ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 27 martie 2006, reclamanții Z.Y. și J.I. au chemat în judecată pe pârâta SC H.C.T. SA, pentru ca în urma comparării titlurilor de proprietate să fie obligată pârâta să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, denumit în prezent „H.C.”. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de părinții acestora M.R. și O.F. conform actului autentic de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 31555 din 01 septembrie 1937 la Tribunalul Ilfov și că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, mai întâi prin Ordinul de rechiziție nr. 284 din 16 iulie 1948 și apoi potrivit Decretului nr. 92/1950 de naționalizare, în final ajungând în patrimoniul societății pârâte.

În drept, s-au invocat prevederile art. 480 C. civ. Ulterior, reclamanții au depus o cerere completatoare prin care au solicitat chemarea în judecată și a pârâților SC A.I.R. SA și SC C. SA, solicitând obligarea acestora la retrocedarea imobilului către reclamanți. La rândul ei, pârâta SC C. SA a depus o cerere prin care a indicat ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, pe pârâta SC H.C.T. SA. Pârâta SC A.I.R. SA a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât prin Hotărârea din 29 decembrie 2003, în patrimoniul acestei societăți a intrat doar clădirea Hotelului „C.”, nu și terenul aferent.

De asemenea, în cauză a fost invocată, potrivit întâmpinărilor de la dosar și excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei J.I., întrucât aceasta nu este moștenitoarea fostului coproprietar al imobilului revendicat, lipsa de calitate procesuală activă a celor doi reclamanți și pentru neacceptarea în termenul legal a succesiunii autorilor invocați și excepția decăderii din dreptul de a formula prezenta cerere de valorificare a dreptului asupra imobilului revendicat, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ca și excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun - art. 480 C. civ.

Prin încheierea de ședință din 05 martie 2007, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de către pârâții SC H.C.T. SA și SC A.I.R. SA privind lipsa acestora de calitate procesuală pasivă, întrucât, dimpotrivă, au legitimare în proces, pentru că prima societate este proprietara terenului, iar cea de-a doua este proprietara clădirii de pe teren; de asemenea, reclamanții au calitate procesuală activă, dovedită cu certificatele de moștenitor depuse la dosar.

Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii raportată la prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că, în realitate, s-a formulat revendicare pe comparare de titluri care este admisibilă, iar privitor la excepția decăderii din dreptul de a formula cererea de valorificare a dreptului, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 aceasta nu s-a primit, pe considerentul că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, nu este supusă vreunui termen de prescripție. Prin sentința civilă nr. 1543 din 26 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea, toate cele trei pârâte - SC H.C.T. SA - București, SC C. SA - București și SC A.I.R.

SA - Sibiu, fiind obligate să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, alcătuit din construcție și terenul aferent - denumit în prezent „H.C.”. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, față de cererea dedusă judecății și probatoriului administrat, că acțiunea în revendicare formulată este întemeiată, motiv pentru care trebuie să fie admisă. S-a constatat astfel, că imobilul, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 31555/1937, a fost proprietatea celor doi autori ai reclamanților - O.F. (al cărui nume a fost schimbat în 1957 în O.F.) și M.R.; că reclamantul Z.Y. și-a schimbat numele din F.I. (potrivit certificatului de confirmare a schimbării numelui), iar prin certificatele de moștenitor de la dosar s-a dovedit calitatea reclamanților de succesori ai autorilor sus-menționați.

S-a mai reținut că imobilul în litigiu a fost rechiziționat prin Ordinul de rechiziție nr. 284 din 16 iulie 1948, după care a intrat sub incidența Decretului nr. 92/1950. Procedând la compararea titlurilor, potrivit art. 480 C. civ., ce provin de la autori diferiți, s-a dat eficiență titlului reclamanților, constând într-un act autentic al autorilor acestora, în timp ce titlul societăților - pârâte provine de la Statul Român care a preluat imobilul în baza rechiziției (care identifica un număr de 58 de camere față de numărul total de 124 de camere care a rezultat în urma inventarierii), în timp ce prin anexa la Decretul nr. 92/1950 - pozițiile 2666 și 6550, se face vorbire de 9 apartamente preluate de la un autor și de 3 apartamente de la celălalt autor; în plus, O.F.

era medic și deci, exceptat de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950 care viza categoriile de industriași, bancheri, moșieri, etc., iar nu pe intelectualii profesioniști. Decretul nr. 92/1950 era oricum neconstituțional la vremea edictării sale și încălca și prevederile art. 481 C. civ. care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o justă și prealabilă despăgubire, dar și tratatelor internaționale la care România era parte. Apărarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este înscris în cartea funciară, n-a fost primită, cu motivarea că intabularea acestui certificat nu este de natură să paralizeze acțiunea în revendicare formulată, ea având ca efect doar asigurarea opozabilității față de terți și nu efect constitutiv de drepturi.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel cele trei societăți pârâte, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 1) În apelul declarat de pârâta SC C. SA s-a criticat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate de stat ce fac obiect de reglementare a acestei legi speciale și care au prioritate de aplicare, respingerea excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, întrucât nu s-a făcut dovada că aceștia sunt descendenții autorilor invocați, existând și serioase diferențe de nume și prenume, dar și pentru soluția de admitere pe fond a acțiunii în revendicare.

