ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3020/2010

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 23 februarie 2009 la Judecătoria

Ploiești, condamnatul G.N. a solicitat reabilitarea

judecătorească pentru pedepsele aplicate prin sentința

penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 pronunțată de Tribunalul

Militar Teritorial București pentru infracțiunile prev. de art. 161, art.

167, art. 166, art. 208-209-224 C. pen., susținând că termenul de

reabilitare este împlinit, că nu a comis alte fapte penale și că

își asigură existența prin mijloace licite.

Instanța sesizată,

Judecătoria Ploiești, prin sentința penală nr. 1245 din 30

iunie 2009 și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel

București, cu motivarea că aceasta este competentă, conform art.

28

1

C. proc. pen., să soluționeze cererea de reabilitare.

Prin sentința penală nr. 263

din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost

respinsă, ca nefondată, cererea de reabilitare, reținând că

pedeapsa cu moartea aplicată condamnatului prin sentința penală

nr. 33/1982 a Tribunalului Militar Teritorial București nu a fost

înlocuită cu detenția pe viață conform art. 3 din Decretul

Lege nr. 6/1990, că reabilitarea judecătorească nu operează

în cazul detenției pe viață, decât dacă această

pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii

și că, în condițiile date instanța este în imposibilitate

de a calcula termenul de reabilitare, conform art. 135 lit. d) C. pen.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs condamnatul, care, prin apărătorul din oficiu, a

susținut că hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor legale privind competența

teritorială, care nu aparținea Curții de Apel București, ci

Curții de Apel Ploiești.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia nr. 119 din 18 ianuarie 2010 a admis recursul

declarat de condamnat împotriva sentinței penale nr. 263 din 13 octombrie

2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a casat sentința

atacată și a trimis cauza la Curtea de Apel Ploiești,

instanță competentă potrivit disp. art. 28

1

pct. 1

lit. a) C. proc. pen.

Curtea de Apel Ploiești prin

sentința penală nr. 54 din 30 aprilie 2010 a respins cererea de

reabilitare formulată de condamnatul G.N., ca nefondată.

Pentru a pronunța această

sentință instanța de fond a reținut, în esență,

următoarea situație de fapt:

Prin sentința penală nr. 33 din

14 aprilie 1982 a Tribunalului Militar București a fost condamnat, printre

alții, G.N. după cum urmează, la:

- pedeapsa cu moartea pentru

infracțiunea de atentat împotriva unei colectivități, prev. de

art. 161 C. pen.;

- pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru

infracțiunea de complot, prev. de art. 167 alin. (1), (3), (4) C. pen.;

- pedeapsa de 15 ani închisoare pentru

infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prev. de

art. 166 alin. (2) C. pen.;

- pedeapsa de 7 ani închisoare pentru

infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc, prev. de

art. 208, art. 209 lit. a), e), g) rap. la art. 224 alin. (1) C. pen.,

pedeapsă grațiată parțial cu 1/6 conform art. 2 și art.

8 din Decretul nr. 189/1981;

- pedeapsa de 5 ani închisoare pentru

infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc, prev. de

art. 208, art. 209 lit. a), c), e), g) rap. la art. 224 alin. (1) C. pen.,

pedeapsă grațiată integral în baza art. 1 și art. 8 din

Decretul nr. 189/1981;

- pedeapsa de 3 ani închisoare pentru

infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prev. de art. 245 alin.

(1) C. pen.

Conform art. 33 și art. 34 C. pen.

s-a dispus executarea pedepsei celei mai mari, respectiv pedeapsa cu moartea,

confiscarea totală a averii, degradarea militară și interzicerea

unor drepturi.

Instanța de apel a mai reținut

că termenul de reabilitare judecătorească se stabilește în

raport de pedeapsa cea mai grea aplicată pentru infracțiunile aflate

în concurs, respectiv pedeapsa cu moartea, iar condamnatului nu i s-a

făcut aplicarea Decretului nr. 11 din 26 ianuarie 1988 și nici a

Decretului-lege nr. 6/1990 cu privire la pedepsele aplicate prin sentința

penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 a Tribunalului Militar Teritorial

București și că petentul s-a sustras executării pedepsei,

fiind dat în urmărire prin Ordinul nr. 333/82 din 8 iulie 1982.

Prima instanță, având în vedere

dispozițiile art. 135 alin. (1) lit. d) C. pen., a constatat că nu

poate fi calculat termenul de reabilitare judecătorească, întrucât

pedeapsa la care trebuie să se raporteze este pedeapsa cu moartea care, în

cazul condamnatului, nu a fost înlocuită cu detențiunea pe viață,

și nici aceasta nu a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa

închisorii, motiv pentru care cererea de reabilitare nu este fondată.

Împotriva acestei sentințe,

condamnatul a declarat recurs fără a-l motiva, iar la data

examinării cauzei nu s-a prezentat.

