ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2006,

reclamanții Z.Y. și J.I. au chemat în judecată pe pârâta SC H.C.T. SA, pentru

ca în urma comparării titlurilor de proprietate să fie obligată pârâta să lase

reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, denumit

în prezent „H.C.”.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de părinții acestora M.R.

și O.F. conform actului autentic de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 31555

din 01 septembrie 1937 la Tribunalul Ilfov și că imobilul în litigiu a fost

preluat de stat fără titlu, mai întâi prin Ordinul de rechiziție nr. 284 din 16

iulie 1948 și apoi potrivit Decretului nr. 92/1950 de naționalizare, în final

ajungând în patrimoniul societății pârâte.

În drept, s-au invocat prevederile

art. 480 C. civ.

Ulterior, reclamanții au depus o

cerere completatoare prin care au solicitat chemarea în judecată și a pârâților

SC A.I.R. SA și SC C. SA, solicitând obligarea acestora la retrocedarea

imobilului către reclamanți.

La rândul ei, pârâta SC C. SA a

depus o cerere prin care a indicat ca titular al dreptului de proprietate

asupra imobilului, pe pârâta SC H.C.T. SA.

Pârâta SC A.I.R. SA a invocat lipsa calității

sale procesuale pasive, întrucât prin Hotărârea din 29 decembrie 2003, în

patrimoniul acestei societăți a intrat doar clădirea Hotelului „C.”, nu și

terenul aferent.

De asemenea, în cauză a fost invocată,

potrivit întâmpinărilor de la dosar și excepția lipsei de calitate procesuală

activă a reclamantei J.I., întrucât aceasta nu este moștenitoarea fostului

coproprietar al imobilului revendicat, lipsa de calitate procesuală activă a

celor doi reclamanți și pentru neacceptarea în termenul legal a succesiunii

autorilor invocați și excepția decăderii din dreptul de a formula prezenta

cerere de valorificare a dreptului asupra imobilului revendicat, în raport de

prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ca și excepția de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare conform art. 18 lit. c) din Legea

nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun - art. 480 C. civ.

Prin încheierea de ședință din 05

martie 2007, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de către

pârâții SC H.C.T. SA și SC A.I.R. SA privind lipsa acestora de calitate

procesuală pasivă, întrucât, dimpotrivă, au legitimare în proces, pentru că

prima societate este proprietara terenului, iar cea de-a doua este proprietara

clădirii de pe teren; de asemenea, reclamanții au calitate procesuală activă,

dovedită cu certificatele de moștenitor depuse la dosar.

Referitor la excepția de

inadmisibilitate a acțiunii raportată la prevederile art. 18 lit. c) din Legea

nr. 10/2001 s-a constatat că, în realitate, s-a formulat revendicare pe

comparare de titluri care este admisibilă, iar privitor la excepția decăderii

din dreptul de a formula cererea de valorificare a dreptului, în raport de

prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 aceasta nu s-a primit, pe

considerentul că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, nu este supusă

vreunui termen de prescripție.

Prin sentința civilă nr. 1543 din 26

noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea, toate cele trei pârâte - SC H.C.T. SA - București, SC C. SA -

București și SC A.I.R. SA - Sibiu, fiind obligate să lase reclamanților, în

deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, alcătuit din

construcție și terenul aferent - denumit în prezent „H.C.”.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut, față de cererea dedusă judecății și probatoriului

administrat, că acțiunea în revendicare formulată este întemeiată, motiv pentru

care trebuie să fie admisă.

S-a constatat astfel, că imobilul,

conform actului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 31555/1937, a fost

proprietatea celor doi autori ai reclamanților - O.F. (al cărui nume a fost schimbat

în 1957 în O.F.) și M.R.; că reclamantul Z.Y. și-a schimbat numele din F.I.

(potrivit certificatului de confirmare a schimbării numelui), iar prin

certificatele de moștenitor de la dosar s-a dovedit calitatea reclamanților de

succesori ai autorilor sus-menționați.

S-a mai reținut că imobilul în

litigiu a fost rechiziționat prin Ordinul de rechiziție nr. 284 din 16 iulie 1948,

după care a intrat sub incidența Decretului nr. 92/1950.

