională formulată de M.V.,

a dispus excluderea reclamantei din societate, și atribuirea părților sociale

în totalitate, pârâtei.

În argumentarea soluției, Tribunalul, pe baza

expertizelor administrate în cauză a reținut că deși părțile în proces s-au

angajat la un aport egal pentru realizarea investiției, pârâta a contribuit cu

90% iar reclamanta doar cu 10% din valoarea stației de sortare. Instanța, față

de aceste constatări a înlăturat susținerea reclamantei privind denaturarea de

către pârâtă a costurilor pentru finanțare, concluziile bazându-se pe expertiza

tehnică prin care cheltuielile reale au fost determinate la suma de 536.425

lei. Tribunalul a constatat și faptul că părțile în proces nu au stabilit o

limită convențională a cheltuielilor în momentul asocierii. Au mai fost

înlăturate și susținerile reclamantei în legătură cu vânzarea producției de

către pârâtă fără acte contabile apreciindu-se în final că reclamanta a

abandonat fără motiv întemeiat colaborarea cu pârâta, astfel că s-au considerat

incidente prevederile art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, consecința

fiind excluderea din societate a reclamantei. În fine, tribunalul deși admite

că reclamanta a fost îndepărtată de la conducerea societății reține totuși că

această îndepărtare s-a produs la circa un an după ce reclamanta sistase plata

sumelor cu titlu de contribuție investițională . În aceste condiții a stabilit

că excluderea reclamantei intră sub incidența art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990

și implicit că este nefondată cererea principală privind excluderea pârâtei din

societate.

Împotriva sentinței nr. 340 din 2 martie 2009

a declarat apel reclamanta M.M.V. prin care, în esență, a criticat soluția

pentru confuzia instanței de apel între noțiunea de aport și cea de contribuție

la desfășurarea activității societății cât și pentru neobservarea situației de

fapt în legătură cu refuzul său de a contribui la investițiile din societate

cauzat de comportarea pârâtei care s-a opus auditului contabil pe care l-a

propus în condițiile în care soțul acesteia administra societatea

comercializând producția fără documente.

Prin decizia nr. 72 pronunțată la data de 24

iunie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, a admis apelul

reclamantei M.M.V. și a schimbat în parte sentința nr. 340 din 2 martie 2009,

în sensul respingerii cererii reconvenționale menținând în rest dispozițiile

sentinței de respingere a cererii principale.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că

sunt întemeiate criticile în legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990. În concret, Curtea a stabilit că

aportul social este numai valoarea aportată de fiecare asociat conform

obligațiilor asumate prin actul constitutiv în timp ce împrumutul acordat

societății reprezintă acordul părților de a finanța societatea. Față de

prevederile art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990 și art. 7 alin. (1) lit. d)

din actul constitutiv, instanța de apel a stabilit că admiterea cererii

reconvenționale este greșită în timp ce respingerea cererii principale este

corectă. În sensul concluziilor de mai sus, Curtea de Apel a reținut că

reclamanta nu a respectat convenția încheiată cu pârâta privind finanțarea

societății pentru realizarea stației de sortare a pietrișului și că faptele pârâtei

nu sunt de natură să ducă la excluderea sa din societate. În același timp, Curtea

a avut în vedere și dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) potrivit cărora

asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește

de semnătura socială sau de capitalul social poate fi exclus din societate.

După analiza împrejurărilor invocate în sprijinul solicitării de excludere din

societate, Curtea de Apel a ajuns la concluzia că accesul la actele contabile

nu constituie o fraudă în dauna societății în sensul textului câtă vreme pârâta

a notificat-o pe reclamantă cerându-i să colaboreze la funcționarea societății.

Împotriva deciziei nr. 72 pronunțată la 24

iunie 2009 de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs, pârâta M.V., care a

susținut nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitându-i Înaltei Curți să admită recursul și să modifice decizia în sensul

respingerii apelului promovat de pârâta M.M.V.