Examinând din oficiu recursul, Înalta

Curte constată că este întemeiat pentru considerentele ce

urmează:

Potrivit Decretul nr. 11/1988 au fost

amnistiate toate infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu

închisoarea până la 10 ani, au fost reduse cu jumătate pedepsele cu

închisoarea mai mari de 10 ani și s-au comutat în 20 de ani închisoare

pedepsele cu moartea aplicată de instanțele de judecată, act

normativ care nu face nicio referire cu privire la eventuala neaplicare în

cazul sustragerii de la executare, iar art. 127 alin. (2) C. pen. nu este

aplicabil în cauză.

Ulterior, prin Decretul-lege nr. 6/1990,

pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe

viață, prin Decretul-lege nr. 12/1990 a fost abrogată

infracțiunea prev. de art. 166 alin. (2) C. pen., iar art. 224 a fost

abrogat prin Legea nr. 140/1996.

Așadar, prin voința

legiuitorului unele infracțiuni au fost abrogate, pentru alte

infracțiuni, tot prin voința legiuitorului, au intervenit

modificări de pedeapsă, iar prin Decretul nr. 11/1988 s-a comutat în

20 de ani pedeapsa cu moartea aplicată de instanțele de

judecată.

Aceste acte normative succesive au fost

analizate succint de instanța de fond care s-a mărginit la a constata

că nu se poate calcula termenul de reabilitare judecătorească

raportat la pedeapsa cea mai grea aplicată condamnatului, pedeapsa cu

moartea.

Or, în concepția Codului penal

român, reabilitarea judecătorească are caracter general și

integral.

Caracterul general al reabilitării

este dat de faptul că, potrivit legii, ea poate fi acordată pentru

orice fel de condamnare, indiferent dacă a fost pronunțată de o

instanță civilă sau militară, pentru una sau mai multe

infracțiuni, indiferent de natura lor ori dacă hotărârea a fost

pronunțată de instanțele române sau de instanțele altei

țări și hotărârea a fost recunoscută potrivit legii

române. Caracterul integral sau indivizibil al reabilitării este dat de

faptul că reabilitarea nu poate fi obținută doar pentru o parte

din condamnările suferite, iar pentru altele persoana să rămână

nereabilitată.

Ca atare, reabilitarea este posibilă

atât în cazul infracțiunilor cu un pericol social minim când pedeapsa,

evident, este într-un cuantum redus, dar și în cazul săvârșirii

unor infracțiuni grave când pedeapsa este mai mare, ajungând până la

30 de ani sau chiar detențiunea pe viață.

Conform art. 135 alin. (1) lit. d) C.

pen., reabilitarea este posibilă și în acest din urmă caz, al

detențiunii pe viață, dar numai după ce această

pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa

privativă de libertate pe o anumită perioadă de timp.

De altfel, art. 135 C. pen.

folosește în cuprinsul său două noțiuni importante și

anume „pedeapsă comutată” și „pedeapsă înlocuită”.

În sensul legii penale române prin

pedeapsă comutată trebuie să se înțeleagă schimbarea

felului pedepsei din pedeapsa cu moartea, așa cum era reglementată

până la înlocuirea acesteia prin pedeapsa detențiunii pe

viață prin Decretul-lege nr. 6/1990, sau detențiunea pe

viață în pedeapsa cu închisoarea în regim de detenție, al

cărei cuantum de regulă este de 30 de ani.

Comutarea pedepsei este posibilă

doar ca efect al adoptării și promulgării unui act de

clemență, fiind vorba în acest caz despre un act de voință

a legiuitorului de a comuta - fie pedeapsa cu moartea, fie a pedepsei detențiunii

pe viață - în pedeapsa în regim de detenție.

Decretul nr. 11/1988, act normativ atipic

de clemență, prin care s-a amnistiat total unele fapte penale, s-au

redus pedepsele cu ½ mai mari de 10 ani închisoare și prin care s-a

comutat în 20 de ani pedepsele cu moartea aplicate de instanțele de

judecată, reprezintă un act de voință al legiuitorului cu

efectele unui act de grațiere și care nu poate fi ignorat de

instanță.

În speță, instanța de fond

nu a făcut o analiză a actelor normative în succesiunea lor, nu s-a

conformat deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și

Justiție de a analiza condițiile de acordare a reabilitării

judecătorești, respectiv și condițiile privitoare la

condamnare și la conduita condamnatului, pe lângă condițiile

privitoare la termenul de reabilitare, instanța de fond rezumându-se la

preluarea motivării primei hotărâri, cea pronunțată de

Curtea de Apel București prin sentința penală nr. 263 din 13

octombrie 2009.

În raport de considerentele expuse se

impune admiterea recursului și casarea sentinței penale nr. 54 din 30

aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești și trimiterea cauzei spre

rejudecare acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de condamnatul

G.N. împotriva sentinței penale nr. 54 din 30 aprilie 2010 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie.

Casează hotărârea

atacată și trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel

Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 6 septembrie 2010.