Procedând la compararea titlurilor,

potrivit art. 480 C. civ., ce provin de la autori diferiți, s-a dat eficiență

titlului reclamanților, constând într-un act autentic al autorilor acestora, în

timp ce titlul societăților - pârâte provine de la Statul Român care a preluat

imobilul în baza rechiziției (care identifica un număr de 58 de camere față de

numărul total de 124 de camere care a rezultat în urma inventarierii), în timp

ce prin anexa la Decretul nr. 92/1950 - pozițiile 2666 și 6550, se face vorbire

de 9 apartamente preluate de la un autor și de 3 apartamente de la celălalt

autor; în plus, O.F. era medic și deci, exceptat de la naționalizare potrivit

art. II din Decretul nr. 92/1950 care viza categoriile de industriași,

bancheri, moșieri, etc., iar nu pe intelectualii profesioniști.

Decretul nr. 92/1950 era oricum

neconstituțional la vremea edictării sale și încălca și prevederile art. 481 C.

civ. care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât

pentru cauză de utilitate publică și cu o justă și prealabilă despăgubire, dar

și tratatelor internaționale la care România era parte.

Apărarea că certificatul de atestare

a dreptului de proprietate este înscris în cartea funciară, n-a fost primită,

cu motivarea că intabularea acestui certificat nu este de natură să paralizeze

acțiunea în revendicare formulată, ea având ca efect doar asigurarea

opozabilității față de terți și nu efect constitutiv de drepturi.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel cele trei societăți pârâte, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

1) În apelul declarat de pârâta SC C.

SA s-a criticat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, formulată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate de stat

ce fac obiect de reglementare a acestei legi speciale și care au prioritate de

aplicare, respingerea excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților,

întrucât nu s-a făcut dovada că aceștia sunt descendenții autorilor invocați,

existând și serioase diferențe de nume și prenume, dar și pentru soluția de

admitere pe fond a acțiunii în revendicare.

Astfel, în mod greșit, tribunalul a

reținut că imobilul a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950 care nu

era aplicabil, în realitate imobilul fiind rechiziționat prin Ordinul din 16

iulie 1948 emis în acest sens, în baza Legii nr. 439/1945 și a Jurnalului

Consiliului de Miniștri nr. 1515/1945.

S-a mai criticat sentința și pentru

greșita respingere a excepției privind lipsa acestei părți de calitate

procesuală pasivă în cauză, potrivit probelor administrate, SC C. SA neavând

nici proprietatea, dar nici posesia imobilului în litigiu.

2) Prin apelul declarat, pârâta SC H.C.T.

SA a criticat sentința pentru greșita respingere a excepției privind lipsa de

calitate procesuală activă a reclamanților, întrucât din certificatele de

moștenitor depuse la dosar nu rezultă că reclamanții au acceptat succesiunea

autorilor, în certificate nu este menționat imobilul în litigiu în masa succesorală

a autorilor, imobilul fiind la data decesului autorilor, preluat în

proprietatea statului.

S-a criticat sentința și pentru

greșita respingere a excepției privind lipsa de calitate procesuală pasivă,

deoarece terenul, în urma Hotărârii A.G.A. a SC C. SA, a rămas în păstrarea

acestei societăți, apelanta SC H.C.T. SA preluând doar clădirea, a cărei

posesie însă nu o are, aceasta fiind aportată la capitalul social al SC A.I.R. SA.

S-a susținut că în mod greșit nu a fost

admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întrucât,

potrivit înscrisurilor de la dosar, la 17 ianuarie 2000 societatea s-a

privatizat integral, or într-o astfel de situație, erau aplicabile prevederile

art. 29 din Legea nr. 10/2001 privind acordarea în exclusivitate celor

îndreptățiți, a despăgubirilor corespunzătoare, de către instituția care a

efectuat privatizarea.

De asemenea, în mod eronat a fost respinsă

excepția privind decăderea din dreptul de a formula o cerere de valorificare a

dreptului asupra imobilului revendicat. Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 este introdus un termen special de formulare a unei notificări

pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, care însă a expirat,

fără ca reclamanții să formuleze notificare în termenul legal. În consecință,

aceștia au pierdut dreptul material de a mai solicita restituirea imobilului,

respectiv alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care este o

lege specială, aplicabilă cu prioritate.

