ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2373/2006

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 octombrie 2001 reclamanții I.A., M.C.V., P.M.Y.A., E.N., I.A.L., R.G.M., R.J., R.L., R.C.C., N.F. au chemat în judecată pârâții SC H. SA și A.P.A.P.S. solicitând să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al SC C. SA privitor la institutul situat în București, constând în contractul de vânzare cumpărare acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995 poziția XII și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0260 din 23 iunie 1993 emis de Ministerul Industriilor, precum și obligarea SC H. SA la restituirea în natură a institutului de la adresa menționată.

Au mai solicitat anularea hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâta SC H. SA. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că imobilul situat în București, compus din 1.278,94 mp și 4 corpuri de clădire a fost proprietatea autorilor lor S. și V.U., ai cărui descendenți sunt. Imobilul a fost naționalizat în baza Legii nr. 119 din 11 iunie 1948 întrucât, la acel moment, era ocupat, în calitate de locatar de o persoană juridică, întreprinderea R . Imobilul în litigiu a fost ocupat ulterior de diverse întreprinderi de stat, iar în prezent este deținut de SC H. SA. Întrucât, prin textul Legii nr. 10/2001 se consideră că imobilele reluate în temeiul Legii nr. 119/1948 sunt considerate imobile preluate abuziv, rezultă că pârâta SC H. SA nu a putut dobândi, valid, dreptul de proprietate asupra terenului, indiferent de actele pe care acesta le-a încheiat cu statul prin diverse persoane juridice.

Pe de altă parte, orice titlu de proprietate ar invoca pârâta societate comercială, acesta este lovit de nulitate pentru cauză ilicită. Au susținut că atât statul cât și SC H. SA au fost avizate încă din anul 1990 prin cereri repetate cu privire la adevăratul proprietar al bunului și intenția acestuia de redobândire a bunului. În consecință, ambele părți au avut cunoștință că obiectul raporturilor juridice intervenite între acestea constituie un bun litigios, părțile asumându-și riscul în încheierii acestor operațiuni juridice. Cât privește hotărârea nr. 1024 din 30 august 201, au invocat nelegalitatea constând în omisiunea pârâtei de a se pronunța în sensul admiterii sau respingerii acesteia, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, pârâta dispunând în sensul trimiterii notificării unei terțe persoane.

Prin sentința civilă nr. 2002 din 3 martie 2004 a Tribunalului București au fost admise excepțiile invocate de pârâta SC H. SA. A fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995 pentru lipsa calității procesual pasive a pârâtei SC H. SA. A fost respinsă ca inadmisibilă contestația reclamanților împotriva hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de SC H. SA. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta ca și cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S., ca fiind lipsite de obiect. S-a dispus disjungerea capătului de cerere privind constarea nulității absolute a certificatului de atestare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M-03 nr. 0260 din 23 iunie 1993 emis de Ministerul Industriilor și trimiterea sa spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit conținutului contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, acesta a fost încheiat între FPS, în calitate de vânzător și asociația H., în calitate de cumpărător, astfel încât pârâta SC H. SA nefiind parte a acestui contract, nu are nici calitatea procesuală pasivă. În ce privește excepția de necompetență materială a tribunalului în soluționarea cererii privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la 23 iunie 1993, s-a constatat că, în raport de natura juridică a acestui act, act administrativ de autoritate, competența materială de soluționare a cererii revine în primă instanță curții de apel, astfel încât s-a dispus disjungerea acestuia capăt de cerere și trimiterea sa spre rejudecare instanței competente material.

