ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2373/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2373/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 10 octombrie 2001 reclamanții I.A., M.C.V., P.M.Y.A., E.N., I.A.L., R.G.M., R.J.,

R.L., R.C.C., N.F. au chemat în judecată pârâții SC H. SA și A.P.A.P.S. solicitând

să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al SC C. SA

privitor la institutul situat în București, constând în contractul de vânzare

cumpărare acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995 poziția XII și a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0260 din 23 iunie 1993 emis

de Ministerul Industriilor, precum și obligarea SC H. SA la restituirea în

natură a institutului de la adresa menționată.

Au mai solicitat anularea hotărârii

nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâta SC H. SA.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au susținut că imobilul situat în București, compus din 1.278,94 mp și 4

corpuri de clădire a fost proprietatea autorilor lor S. și V.U., ai cărui

descendenți sunt.

Imobilul a fost naționalizat în baza

Legii nr. 119 din 11 iunie 1948 întrucât, la acel moment, era ocupat, în

calitate de locatar de o persoană juridică, întreprinderea R .

Imobilul în litigiu a fost ocupat

ulterior de diverse întreprinderi de stat, iar în prezent este deținut de SC H.

SA.

Întrucât, prin textul Legii nr. 10/2001

se consideră că imobilele reluate în temeiul Legii nr. 119/1948 sunt

considerate imobile preluate abuziv, rezultă că pârâta SC H. SA nu a putut

dobândi, valid, dreptul de proprietate asupra terenului, indiferent de actele

pe care acesta le-a încheiat cu statul prin diverse persoane juridice.

Pe de altă parte, orice titlu de

proprietate ar invoca pârâta societate comercială, acesta este lovit de

nulitate pentru cauză ilicită.

Au susținut că atât statul cât și SC

H. SA au fost avizate încă din anul 1990 prin cereri repetate cu privire la

adevăratul proprietar al bunului și intenția acestuia de redobândire a bunului.

În consecință, ambele părți au avut cunoștință că obiectul

raporturilor juridice intervenite între acestea constituie un bun litigios,

părțile asumându-și riscul în încheierii acestor operațiuni juridice.

Cât privește hotărârea nr. 1024 din 30

august 201, au invocat nelegalitatea constând în omisiunea pârâtei de a se

pronunța în sensul admiterii sau respingerii acesteia, cu încălcarea

prevederilor Legii nr. 10/2001, pârâta dispunând în sensul trimiterii

notificării unei terțe persoane.

Prin sentința civilă nr. 2002 din 3

martie 2004 a Tribunalului București au fost admise excepțiile invocate de

pârâta SC H. SA. A fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995

pentru lipsa calității procesual pasive a pârâtei SC H. SA.

A fost respinsă ca inadmisibilă

contestația reclamanților împotriva hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă

de SC H. SA.

A fost respinsă cererea

reconvențională formulată de pârâta ca și cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S.,

ca fiind lipsite de obiect.

S-a dispus disjungerea capătului de

cerere privind constarea nulității absolute a certificatului de atestare a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M-03 nr. 0260 din

23 iunie 1993 emis de Ministerul Industriilor și trimiterea sa spre competentă

soluționare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că, potrivit conținutului contractului de vânzare

cumpărare de acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, acesta a fost încheiat între

FPS, în calitate de vânzător și asociația H., în calitate de cumpărător, astfel

încât pârâta SC H. SA nefiind parte a acestui contract, nu are nici calitatea

procesuală pasivă.

În ce privește excepția de

necompetență materială a tribunalului în soluționarea cererii privind

constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate emis la 23 iunie 1993, s-a constatat că, în raport de natura

juridică a acestui act, act administrativ de autoritate, competența materială

de soluționare a cererii revine în primă instanță curții de apel, astfel încât

s-a dispus disjungerea acestuia capăt de cerere și trimiterea sa spre

rejudecare instanței competente material.

Cât privește cererea având ca obiect

contestație împotriva hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâta SC H.

SA, s-a reținut ca întemeiată excepția inadmisibilității cererii, întrucât,

funcție de conținutul acestei hotărâri, rezultă că aceasta nu poate fi

calificată ca o decizie în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, susceptibilă

de a fi atacată în condițiile art. 24 alin. (7) din Lege.

Apelul reclamanților declarat

împotriva acestei hotărâri, a fost respins prin decizia civilă nr. 698/A din 23

iunie 2004 a Curții de Apel București, care a reținut că prima instanță a făcut

o corectă aplicare a prevederilor art. 137 C. proc. civ., admițând temeinic

excepțiile invocate.

S-a arătat că, oricum pârâta SC H.