Soluția a fost criticată și pe fond,

în mod greșit acordându-se prioritate titlului reclamanților, pentru care nu

s-a făcut dovada transcrierii dreptului rezultând din actul de vânzare-cumpărare

încheiat în anul 1937, pe de o parte.

3) Pârâta SC A.I.R. SA a declarat

apel prin care a criticat sentința apelată, pentru motive identice cu cele din

apelul formulat de apelanta-pârâtă SC H.C.T. SA.

Prin decizia civilă nr. 170/A din 16

martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a (pronunțată în

majoritate) apelurile au fost apreciate ca fondate și în consecință, schimbată

în tot sentința și respinsă acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut că imobilului revendicat îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001, care reglementează măsuri reparatorii pentru situația tuturor

imobilelor preluate de stat (cu titlu sau fără titlu), astfel încât, după

intrarea sa în vigoare, acțiunile de revendicare întemeiate pe dreptul comun

sunt inadmisibile.

Aceste aspecte rezultă de altfel și

din conținutul a două decizii în interesul legii pronunțate de instanța supremă

(decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 și decizia nr. 33 din 9 iunie 2008), potrivit

cărora, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

bunurilor de către stat, fără ca aceasta să însemne însă, o diminuare a

accesului la justiție, ci doar o perfecționare a sistemului reparator,

subordonat oricum controlului judecătoresc prin norme speciale de procedură.

Conform deciziei menționate, nr.

33/2008, soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe

dreptul comun nu echivalează cu privarea reclamantului de accesul la justiție

și nici cu încălcarea art. 6 din CEDO, întrucât acest drept nu este unul

absolut, ci poate cunoaște limitări, în determinarea cărora statele dispun de o

marjă de apreciere, compatibilă cu normele și jurisprudența europeană.

Instanța de apel a constatat ca

fiind pe deplin aplicabilă speței decizia nr. 33/2008, cu interpretările date

de aceasta, tocmai în scopul uniformizării practicii.

Astfel, s-a reținut că acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost promovată la 27 martie 2006

direct în instanță, împotriva societăților comerciale pârâte, fără ca în

prealabil să se formuleze vreo notificare în baza Legii nr. 10/2001 și fără a

fi urmată procedura legii speciale.

Or, această procedură trebuia urmată

cu necesitate, față de principiul „

specialia generalibus derogant

”,

reclamanții neavând un drept de opțiune între calea dreptului comun și cea

stabilită prin legea specială.

Faptul că reclamanții au ignorat

legea specială și au pierdut termenele legale de formulare a notificării - 6

luni inițial - prorogat apoi până în 2002, nu dă dreptul la o acțiune de drept

comun în materie.

În speță, s-a încheiat procesul de

reorganizare a societăților comerciale - pârâte și de privatizare potrivit

legilor în materie de privatizare, cu respectarea acestora. Astfel, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC H.C.T. SA era privatizată integral (din

anul 2000), potrivit structurii acționariatului său ce rezultă din relațiile de

la Registrul Comerțului și din înscrisurile administrate în cauză.

A admite o acțiune în revendicare,

pe dreptul comun, direct la instanță, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

care prevede o procedură specială de acordare de măsuri reparatorii (în acest

caz - despăgubiri de la instituția implicată în privatizare), cu prealabila

notificare și cu respectarea termenelor legale, înseamnă, pe de o parte a

încălca principiul „

specialia generalibus derogan

t”, dar și principiul

securității raporturilor civile, în sensul că s-ar ignora privatizarea

societăților pârâte în cauză, și drepturile de proprietate transmise acestora

de la stat, potrivit legilor comerciale și de privatizare aplicabile, după anul

1990.

În raport de excepția de

inadmisibilitate reținută, s-a constatat că excepția invocată privind decăderea

din dreptul material la acțiune ce ar decurge din art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 a rămas fără obiect, ea ținând însă, mai mult de cadrul juridic al

legii speciale însăși, iar nu de calea de promovare a acțiunii în revendicare

pe dreptul comun.

Celelalte excepții privitoare la

lipsa de legitimare procesuală activă sau pasivă s-a constatat că nu mai pot fi

analizate, ele fiind excepții de fond.