Cât privește cererea având ca obiect contestație împotriva hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâta SC H. SA, s-a reținut ca întemeiată excepția inadmisibilității cererii, întrucât, funcție de conținutul acestei hotărâri, rezultă că aceasta nu poate fi calificată ca o decizie în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, susceptibilă de a fi atacată în condițiile art. 24 alin. (7) din Lege. Apelul reclamanților declarat împotriva acestei hotărâri, a fost respins prin decizia civilă nr. 698/A din 23 iunie 2004 a Curții de Apel București, care a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 137 C. proc. civ., admițând temeinic excepțiile invocate. S-a arătat că, oricum pârâta SC H. SA nu a devenit proprietar asupra terenurilor în temeiul legii, ci urmare a emiterii certificatului contestat de apelanți, care are natura juridică a unui act administrativ, ce poate fi desființat de instanța prevăzută de art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., funcție de nivelul autorității emitente. S-a reținut ca fiind nefondate și criticile privind modul de soluționare a contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001, întrucât prin hotărârea atacată cererea apelanților nu a fost respinsă, ci doar înaintată spre soluționare A.P.A.P.S., în temeiul prevederilor art. 27 din lege. Apelanții nu erau îndreptățiți să formuleze contestație împotriva hotărârii pârâtei, această posibilitate fiindu-le conferită de lege doar în situația în care notificarea le-ar fi fost respinsă ci ar fi fost soluționată în sensul de a li se acorda măsuri reparatorii prin echivalent, situației inexistente în cauză. Faptul că apelanții sunt îndreptățiți să acționeze în justiție în baza art. 48 din lege, nu înlătură acțiunea inadmisibilității acestui capăt de cerere, cele două pretenții fiind total diferite sub aspectul motivării lor juridice.

Nefondate sunt și criticile invocate prin cel de-al patrulea motiv de apel, întrucât prin hotărârea atacată, atât cererea reconvențională, cât și cea de chemare în garanție au fost respinse, astfel încât apelanților nu li s-a cauza nici un prejudiciu. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au invocat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens au susținut următoarele: 1. în mod greșit cele două instanțe au constatat că pârâta SC H. SA nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, în cazul admiterii cererii de constatare nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare acțiuni, cea care ar suferi o leziune patrimonială ar fi tocmai pârâta.

Bunurile în litigiu au fost dobândite de pârâtă prin efectul legii, iar pârâta în calitate sa de proprietar este singura în măsură să își reprezinte interesele în cauzele ce pun în discuție integritatea patrimoniului său. În acest sens, au arătat că în anexele contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 266/1995 sunt enumerate imobilele ce fac parte din activul societății și în care sunt înscrise și terenurile în litigiu. Valoarea terenului reprezintă și exprimă un număr de acțiuni, dar cumpărătorul acțiunilor nu devine și proprietarul terenului. Motivul nulității absolute îl constituie cauza ilicită a acestuia, dat fiind modalitatea frauduloasă de încheiere a contractului, întrucât, deși, în nenumărate rânduri au notificat pârâta, cât și FPS despre intenția de redobândire a bunului, acestea au procedat la încheierea convenției.

2. greșit s-a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, asupra terenului, întrucât actul menționat, odată intrat în circuitul civil, produce efecte de drept civil, iar litigiile născute în legătură cu acesta nu pot avea decât o natură civilă și nicidecum de natura contenciosului administrativ. Decizia de emitere a certificatului constatator al dreptului de proprietate este un act de gestiune exceptat contenciosului administrativ (art. 2 din legea nr. 29/1990). În raport de aceste considerente, dar și de faptul că, față de cererea principală, respectiv contestație în temeiul art. 24 alin. (7) C. proc.

civ., cu natură exclusiv civilă și capetele subsecvente cererii, inclusiv cel menționat, sunt de competența materială a instanței civile, potrivit art. 17 C. proc. civ. 3. în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect contestație în baza Legii nr. 10/2001, s-a susținut, de asemenea greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, întrucât ipoteza acestui text se referă la imobilele preluate de stat în mod valabil și trecute în patrimoniul societăților comerciale care s-au privatizat cu respectarea prevederilor legale în materie și nu, astfel cum s-a invocat, preluarea fără titlu valabil a imobilului în litigiu.