Astfel, în mod greșit, tribunalul a reținut că imobilul a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950 care nu era aplicabil, în realitate imobilul fiind rechiziționat prin Ordinul din 16 iulie 1948 emis în acest sens, în baza Legii nr. 439/1945 și a Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 1515/1945. S-a mai criticat sentința și pentru greșita respingere a excepției privind lipsa acestei părți de calitate procesuală pasivă în cauză, potrivit probelor administrate, SC C. SA neavând nici proprietatea, dar nici posesia imobilului în litigiu. 2) Prin apelul declarat, pârâta SC H.C.T.

SA a criticat sentința pentru greșita respingere a excepției privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamanților, întrucât din certificatele de moștenitor depuse la dosar nu rezultă că reclamanții au acceptat succesiunea autorilor, în certificate nu este menționat imobilul în litigiu în masa succesorală a autorilor, imobilul fiind la data decesului autorilor, preluat în proprietatea statului. S-a criticat sentința și pentru greșita respingere a excepției privind lipsa de calitate procesuală pasivă, deoarece terenul, în urma Hotărârii A.G.A. a SC C. SA, a rămas în păstrarea acestei societăți, apelanta SC H.C.T. SA preluând doar clădirea, a cărei posesie însă nu o are, aceasta fiind aportată la capitalul social al SC A.I.R.

SA. S-a susținut că în mod greșit nu a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întrucât, potrivit înscrisurilor de la dosar, la 17 ianuarie 2000 societatea s-a privatizat integral, or într-o astfel de situație, erau aplicabile prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 privind acordarea în exclusivitate celor îndreptățiți, a despăgubirilor corespunzătoare, de către instituția care a efectuat privatizarea. De asemenea, în mod eronat a fost respinsă excepția privind decăderea din dreptul de a formula o cerere de valorificare a dreptului asupra imobilului revendicat. Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este introdus un termen special de formulare a unei notificări pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, care însă a expirat, fără ca reclamanții să formuleze notificare în termenul legal.

În consecință, aceștia au pierdut dreptul material de a mai solicita restituirea imobilului, respectiv alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care este o lege specială, aplicabilă cu prioritate. Soluția a fost criticată și pe fond, în mod greșit acordându-se prioritate titlului reclamanților, pentru care nu s-a făcut dovada transcrierii dreptului rezultând din actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937, pe de o parte. 3) Pârâta SC A.I.R. SA a declarat apel prin care a criticat sentința apelată, pentru motive identice cu cele din apelul formulat de apelanta-pârâtă SC H.C.T. SA. Prin decizia civilă nr. 170/A din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a (pronunțată în majoritate) apelurile au fost apreciate ca fondate și în consecință, schimbată în tot sentința și respinsă acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că imobilului revendicat îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii pentru situația tuturor imobilelor preluate de stat (cu titlu sau fără titlu), astfel încât, după intrarea sa în vigoare, acțiunile de revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile. Aceste aspecte rezultă de altfel și din conținutul a două decizii în interesul legii pronunțate de instanța supremă (decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 și decizia nr. 33 din 9 iunie 2008), potrivit cărora, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a bunurilor de către stat, fără ca aceasta să însemne însă, o diminuare a accesului la justiție, ci doar o perfecționare a sistemului reparator, subordonat oricum controlului judecătoresc prin norme speciale de procedură.

Conform deciziei menționate, nr. 33/2008, soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe dreptul comun nu echivalează cu privarea reclamantului de accesul la justiție și nici cu încălcarea art. 6 din CEDO, întrucât acest drept nu este unul absolut, ci poate cunoaște limitări, în determinarea cărora statele dispun de o marjă de apreciere, compatibilă cu normele și jurisprudența europeană. Instanța de apel a constatat ca fiind pe deplin aplicabilă speței decizia nr. 33/2008, cu interpretările date de aceasta, tocmai în scopul uniformizării practicii. Astfel, s-a reținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost promovată la 27 martie 2006 direct în instanță, împotriva societăților comerciale pârâte, fără ca în prealabil să se formuleze vreo notificare în baza Legii nr. 10/2001 și fără a fi urmată procedura legii speciale.