SA nu a devenit proprietar asupra terenurilor în temeiul legii, ci urmare a

emiterii certificatului contestat de apelanți, care are natura juridică a unui

act administrativ, ce poate fi desființat de instanța prevăzută de art. 3 pct. 1

C. proc. civ., funcție de nivelul autorității emitente.

S-a reținut ca fiind nefondate și

criticile privind modul de soluționare a contestației formulate în baza Legii

nr. 10/2001, întrucât prin hotărârea atacată cererea apelanților nu a fost

respinsă, ci doar înaintată spre soluționare A.P.A.P.S., în temeiul

prevederilor art. 27 din lege.

Apelanții nu erau îndreptățiți să

formuleze contestație împotriva hotărârii pârâtei, această posibilitate

fiindu-le conferită de lege doar în situația în care notificarea le-ar fi fost

respinsă ci ar fi fost soluționată în sensul de a li se acorda măsuri

reparatorii prin echivalent, situației inexistente în cauză.

Faptul că apelanții sunt

îndreptățiți să acționeze în justiție în baza art. 48 din lege, nu înlătură

acțiunea inadmisibilității acestui capăt de cerere, cele două pretenții fiind

total diferite sub aspectul motivării lor juridice.

Nefondate sunt și criticile invocate

prin cel de-al patrulea motiv de apel, întrucât prin hotărârea atacată, atât

cererea reconvențională, cât și cea de chemare în garanție au fost respinse,

astfel încât apelanților nu li s-a cauza nici un prejudiciu.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au

invocat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens au susținut

următoarele:

au constatat că pârâta SC H. SA nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, în

cazul admiterii cererii de constatare nulitate absolută a contractului de

vânzare cumpărare acțiuni, cea care ar suferi o leziune patrimonială ar fi

tocmai pârâta.

Bunurile în litigiu au fost

dobândite de pârâtă prin efectul legii, iar pârâta în calitate sa de proprietar

este singura în măsură să își reprezinte interesele în cauzele ce pun în

discuție integritatea patrimoniului său.

În acest sens, au arătat că în

anexele contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 266/1995 sunt enumerate

imobilele ce fac parte din activul societății și în care sunt înscrise și

terenurile în litigiu. Valoarea terenului reprezintă și exprimă un număr de

acțiuni, dar cumpărătorul acțiunilor nu devine și proprietarul terenului.

Motivul nulității absolute îl

constituie cauza ilicită a acestuia, dat fiind modalitatea frauduloasă de

încheiere a contractului, întrucât, deși, în nenumărate rânduri au notificat

pârâta, cât și FPS despre intenția de redobândire a bunului, acestea au

procedat la încheierea convenției.

capătului de cerere având ca obiect constarea nulității absolute a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, asupra terenului,

întrucât actul menționat, odată intrat în circuitul civil, produce efecte de

drept civil, iar litigiile născute în legătură cu acesta nu pot avea decât o

natură civilă și nicidecum de natura contenciosului administrativ. Decizia de

emitere a certificatului constatator al dreptului de proprietate este un act de

gestiune exceptat contenciosului administrativ (art. 2 din legea nr. 29/1990).

În raport de aceste considerente,

dar și de faptul că, față de cererea principală, respectiv contestație în

temeiul art. 24 alin. (7) C. proc. civ., cu natură exclusiv civilă și capetele

subsecvente cererii, inclusiv cel menționat, sunt de competența materială a

instanței civile, potrivit art. 17 C. proc. civ.

cerere având ca obiect contestație în baza Legii nr. 10/2001, s-a susținut, de

asemenea greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001,

întrucât ipoteza acestui text se referă la imobilele preluate de stat în mod

valabil și trecute în patrimoniul societăților comerciale care s-au privatizat

cu respectarea prevederilor legale în materie și nu, astfel cum s-a invocat,

preluarea fără titlu valabil a imobilului în litigiu.

În situația de față persoana

juridică deținătoare nu a emis decizie sau dispoziție prevăzute de art. 23 din

Legea nr. 10/2001, în termenul și modalitatea prescrise de lege, astfel încât

răspunderea acesteia în forma și conținutul comunicat echivalează cu refuzul de

a răspunde la notificare și constituie neîndeplinirea obligației stabilită de

lege, care ar atrage aplicarea prin analogie a art. 24 alin. (7) din acest act

normativ.

În cadrul soluționării prezentei

cereri, instanța trebuie să analizeze dacă imobilul a fost preluat cu sau fără

titlu valabil, situație în raport de care să dispună sau nu restituirea în

natură.

A fost criticate cu recurs și

hotărârea instanței de fond de respingere a cererii de introducere în cauză a asociației

H., cerere întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., ale căror condiții

sunt îndeplinite în cauză.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 2, art. 20-24, art. 49 din Legea nr. 10/2001, art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și art. 312 C. proc. civ.