În situația de față persoana juridică deținătoare nu a emis decizie sau dispoziție prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termenul și modalitatea prescrise de lege, astfel încât răspunderea acesteia în forma și conținutul comunicat echivalează cu refuzul de a răspunde la notificare și constituie neîndeplinirea obligației stabilită de lege, care ar atrage aplicarea prin analogie a art. 24 alin. (7) din acest act normativ. În cadrul soluționării prezentei cereri, instanța trebuie să analizeze dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, situație în raport de care să dispună sau nu restituirea în natură. A fost criticate cu recurs și hotărârea instanței de fond de respingere a cererii de introducere în cauză a asociației H., cerere întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc.

civ., ale căror condiții sunt îndeplinite în cauză. În drept, au fost invocate prevederile art. 2, art. 20-24, art. 49 din Legea nr. 10/2001, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 312 C. proc. civ. Recursul este fondat. Prin acțiunea înregistrată la instanță, reclamanții au solicitat restituirea imobilului din București, compuse din teren în suprafață de 1278 mp și 4 corpuri de clădire ce au aparținut autorilor lor, S. și V.U. și preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.

S-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului nr. 266 din 2 iunie 1995 de vânzare cumpărare de acțiuni, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0260 din 26 iunie 1993 eliberat pârâtei societate comercială, ca și desființarea hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâtă, cu precizarea că prezenta acțiune constituie totodată contestație împotriva sus menționatei hotărâri. În drept, au fost invocate prevederile art. 481, art. 966 și urm. C. civ., art. 46 alin. (4), art. 2 alin. (1), art. 20 și art. 51 din Legea nr. 10/2001. Prin încheierea din 13 noiembrie 2001 Tribunalul București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea sa secției comerciale a aceleiași instanțe, în considerarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare acțiuni.

La rândul său, secția comercială a sus menționatei instanțe a dispus prin încheierea din 16 mai 2002, scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea sa secției civile în raport de obiectul pretențiilor reclamanților și care constau în retrocedarea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001. Investită în această modalitate cu soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 182 din 18 februarie 2003, Tribunalul București, în urma invocării din oficiu, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a prezentei pricini în favoarea Judecătoriei sector 2. Hotărârea menționată a fost casată prin decizia civilă nr. 794 din 21 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care, a reținut cu titlu irevocabil că cererea de chemare în judecă în calificarea dată de reclamanți, constituie o contestație în sensul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, pricina fiind trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal.

În rejudecarea cauzei, cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a principiului disponibilității procesului civil și cu necercetarea fondului cauzei, prima instanță a procedat la judecata pricinii în modalitatea criticată de recurenți. Astfel, obiectul principal al pretențiilor reclamanților, ceea ce se solicită prin actul de investire al instanței, îl constituie retrocedarea, restituirea în natură a bunului litigios, calea aleasă precizată și calificată irevocabil prin hotărârea de casare fiind cea a unei contestații fundamentată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Trecând peste considerentele reținute, cu încălcarea dispozițiilor procedurale sus enunțate, tribunalul soluționează cererea reclamanților în modalitatea criticată iar curtea de apel confirmă, într-o ordine inversă celei statornice, pronunțând, în atare condiții, hotărâri nelegale.

Se reține că, în soluționarea obiectului acțiunii astfel precizat, instanțele ar fi trebuit să analizeze temeinicia pretențiilor solicitate în raport de aceste dispoziții legale și întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001. Cu referire la temeiul legal invocat, se constată indubitabil, aspect necontestat de pârâta unitate deținătoare că imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1278 mp și 4 corpuri de clădire, a fost proprietatea autorilor reclamanților S. și V.U. Nemișcătorul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor, bancare de asigurări, minime și de transporturi act normativ considerat ca preluare abuzivă în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, este cert și dovedit că reclamanții se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001 și că bunul, obiect al notificării a fost preluat în temeiul unui act normativ considerat ca abuziv de legea de reparațiune. În atare condițiuni, justificat și în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 reclamanții au notificat unitatea deținătoare solicitându-i restituirea în natură a imobilului. Reclamanții au invocat, iar instanțele nu au verificat dacă în speță sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, reținute ca temei al hotărârii sau cele prevăzute de art. 20 din lege, norma ce privește altă ipoteză și care nu a fost analizată de instanță.

Din această perspectivă se impune a se preciza că în conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială) în situația în care imobilul, preluat cu titlu valabil, este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale, notificarea se adresează instituției publice implicate în procesul de privatizare în raza căruia este sau era situat imobilul. Prin urmare, aplicabilitatea art. 27 din lege este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două elemente: - preluarea proprietății cu titlu valabil; - evidențierea în patrimoniul unei societăți privatizate cu respectarea dispozițiilor legale. În ipoteza în care se constată că doar una dintre aceste condiții a fost îndeplinită, procedura aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispozițiilor art. 20 din lege, prevederile art. 27 fiind de strictă interpretare.