Or, această procedură trebuia urmată cu necesitate, față de principiul „ specialia generalibus derogant ”, reclamanții neavând un drept de opțiune între calea dreptului comun și cea stabilită prin legea specială. Faptul că reclamanții au ignorat legea specială și au pierdut termenele legale de formulare a notificării - 6 luni inițial - prorogat apoi până în 2002, nu dă dreptul la o acțiune de drept comun în materie. În speță, s-a încheiat procesul de reorganizare a societăților comerciale - pârâte și de privatizare potrivit legilor în materie de privatizare, cu respectarea acestora. Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC H.C.T. SA era privatizată integral (din anul 2000), potrivit structurii acționariatului său ce rezultă din relațiile de la Registrul Comerțului și din înscrisurile administrate în cauză.

A admite o acțiune în revendicare, pe dreptul comun, direct la instanță, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care prevede o procedură specială de acordare de măsuri reparatorii (în acest caz - despăgubiri de la instituția implicată în privatizare), cu prealabila notificare și cu respectarea termenelor legale, înseamnă, pe de o parte a încălca principiul „ specialia generalibus derogan t”, dar și principiul securității raporturilor civile, în sensul că s-ar ignora privatizarea societăților pârâte în cauză, și drepturile de proprietate transmise acestora de la stat, potrivit legilor comerciale și de privatizare aplicabile, după anul 1990. În raport de excepția de inadmisibilitate reținută, s-a constatat că excepția invocată privind decăderea din dreptul material la acțiune ce ar decurge din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a rămas fără obiect, ea ținând însă, mai mult de cadrul juridic al legii speciale însăși, iar nu de calea de promovare a acțiunii în revendicare pe dreptul comun.

Celelalte excepții privitoare la lipsa de legitimare procesuală activă sau pasivă s-a constatat că nu mai pot fi analizate, ele fiind excepții de fond. Tot astfel, nu mai pot constitui obiect de analiză a instanței de apel, criticile vizând modul de soluționare a fondului cauzei de către prima instanță, ca și apărările din întâmpinare pe acest aspect. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți, care au invocat următoarele aspecte de nelegalitate: - În adoptarea soluției, instanța a încălcat formele de procedură reglementate de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, soluționarea cauzei în apel a avut loc în condițiile în care fusese suspendată judecata, ca urmare a cererii de strămutare formulată, ce a făcut obiect al dosarului nr. 1890/1/2009 al Î.C.C.J.

În felul acesta, au fost nesocotite dispozițiile art. 40 alin. (5) C. proc. civ., care sancționează cu desființarea de drept actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării. - Instanța de apel a admis în mod greșit excepția de inadmisibilitate a acțiunii, făcând trimitere în acest sens la decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Prin soluția adoptată a fost încălcat dreptul de acces la justiție și astfel, nesocotite prevederile art. 6 din Convenția europeană, întrucât nu se poate susține inadmisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun în orice situație. Faptul că Legea nr. 10/2001 nu poate exclude în orice ipoteză posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare rezultă de altfel și din conținutul deciziei nr. 33/2008, invocată de instanța de apel în motivarea soluției sale.

Mai mult, în cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a condamnat statul român pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamanților. Fiind vorba de o eronată admitere a excepției de inadmisibilitate, se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere și dispoz. art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - Decizia este nelegală în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât analizează eronat noțiunea de bun în sensul Convenției europene. Astfel, conform deciziei nr. 33/2008, trebuie dată eficiență legii speciale în detrimentul dreptului comun doar în cazul în care dispozițiile legii interne nu intră în contradicție cu prevederile Convenției europene, iar pentru aceasta trebuie analizat corespunzător dreptul de proprietate invocat de recurenți, în opoziție cu dreptul pretins de intimați.

Dacă în ce privește titlul pârâților se reține că acesta decurge din încheierea procesului de reorganizare a societăților comerciale și de privatizare potrivit legilor în materie (S.C. H.C.T. privatizându-se integral din 2000), în ce privește titlul de proprietate al recurenților, situația acestuia nu este analizată în niciun mod. Or, instanța de apel trebuia să cerceteze titlul de proprietate al reclamanților, pentru a putea aprecia dacă aceștia dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și dacă, în această ipoteză, există neconcordanțe între legea internă și Convenție. În prezenta cauză, reclamanții dețin o speranță legitimă, născută din prevederea expresă și neechivocă a legii speciale, conform căreia proprietarul nu și-a pierdut niciodată calitatea deținută la momentul preluării bunului.