Tot astfel, nu mai pot constitui

obiect de analiză a instanței de apel, criticile vizând modul de soluționare a

fondului cauzei de către prima instanță, ca și apărările din întâmpinare pe

acest aspect.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către reclamanți, care au invocat următoarele aspecte de nelegalitate:

- În adoptarea soluției, instanța a

încălcat formele de procedură reglementate de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Astfel, soluționarea cauzei în apel

a avut loc în condițiile în care fusese suspendată judecata, ca urmare a cererii

de strămutare formulată, ce a făcut obiect al dosarului nr. 1890/1/2009 al

Î.C.C.J.

În felul acesta, au fost nesocotite

dispozițiile art. 40 alin. (5) C. proc. civ., care sancționează cu desființarea

de drept actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării.

- Instanța de apel a admis în mod

greșit excepția de inadmisibilitate a acțiunii, făcând trimitere în acest sens

la decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Prin soluția adoptată a fost

încălcat dreptul de acces la justiție și astfel, nesocotite prevederile art. 6

din Convenția europeană, întrucât nu se poate susține inadmisibilitatea cererii

în revendicare întemeiate pe dreptul comun în orice situație.

Faptul că Legea nr. 10/2001 nu poate

exclude în orice ipoteză posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare

rezultă de altfel și din conținutul deciziei nr. 33/2008, invocată de instanța

de apel în motivarea soluției sale.

Mai mult, în cauza Faimblat contra

României, Curtea Europeană a condamnat statul român pentru respingerea ca

inadmisibilă a cererii reclamanților.

Fiind vorba de o eronată admitere a

excepției de inadmisibilitate, se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, având în vedere și dispoz. art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

- Decizia este nelegală în raport de

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât analizează eronat noțiunea

de bun în sensul Convenției europene.

Astfel, conform deciziei nr.

33/2008, trebuie dată eficiență legii speciale în detrimentul dreptului comun

doar în cazul în care dispozițiile legii interne nu intră în contradicție cu

prevederile Convenției europene, iar pentru aceasta trebuie analizat

corespunzător dreptul de proprietate invocat de recurenți, în opoziție cu

dreptul pretins de intimați.

Dacă în ce privește titlul pârâților

se reține că acesta decurge din încheierea procesului de reorganizare a

societăților comerciale și de privatizare potrivit legilor în materie (S.C. H.C.T.

privatizându-se integral din 2000), în ce privește titlul de proprietate al

recurenților, situația acestuia nu este analizată în niciun mod.

Or, instanța de apel trebuia să

cerceteze titlul de proprietate al reclamanților, pentru a putea aprecia dacă

aceștia dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și dacă, în această

ipoteză, există neconcordanțe între legea internă și Convenție.

În prezenta cauză, reclamanții dețin

o speranță legitimă, născută din prevederea expresă și neechivocă a legii

speciale, conform căreia proprietarul nu și-a pierdut niciodată calitatea

deținută la momentul preluării bunului.

Intimatul S.C. H.C.T. SRL a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului, susținând în esență, caracterul

inadmisibil al demersului reclamanților, în condițiile în care aceștia n-au

urmat procedura legii speciale. Soluția în acest sens nu este de natură să

aducă atingere art. 1 din Protocolul nr. 1, care ocrotește un bun actual, iar

nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de

exercitat o perioadă lungă de timp.

Examinând criticile formulate,

Înalta Curte constată următoarele:

- Susținerea recurenților potrivit

căreia hotărârea ar fi lovită de nulitate fiind dată cu încălcarea formelor de

procedură, datorită nerespectării măsurii de suspendare a judecății dispuse

conform art. 40 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a cererii de strămutare,

este nefondată.

Astfel, dispozițiile art. 40 alin. (5)

C. proc. civ., sancționează cu nulitatea actele de procedură și hotărârea

pronunțată ulterior strămutării.

În speță însă, cererea de strămutare

nu a fost admisă (conform încheierii din dos. nr. 1890/1/2009 al Î.C.C.J.),

pentru ca, prin efectul ei să fie desființată hotărârea, conform art. 40 alin. (5)

C. proc. civ.

Nulitatea actelor de procedură

(inclusiv a actului jurisdicțional) îndeplinite pe parcursul suspendării

judecății opera sub condiția admiterii strămutării (pentru că în acest caz,

pricina ar fi fost scoasă de sub jurisdicția instanței care s-a pronunțat),

ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

- Criticile sunt întemeiate însă și

urmează să fie admise cu privire la soluția de inadmisibilitate dată acțiunii

în revendicare promovate de către reclamanți.