În argumentarea motivului invocat, recurenta a

arătat că soluția Curții de Apel s-a dat cu aplicarea greșită a art. 222 din

Legea nr. 31/1990. Potrivit recurentei excluderea este văzută ca o sancțiune

firească pentru refuzul conlucrării dintre asociați și numai atunci când acest

refuz este imputabil asociatului. Motivele de excludere nu sunt limitate la cele

prevăzute de art. 222 din Legea societăților comerciale așa încât instanța de

apel trebuia să aibă în vedere și alte împrejurări invocate nu doar nevărsarea

aportului. Instanța trebuia să aibă în vedere, potrivit recurentei, și

neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății, art.

227 alin. (1) lit. e) fiind un temei suficient pentru excluderea asociaților în

măsura în care o atare soluție ar debloca activitatea socială fără a compromite

dimensiunile patrimoniului social. Un asemenea motiv, a arătat în continuare

recurenta, a fost invocat în cererea reconvențională prin care s-a motivat că

reclamanta a refuzat  să-și îndeplinească obligațiile statutare prevăzute de art.

20 din actul constitutiv, acesta constituind un motiv primordial al neînțelegerilor

dintre părți și suficient pentru excluderea din societate. Din probatoriul

administrat rezultă că neînțelegerile dintre asociați au creat o situație de

necontestat în ce privește imposibilitatea de conlucrare pentru realizarea

obiectului de activitate al societății. Singura soluție viabilă pentru

realizarea scopului societar este, în opinia autoarei, excluderea asociatului

care s-a depărtat de scopul asocierii.

Cu referire la interpretarea art. 222 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, recurenta a susținut că interpretarea, oricare

ar fi ea, în sens larg sau numai cu privire la aportul la capitalul social în

mod necesar duce la obligația de vărsare a aportului pentru realizarea obiectului

de activitate, iar dacă s-ar reține numai excluderea pentru nedepunerea capitalului

social, art. 222 alin. (1) lit. a) ar fi lipsit de efecte.

Intimata prin întâmpinare a combătut

susținerile recurentei apreciind că a fost bine calificată noțiunea de aport la

capitalul social de către instanța de apel, că în lipsa unui acord între părți

nu se pot face aprecieri în legătură cu participarea sa la buna funcționare a

societății din moment ce nu s-a stabilit o anume contribuție. În privința

neînțelegerilor care s-au ivit între asociați, intimata consideră că acestea nu

sunt de natură să împiedice realizarea obiectului de activitate. S-a

demonstrat, în opinia intimatei, că neînțelegerile au fost determinate de

scopul urmărit de recurentă de a o înlătura din societate și consideră că, după

ce se va stabili situația împrumuturilor făcute societății de către recurentă

pentru a da aparența unui aport mai substanțial, este posibil ca una dintre cele

două asociate să se retragă sau ca ambele asociate să revină la sentimentele inițiale

care au determinat asocierea, acesta constituind și motivul pentru care nu a

declarat recurs.

Recursul este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenta a invocat ipoteza a doua a acestui motiv considerând că hotărârea a

fost dată cu aplicarea greșită a art. 222 din Legea nr. 31/1990. În raport de

aceste dispoziții puse în discuție în fața Înaltei Curți, se va analiza dacă

instanța de apel recurgând la textele de lege aplicabile litigiului le-a dat o

greșită interpretare sau dacă faptele reținute au fost calificate în raport de

exigența textelor de lege.

cererii reconvenționale art. 222 lit. a) din Legea societăților comerciale

stabilește că:

„Poate fi exclus din societatea cu răspundere

limitată (a) asociatul care, pus în întârziere nu aduce aportul la care s-a obligat”.

Abordarea dispozițiilor mai sus redate, în

privința aplicării lor vizează două aspecte:

a) înțelesul noțiunii de aport; (b)

extinderea cazurilor de excludere prevăzute de art. 222 prin includerea

neînțelegerilor dintre asociați prevăzute de art. 227 alin. (1) lit. e) din

legea societăților comerciale.