Intimatul S.C. H.C.T. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, susținând în esență, caracterul inadmisibil al demersului reclamanților, în condițiile în care aceștia n-au urmat procedura legii speciale. Soluția în acest sens nu este de natură să aducă atingere art. 1 din Protocolul nr. 1, care ocrotește un bun actual, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă lungă de timp. Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: - Susținerea recurenților potrivit căreia hotărârea ar fi lovită de nulitate fiind dată cu încălcarea formelor de procedură, datorită nerespectării măsurii de suspendare a judecății dispuse conform art. 40 alin. (2) C. proc.

civ., ca urmare a cererii de strămutare, este nefondată. Astfel, dispozițiile art. 40 alin. (5) C. proc. civ., sancționează cu nulitatea actele de procedură și hotărârea pronunțată ulterior strămutării. În speță însă, cererea de strămutare nu a fost admisă (conform încheierii din dos. nr. 1890/1/2009 al Î.C.C.J.), pentru ca, prin efectul ei să fie desființată hotărârea, conform art. 40 alin. (5) C. proc. civ. Nulitatea actelor de procedură (inclusiv a actului jurisdicțional) îndeplinite pe parcursul suspendării judecății opera sub condiția admiterii strămutării (pentru că în acest caz, pricina ar fi fost scoasă de sub jurisdicția instanței care s-a pronunțat), ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

- Criticile sunt întemeiate însă și urmează să fie admise cu privire la soluția de inadmisibilitate dată acțiunii în revendicare promovate de către reclamanți. Astfel, reproșând acestora că nu au urmat procedura specială prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța ignoră regimul juridic al imobilului care la data intrării în vigoare a actului normativ se afla în deținerea unei societăți comerciale integral privatizate (conform înscrisurilor depuse la dosar, S.C. H.C.T.

s-a privatizat integral încă din 17 ianuarie 2000). Or, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, situația – premisă pentru a se recurge la procedura de restituire reglementată de acest act normativ, este aceea ca imobilul să fi fost deținut la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice enumerate în text (având statul ca acționar ori asociat majoritar, iar în cazul în care capitalul deținut de stat este minoritar, valoarea acțiunilor sau părților sociale să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire în natură se solicită). În speță, astfel cum s-a menționat, neexistând o unitate deținătoare în înțelesul legii căreia să-i poată fi adresată notificarea, nu putea opera nici sancțiunea decăderii din dreptul de a sesiza direct instanța.

Urmarea procedurii prealabile într-o asemenea ipoteză (dublată de o acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, pentru situația în care se dorește restituirea în natură a imobilului) are drept consecință doar prezervarea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, dacă acțiunea în nulitate nu are succes, fără să se constituie într-o condiție de admisibilitate. Astfel cum se susține în motivele de recurs, chiar în conținutul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pe care instanța de apel își fundamentează în mare parte raționamentul, se face referire la existența mai multor ipoteze care pot apărea în practică (determinate de situația juridică a imobilelor) și care nu exclud întotdeauna demersul la instanță pentru neurmarea procedurii speciale.

În cauză, greșita apreciere asupra inadmisibilității nu este dată de faptul că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 s-ar îngrădi accesul la justiție (câtă vreme există căi de recurs la instanță pentru controlul tuturor deciziilor care se iau în cadrul acestei proceduri), ci de faptul că nu era obligatoriu de urmat etapa transmiterii notificării și a soluționării prealabile a acesteia. În absența unității deținătoare în accepțiunea legii, reclamanții se puteau îndrepta cu cerere direct la instanță, care urma să aprecieze nu asupra admisibilității ci asupra temeiniciei demersului acestora. În consecință, văzând greșita respingere a acțiunii pe excepția de inadmisibilitate, Înalta Curte va admite recursul și conform art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., față de necercetarea fondului, cauza să fie trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. La reluarea judecății, instanța de apel urmează să stabilească în ce măsură și care dintre părți deține un bun în patrimoniul ei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția europeană (respectiv, un drept de proprietate actual, posibil de valorificat pe calea acțiunii în revendicare sau de opus promovării unei astfel de acțiuni). Va fi analizată de asemenea, noțiunea de speranță legitimă (asimilabilă celei de bun în sensul Convenției) de care se prevalează reclamanții, ținându-se seama de datele concrete ale speței – pe de o parte, invocarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte, susținerea că actul normativ special nu este incident, alegându-se pentru valorificarea dreptului calea dreptului comun.

Totodată, se va avea în vedere la tranșarea raportului litigios, astfel cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, principiul securității raporturilor juridice, ca element al preeminenței dreptului, parte componentă a unei societăți democratice, conform jurisprudenței Curții europene. Potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., se va ține seama în ordinea impusă de desfășurarea judecății, de toate celelalte motive invocate prin apelurile celor trei pârâte și a căror analiză instanța de apel a constatat-o lipsită de obiect față de soluția la care s-a oprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite, recursul, declarat de reclamanții Z.Y. și I.J. împotriva deciziei nr. 170 A din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2010.