Astfel, reproșând acestora că nu au

urmat procedura specială prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța

ignoră regimul juridic al imobilului care la data intrării în vigoare a actului

normativ se afla în deținerea unei societăți comerciale integral privatizate

(conform înscrisurilor depuse la dosar, S.C. H.C.T. s-a privatizat integral

încă din 17 ianuarie 2000).

Or, potrivit art. 21 din Legea nr.

10/2001, situația – premisă pentru a se recurge la procedura de restituire

reglementată de acest act normativ, este aceea ca imobilul să fi fost deținut

la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice enumerate în

text (având statul ca acționar ori asociat majoritar, iar în cazul în care

capitalul deținut de stat este minoritar, valoarea acțiunilor sau părților

sociale să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui

restituire în natură se solicită).

În speță, astfel cum s-a menționat,

neexistând o unitate deținătoare în înțelesul legii căreia să-i poată fi

adresată notificarea, nu putea opera nici sancțiunea decăderii din dreptul de a

sesiza direct instanța.

Urmarea procedurii prealabile într-o

asemenea ipoteză (dublată de o acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare,

conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, pentru situația în care se dorește

restituirea în natură a imobilului) are drept consecință doar prezervarea

dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, dacă acțiunea în

nulitate nu are succes, fără să se constituie într-o condiție de

admisibilitate.

Astfel cum se susține în motivele de

recurs, chiar în conținutul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pe care

instanța de apel își fundamentează în mare parte raționamentul, se face

referire la existența mai multor ipoteze care pot apărea în practică

(determinate de situația juridică a imobilelor) și care nu exclud întotdeauna

demersul la instanță pentru neurmarea procedurii speciale.

În cauză, greșita apreciere asupra inadmisibilității

nu este dată de faptul că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 s-ar îngrădi accesul

la justiție (câtă vreme există căi de recurs la instanță pentru controlul

tuturor deciziilor care se iau în cadrul acestei proceduri), ci de faptul că nu

era obligatoriu de urmat etapa transmiterii notificării și a soluționării

prealabile a acesteia.

În absența unității deținătoare în

accepțiunea legii, reclamanții se puteau îndrepta cu cerere direct la instanță,

care urma să aprecieze nu asupra admisibilității ci asupra temeiniciei

demersului acestora.

În consecință, văzând greșita

respingere a acțiunii pe excepția de inadmisibilitate, Înalta Curte va admite

recursul și conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., față de necercetarea

fondului, cauza să fie trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

La reluarea judecății, instanța de

apel urmează să stabilească în ce măsură și care dintre părți deține un bun în

patrimoniul ei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția

europeană (respectiv, un drept de proprietate actual, posibil de valorificat pe

calea acțiunii în revendicare sau de opus promovării unei astfel de acțiuni).

Va fi analizată de asemenea,

noțiunea de speranță legitimă (asimilabilă celei de bun în sensul Convenției)

de care se prevalează reclamanții, ținându-se seama de datele concrete ale

speței – pe de o parte, invocarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe de

altă parte, susținerea că actul normativ special nu este incident, alegându-se

pentru valorificarea dreptului calea dreptului comun.

Totodată, se va avea în vedere la

tranșarea raportului litigios, astfel cum s-a statuat prin decizia în interesul

legii nr. 33/2008, principiul securității raporturilor juridice, ca element al

preeminenței dreptului, parte componentă a unei societăți democratice, conform

jurisprudenței Curții europene.

Potrivit art. 315 alin. (3) C. proc.

civ., se va ține seama în ordinea impusă de desfășurarea judecății, de toate

celelalte motive invocate prin apelurile celor trei pârâte și a căror analiză instanța

de apel a constatat-o lipsită de obiect față de soluția la care s-a oprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite, recursul, declarat de

reclamanții Z.Y. și I.J. împotriva deciziei nr. 170 A din 16 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 aprilie 2010.