Din perspectiva analizei propuse, noțiunea de

aport vizează obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a aduce în

societate un anumit bun, o valoare patrimonială care poate fi în numerar sau în

natură. Ca element specific al pactului societar, aportul la capital constituie

în același timp și măsura drepturilor și răspunderilor ce le revin asociaților

în societatea cu răspundere limitată. Această obligație sub aspectul întinderii

și formelor în care se realizează poate fi calificată ca fiind convențională,

iar sub aspectul neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 222

din legea societăților comerciale, sancțiunea excluderii poate fi calificată ca

fiind legală.

Cu referire la ultima calificare, art. 222 lit.

a) din legea nr. 31/1990 este edificator întrucât introduce între formele de

excludere din societate și neîndeplinirea obligației de aport pe care recurenta

a invocat-o în sprijinul cererii formulată împotriva asociatei M.M.V. Recurenta

sub cuvânt că noțiunea de aport la care face trimitere art. 222 lit. a) din

legea societăților comerciale nu se referă strict la noțiunea de aport la

capital, consideră că această noțiune este mult mai generală și că ar include orice

contribuție la realizarea obiectului de activitate.

Aserțiunea recurentei nu va fi reținută întrucât

aportul la capitalul social este distinct de orice altă „contribuție” pe care

asociații ar putea să o stabilească în scopul realizării obiectului de activitate.

Această concluzie se desprinde din dispozițiile art. 7 și urm. din Legea societăților

comerciale observând totodată în legătură cu această noțiune și faptul că obligația

de aport constituie o componentă legală a actului constitutiv. Este

neîndoielnic faptul că în scopul realizării obiectului de activitate și pentru

ca pactul societar să aibă finalitate, asociații pot în mod convențional să

prevadă și alte modalități de participare la realizarea activității societății

determinând în mod concret obligațiile ce le revin. Nu trebuie trecut însă

peste un aspect esențial pe care recurenta nu l-a avut în vedere și anume că

expresia valorică a aporturilor pe care asociații le aduc la înființarea societății,

care constituie în realitate capitalul social, este o importantă sursă de finanțare

a societății și că în raport de amplitudinea activității comerciale propusă

prin actul de înființare, potrivit principiului libertății contractuale,

asociații pot să determine mărimea capitalului social, dar și alte obligații care

sunt asumate expres.

În alte cuvinte, acesta este contextul în

care la constituirea societății se determină contribuția fiecărui asociat la

formarea capitalului social. În fine, depunerea aportului este și un criteriu

de determinare, de cuantificare a celorlalte drepturi și obligații care decurg

din calitatea de asociat.

Revenind la susținerea recurentei privind învoiala

părților de a depăși contribuția la capital, Înalta Curte reține pornind de la

fundamentul societar care este actul constitutiv, că în adevăr, părțile se pot învoi

să stabilească și alte „contribuții” în scopul de a realiza obiectul de activitate.

Numai că, în speță, o astfel de învoială nu a existat iar art. 20 din actul

constitutiv prin care s-au stabilit îndatoririle administratorului de a face

toate operațiunile pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate nu

concretizează afirmația recurentei în legătură cu un ,,aport” suplimentar asumat

care să constituie temei pentru analiza motivului de excludere invocat. Și în

ipoteza în care s-ar admite punctul său de vedere în legătură cu extinderea

noțiunii de aport, înțelegând în accepțiunea largă,,aportul la realizarea activității”

și nu aportul la capital, afirmația nu se fundamentează pe o convenție concretă

a asociatelor care să fie opusă cu putere de lege.

