ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3020/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2009 la Judecătoria Ploiești, condamnatul G.N. a solicitat reabilitarea judecătorească pentru pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București pentru infracțiunile prev. de art. 161, art. 167, art. 166, art. 208-209-224 C. pen., susținând că termenul de reabilitare este împlinit, că nu a comis alte fapte penale și că își asigură existența prin mijloace licite. Instanța sesizată, Judecătoria Ploiești, prin sentința penală nr. 1245 din 30 iunie 2009 și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, cu motivarea că aceasta este competentă, conform art. 28 1 C. proc.

pen., să soluționeze cererea de reabilitare. Prin sentința penală nr. 263 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de reabilitare, reținând că pedeapsa cu moartea aplicată condamnatului prin sentința penală nr. 33/1982 a Tribunalului Militar Teritorial București nu a fost înlocuită cu detenția pe viață conform art. 3 din Decretul Lege nr. 6/1990, că reabilitarea judecătorească nu operează în cazul detenției pe viață, decât dacă această pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii și că, în condițiile date instanța este în imposibilitate de a calcula termenul de reabilitare, conform art. 135 lit. d) C. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs condamnatul, care, prin apărătorul din oficiu, a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială, care nu aparținea Curții de Apel București, ci Curții de Apel Ploiești. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 119 din 18 ianuarie 2010 a admis recursul declarat de condamnat împotriva sentinței penale nr. 263 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a casat sentința atacată și a trimis cauza la Curtea de Apel Ploiești, instanță competentă potrivit disp. art. 28 1 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Curtea de Apel Ploiești prin sentința penală nr. 54 din 30 aprilie 2010 a respins cererea de reabilitare formulată de condamnatul G.N., ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: Prin sentința penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 a Tribunalului Militar București a fost condamnat, printre alții, G.N. după cum urmează, la: - pedeapsa cu moartea pentru infracțiunea de atentat împotriva unei colectivități, prev. de art. 161 C. pen.; - pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru infracțiunea de complot, prev. de art. 167 alin. (1), (3), (4) C. pen.; - pedeapsa de 15 ani închisoare pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prev. de art. 166 alin. (2) C. pen.; - pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc, prev. de art. 208, art. 209 lit. a), e), g) rap.

la art. 224 alin. (1) C. pen., pedeapsă grațiată parțial cu 1/6 conform art. 2 și art. 8 din Decretul nr. 189/1981; - pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc, prev. de art. 208, art. 209 lit. a), c), e), g) rap. la art. 224 alin. (1) C. pen., pedeapsă grațiată integral în baza art. 1 și art. 8 din Decretul nr. 189/1981; - pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prev. de art. 245 alin. (1) C. pen. Conform art. 33 și art. 34 C. pen. s-a dispus executarea pedepsei celei mai mari, respectiv pedeapsa cu moartea, confiscarea totală a averii, degradarea militară și interzicerea unor drepturi.

Instanța de apel a mai reținut că termenul de reabilitare judecătorească se stabilește în raport de pedeapsa cea mai grea aplicată pentru infracțiunile aflate în concurs, respectiv pedeapsa cu moartea, iar condamnatului nu i s-a făcut aplicarea Decretului nr. 11 din 26 ianuarie 1988 și nici a Decretului-lege nr. 6/1990 cu privire la pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 a Tribunalului Militar Teritorial București și că petentul s-a sustras executării pedepsei, fiind dat în urmărire prin Ordinul nr. 333/82 din 8 iulie 1982. Prima instanță, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) lit. d) C. pen., a constatat că nu poate fi calculat termenul de reabilitare judecătorească, întrucât pedeapsa la care trebuie să se raporteze este pedeapsa cu moartea care, în cazul condamnatului, nu a fost înlocuită cu detențiunea pe viață, și nici aceasta nu a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, motiv pentru care cererea de reabilitare nu este fondată.

Împotriva acestei sentințe, condamnatul a declarat recurs fără a-l motiva, iar la data examinării cauzei nu s-a prezentat. Examinând din oficiu recursul, Înalta Curte constată că este întemeiat pentru considerentele ce urmează: Potrivit Decretul nr. 11/1988 au fost amnistiate toate infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani, au fost reduse cu jumătate pedepsele cu închisoarea mai mari de 10 ani și s-au comutat în 20 de ani închisoare pedepsele cu moartea aplicată de instanțele de judecată, act normativ care nu face nicio referire cu privire la eventuala neaplicare în cazul sustragerii de la executare, iar art. 127 alin. (2) C. pen. nu este aplicabil în cauză.