Pe cale de consecință, notificarea reclamanților ar fi trebuit să parcurgă procedura firească instituită de dispozițiile art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, cu sesizarea unității deținătoare, lucru care s-a și întâmplat, soluționarea acestuia urmând să fie realizată în modalitățile prescrise de lege. În speță însă, răspunsul unității deținătoare materializat în dispozițiile hotărârii atacate, nu îmbracă forma prevăzută de prevederile art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 aspect considerat de instanțe că ar echivala cu un fine de neprimire al contestației întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) din lege.

Într-adevăr, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr.10/2001, unitatea deținătoare este obligată ca, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării și depunerii actelor depunătoare, să se pronunțe prin decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, obligație ce îi revine pârâtei și în ipoteza reglementată de art. 24 din lege, în cazul în care restituirea în natură nu a fost aprobată sau nu este posibilă, situație în care persoanei îndreptățite i se face oferta de restituire prin echivalent corespunzător valorii imobilului. Atât modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul de soluționare a acestuia au caracter imperativ și nu de recomandare, orice altă calificare deturnând finalitatea urmărită de legiuitor.

Raportând aceste dispoziții de principiu la datele speței se constată că aceasta nu are într-adevăr forma și conținutul impuse de prevederile invocate, însă aceasta se datorează conduitei culpabile a, pârâtei și nu reclamanților care, potrivit actelor dosarului au efectuat nenumărate demersuri, inclusiv judiciare, pentru redobândirea bunului. Modalitatea de emitere a actului în forma cuprinsă în adresa atacată echivalează, de fapt, cu un refuz de finalizare a acestei proceduri, conduită inacceptabilă și contrată spiritului și finalității legii de reparație. Chiar și în modalitatea deficitară de emitere sub aspect formal, actul atacat poate fi supus controlului judiciar, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană și art. 21 din Constituția României, care consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra încălcării dreptului și obligațiilor sale cu caracter civil.

Prin urmare, reținândcă, în mod greșit, cu încălcarea prevederilor legale invocate, instanța a constatat inadmisibilitatea acțiunii pe argumente de ordin strict formal, situație ce echivalează cu nepronunțarea asupra fondului cauzei, se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre soluționare primei instanțe. Cu prilejul rejudecării cauzei se vor avea în vedere, în urma verificării modalității de preluare a bunului, incidența prevederilor art. 20 sau art. 27 din lege, în forma modificată prin Legea nr. 247/2004 aplicabile prezentei cauze, în conformitate cu prevederile art. 51 din Legea nr. 10/2001 și subsecvent pretențiile reclamanților privind nelegala privatizare a pârâtei și a dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului.

În acest sens se va avea în vedere ă, în cadrul procesului de privatizare pârâta, prin asociația H.P. a cumpărat acțiuni (corespondent cu capitalul social) și nu active (corespondent al patrimoniului), astfel încât speței nu-i sunt incidente prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care vizează alte ipoteze decât cea de față. De asemenea, se va verifica dacă prețul acțiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 266/1995 a fost integral achitat, dacă asociația cumpărătoare mai este în ființă sau a fost dizolvată, caz în care, instanța de judecare va pune în discuția părților și se va pronunța asupra persoanei juridice succesoare a acesteia. În soluționarea cauzei mai este necesar a fi avută în vedere și incidența prevederilor art. 17 C. proc.

civ. privind prorogarea legală de competență sub aspectul petitului privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, aspect care, de asemenea va fi pus în discuție contradictoriu cu părțile. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, cu consecința casării hotărârilor și trimiterii cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta I.A., P.M.Y.A., E.N., I.A.L., R.C.C., N.F., R.G.M., R.J., R.L., M.C.V. împotriva deciziei nr. 698/A din 23 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă. Casează decizia și sentința nr. 202 din 3 martie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cu trimitere spre rejudecare la tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2006.