Revenind și la cazurile de excludere

prevăzute de art. 222 din Legea societăților comerciale cu referire la motivul

prevăzut la lit a), Înalta Curte, față de punctul de vedere al recurentei

potrivit căruia interpretare restrictivă a aportului ar lipsi de eficiență

aceste dispoziții, va reține mai întâi că societatea comercială este sub raport

convențional, produsul acordului de voință al asociaților așa încât sancțiunea

excluderii trebuie privită ca o reziliere parțială a actului constitutiv care

implică dezacordul societar iar cauzele acestui dezacord nu sunt independente

de analiza împrejurărilor care îl privesc pe asociatul culpabil (cu excepțiile

prevăzute de același art. (j). În raport de această observație trebuie reținut

că doctrina și practica au admis că excluderea de la pct. (a), invocată în

cauză, vizează nedepunerea aportului la capital privită ca obligație legală

reglementată de art. 91 din Legea societăților comerciale, dovadă fiind

condițiile impuse pentru determinarea asociatului de a-și îndeplini obligația

de depunere constând în punerea în întârziere și în aplicarea sancțiunilor

prevăzute de art. 65 alin. (2) din aceeași lege. Ca sancțiune societară cu

referire strictă la depunerea aportului la capital aceasta nu-și găsește aplicare

în speță așa cum corect a reținut instanța de apel, care implicit a avut în

vedere faptul că excluderea din societate are un impact important asupra vieții

societare întrucât produce modificarea actului constitutiv, restructurarea patrimoniului

social și modificarea structurii asociative.

Este evident că articolul 222 lit. a) se

referă la executarea obligației de aport și nu la nașterea acestei obligații,

executarea nefiind concomitentă cu asumarea obligației așa încât art. 222 alin.

(1) lit. a) își are propriul conținut și aplicabilitate fără ca prin

interpretare să se poată lărgi sfera domeniului avut în vedere de legiuitor adăugând

la acesta și alte contribuții ale asociaților, care deși necesare la realizarea

obiectului de activitate nu-și găsesc corespondent într-o convenție.

Rezumând argumentele de mai sus se va reține

că împrumuturile pe care părțile și le-au propus să le acorde societății nu se confundă

cu aportul la capital așa încât, în speță regulile prevăzute de art. 222 alin.

(1) lit. a) din Legea societăților comerciale nu pot fi extinse și la alte

situații decât cele prevăzute de lege.

invocarea art. 227 alin. (1) lit. e) ca suficient și necesar pentru excluderea

din societate

Prima observație care trebuie făcută în

legătură cu această critică vizează faptul că nu a constituit temei în cererea

reconvențională formulată de recurentă pentru excluderea din societate a

intimatei.

În al doilea rând trebuie remarcat faptul că art.

227 lit. e) se găsește în lege la capitolul ,,Dizolvarea societăților” ca un caz

de dizolvare care se dispune prin hotărârea Tribunalului, la cererea unui asociat,,

pentru motive temeinice precum neînțelegerile grave dintre asociați care

împiedică funcționarea societății”.

Așadar, aceste dispoziții pun în valoare caracterul

judiciar al altei sancțiuni care vizează o altă instituție, dizolvarea și nu

excluderea din societate.

În acord cu observațiile de mai sus se impune

și sublinierea că analiza motivelor de excludere a fost făcută de instanța de

apel cu respectarea principiului disponibilității și că în apel criticile nu

puteau fi extinse asupra altor motive decât cele care se încadrează în temeiul

legal invocat în cererea reconvențională și nu în ultimul rând prin analiza împrejurărilor

invocate de fiecare asociată pentru cererea proprie de excludere a celeilalte

asociate. Totodată este de observat și disponibilitatea intimatei reclamante

pentru reluarea bunelor relații după lămurirea unor aspecte legate de activitatea

recurentei pârâte exprimată în întâmpinarea depusă la dosar.

Recurenta a pus problema caracterului

cauzelor de excludere în argumentarea pct. 2 al motivelor de recurs. Prin

demonstrația și argumentele expuse tinde să supună analizei Înaltei Curți încercarea

sa de a proteja societatea prin excluderea – asociatei intimate, afirmând

inexistența unei stări de convergență pentru realizarea obiectului de

activitate.

Critica nu va fi reținută. Fiind în discuție

o sancțiune societară, analiza aplicării acestei sancțiuni nu este separată de

ideea de culpă de vreme ce se invocă încălcarea gravă a obligațiilor societare.