Ulterior, prin Decretul-lege nr. 6/1990, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață, prin Decretul-lege nr. 12/1990 a fost abrogată infracțiunea prev. de art. 166 alin. (2) C. pen., iar art. 224 a fost abrogat prin Legea nr. 140/1996. Așadar, prin voința legiuitorului unele infracțiuni au fost abrogate, pentru alte infracțiuni, tot prin voința legiuitorului, au intervenit modificări de pedeapsă, iar prin Decretul nr. 11/1988 s-a comutat în 20 de ani pedeapsa cu moartea aplicată de instanțele de judecată. Aceste acte normative succesive au fost analizate succint de instanța de fond care s-a mărginit la a constata că nu se poate calcula termenul de reabilitare judecătorească raportat la pedeapsa cea mai grea aplicată condamnatului, pedeapsa cu moartea.

Or, în concepția Codului penal român, reabilitarea judecătorească are caracter general și integral. Caracterul general al reabilitării este dat de faptul că, potrivit legii, ea poate fi acordată pentru orice fel de condamnare, indiferent dacă a fost pronunțată de o instanță civilă sau militară, pentru una sau mai multe infracțiuni, indiferent de natura lor ori dacă hotărârea a fost pronunțată de instanțele române sau de instanțele altei țări și hotărârea a fost recunoscută potrivit legii române. Caracterul integral sau indivizibil al reabilitării este dat de faptul că reabilitarea nu poate fi obținută doar pentru o parte din condamnările suferite, iar pentru altele persoana să rămână nereabilitată.

Ca atare, reabilitarea este posibilă atât în cazul infracțiunilor cu un pericol social minim când pedeapsa, evident, este într-un cuantum redus, dar și în cazul săvârșirii unor infracțiuni grave când pedeapsa este mai mare, ajungând până la 30 de ani sau chiar detențiunea pe viață. Conform art. 135 alin. (1) lit. d) C. pen., reabilitarea este posibilă și în acest din urmă caz, al detențiunii pe viață, dar numai după ce această pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa privativă de libertate pe o anumită perioadă de timp. De altfel, art. 135 C. pen. folosește în cuprinsul său două noțiuni importante și anume „pedeapsă comutată” și „pedeapsă înlocuită”.

În sensul legii penale române prin pedeapsă comutată trebuie să se înțeleagă schimbarea felului pedepsei din pedeapsa cu moartea, așa cum era reglementată până la înlocuirea acesteia prin pedeapsa detențiunii pe viață prin Decretul-lege nr. 6/1990, sau detențiunea pe viață în pedeapsa cu închisoarea în regim de detenție, al cărei cuantum de regulă este de 30 de ani. Comutarea pedepsei este posibilă doar ca efect al adoptării și promulgării unui act de clemență, fiind vorba în acest caz despre un act de voință a legiuitorului de a comuta - fie pedeapsa cu moartea, fie a pedepsei detențiunii pe viață - în pedeapsa în regim de detenție.

Decretul nr. 11/1988, act normativ atipic de clemență, prin care s-a amnistiat total unele fapte penale, s-au redus pedepsele cu ½ mai mari de 10 ani închisoare și prin care s-a comutat în 20 de ani pedepsele cu moartea aplicate de instanțele de judecată, reprezintă un act de voință al legiuitorului cu efectele unui act de grațiere și care nu poate fi ignorat de instanță.

În speță, instanța de fond nu a făcut o analiză a actelor normative în succesiunea lor, nu s-a conformat deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a analiza condițiile de acordare a reabilitării judecătorești, respectiv și condițiile privitoare la condamnare și la conduita condamnatului, pe lângă condițiile privitoare la termenul de reabilitare, instanța de fond rezumându-se la preluarea motivării primei hotărâri, cea pronunțată de Curtea de Apel București prin sentința penală nr. 263 din 13 octombrie 2009. În raport de considerentele expuse se impune admiterea recursului și casarea sentinței penale nr. 54 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești și trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de condamnatul G.N. împotriva sentinței penale nr. 54 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează hotărârea atacată și trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Ploiești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 septembrie 2010.