Concluzia se desprinde din îndatoririle asumate la constituirea societății care

se sprijină pe contractul de societate, consimțământul pentru încheierea

acestui pact societar bazându-se pe un element esențial care este affectio

societatis invocat de recurentă.

Or, lipsa acestui element care în speță s-a

tradus prin neparticiparea la activitatea societății, în mod egal, cu sume de

bani pentru realizarea obiectului de activitate nu se constituie într-o

demonstrație a lipsei intenției de colaborare pentru derularea obiectivelor

societății sau într-o lipsă a interesului societar. Chiar și dacă se admite

caracterul enunțiativ al art. 222 din Legea societăților comerciale,

neînțelegerile grave dintre asociați își găsesc răspunsul, în ce privește funcționarea

societății, în dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) expres prevăzute pentru

astfel de situații, care nu pot fi asimilate sau adăugate la cazurile de

excludere. Ipotetic în doctrină s-a pus problema că de vreme ce art. 227 admite

ca părțile să stabilească și alte cauze de dizolvare a societății, de ce n-ar

fi posibil ca și în cazul excluderii reglementată de art. 222, să se prevadă și

alte cauze cum ar fi neînțelegerile dintre asociați. Răspunsul se găsește chiar

în textele amintite. Astfel, art. 227 din Legea societăților comerciale la pct.

g) oferă această posibilitate a dizolvării și în alte cazuri prevăzute de lege

sau de actul constitutiv, în timp ce o astfel de prevedere nu se regăsește în art.

222 din aceeași lege. De aici și concluzia unei părți a practicii în sensul că

motivele de excludere sunt de strictă interpretare.

Și dacă s-ar admite ipoteza contrară și anume

că s-ar putea invoca și alte motive pentru a obține excluderea asociatului care

nu participă la activitatea societății tot nu s-ar putea reține ca întemeiate

susținerile recurentei întrucât, pe de o parte, împrejurările speței nu au

demonstrat că aceasta este mai presus de orice culpă în ce privește activitatea

societății și colaborarea cu asociata intimată iar, pe de altă parte, că

neînțelegerile au fost provocate din culpa exclusivă a intimatei.

În fine, dacă s-ar admite că părțile unui

contract de societate pot stipula și alte cauze de excludere, în speță, actul

constitutiv nu susține nici această ipoteză așa încât se va reține

nefundamentarea legală sau convențională a criticilor. Nu în ultimul rând trebuie

reținut și faptul că excluderea își păstrează caracterul de sancțiune indiferent

de motivele invocate dar și datorită impactului asupra actului constitutiv și

al interesului societar de aceea motivele de excludere se apreciază în funcție

de împrejurările cauzei așa cum s-a mai arătat. Sub acest aspect instanța de apel

a stabilit corect că au existat fapte săvârșite de pârâtă care sub aspectul impactului

față de societate nu au fost considerate suficient de grave pentru excluderea din

societate, după cum s-a reținut în sarcina reclamantei faptul că avea

posibilitatea să contribuie la dezvoltarea societății și că nu a făcut demersuri

în acest sens. Mai este de reținut că îndepărtarea de interesul societar, așa

cum afirmă recurenta, se remarcă în comportamentul ambelor asociate iar soluția

de excludere a intimatei pe care o întrevede recurenta și nu cea a dizolvării

societății justificată de ocrotirea interesului social nu poate  fi reținută

întrucât aceasta corespunde în realitate cu interesul propriu al recurentei

acela de a păstra societatea în condiția în care măsura excluderii nu se

regăsește în gravitatea faptelor pe care Curtea de apel ca instanță devolutivă,

a  analizat-o, conform expunerii de mai sus.

Prin urmare nu sunt motive de nelegalitate

care să ducă la modificarea soluției pronunțată de Curtea de Apel, așa încât

recursul, potrivit art. 312 C. proc. civ. va fi respins.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta M.V. împotriva deciziei 72/A-C din 24 iunie 2009 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta M.V. la plata sumei de 2.000

lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei M.M.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.