Recursul este fondat.

Prin acțiunea înregistrată la

instanță, reclamanții au solicitat restituirea imobilului din București, compuse

din teren în suprafață de 1278 mp și 4 corpuri de clădire ce au aparținut

autorilor lor, S. și V.U. și preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948 pentru

naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și

de transporturi.

S-a solicitat constatarea nulității

absolute a contractului nr. 266 din 2 iunie 1995 de vânzare cumpărare de

acțiuni, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0260

din 26 iunie 1993 eliberat pârâtei societate comercială, ca și desființarea

hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâtă, cu precizarea că

prezenta acțiune constituie totodată contestație împotriva sus menționatei

hotărâri.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 481, art. 966 și urm. C. civ., art. 46 alin. (4), art. 2 alin.

(1), art. 20 și art. 51 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 13 noiembrie

2001 Tribunalul București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea sa

secției comerciale a aceleiași instanțe, în considerarea capătului de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

acțiuni. La rândul său, secția comercială a sus menționatei instanțe a dispus

prin încheierea din 16 mai 2002, scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea sa

secției civile în raport de obiectul pretențiilor reclamanților și care constau

în retrocedarea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Investită în această modalitate cu

soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 182 din 18 februarie 2003,

Tribunalul București, în urma invocării din oficiu, a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a

prezentei pricini în favoarea Judecătoriei sector 2.

Hotărârea menționată a fost casată

prin decizia civilă nr. 794 din 21 martie 2003 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, care, a reținut cu titlu irevocabil că cererea de chemare în

judecă în calificarea dată de reclamanți, constituie o contestație în sensul

art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, pricina fiind trimisă spre rejudecare

aceluiași tribunal.

În rejudecarea cauzei, cu încălcarea

prevederilor art. 315 C. proc. civ., a principiului disponibilității procesului

civil și cu necercetarea fondului cauzei, prima instanță a procedat la judecata

pricinii în modalitatea criticată de recurenți.

Astfel, obiectul principal al

pretențiilor reclamanților, ceea ce se solicită prin actul de investire al

instanței, îl constituie retrocedarea, restituirea în natură a bunului

litigios, calea aleasă precizată și calificată irevocabil prin hotărârea de

casare fiind cea a unei contestații fundamentată pe dispozițiile art. 24 alin.

(7) din Legea nr. 10/2001.

Trecând peste considerentele

reținute, cu încălcarea dispozițiilor procedurale sus enunțate, tribunalul

soluționează cererea reclamanților în modalitatea criticată iar curtea de apel

confirmă, într-o ordine inversă celei statornice, pronunțând, în atare

condiții, hotărâri nelegale.

Se reține că, în soluționarea

obiectului acțiunii astfel precizat, instanțele ar fi trebuit să analizeze temeinicia

pretențiilor solicitate în raport de aceste dispoziții legale și întemeiate pe

prevederile Legii nr. 10/2001.

Cu referire la temeiul legal

invocat, se constată indubitabil, aspect necontestat de pârâta unitate

deținătoare că imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de

1278 mp și 4 corpuri de clădire, a fost proprietatea autorilor reclamanților S.

și V.U.

Nemișcătorul a trecut în

proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor, bancare de asigurări, minime și de transporturi act normativ

considerat ca preluare abuzivă în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, este cert și dovedit că

reclamanții se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite prevăzute de

art. 3 din Legea nr. 10/2001 și că bunul, obiect al notificării a fost preluat

în temeiul unui act normativ considerat ca abuziv de legea de reparațiune.

În atare condițiuni, justificat și

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 reclamanții au notificat

unitatea deținătoare solicitându-i restituirea în natură a imobilului.

Reclamanții au invocat, iar

instanțele nu au verificat dacă în speță sunt aplicabile prevederile art. 27

din Legea nr. 10/2001, reținute ca temei al hotărârii sau cele prevăzute de

art. 20 din lege, norma ce privește altă ipoteză și care nu a fost analizată de

instanță.

Din această perspectivă se impune a

se preciza că în conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în

forma inițială) în situația în care imobilul, preluat cu titlu valabil, este

evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu respectarea

dispozițiilor legale, notificarea se adresează instituției publice implicate în

procesul de privatizare în raza căruia este sau era situat imobilul.

Prin urmare,

aplicabilitatea art. 27 din lege este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

două elemente: - preluarea proprietății cu titlu valabil; - evidențierea în

patrimoniul unei societăți privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.

În ipoteza în care se

constată că doar una dintre aceste condiții a fost îndeplinită, procedura

aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispozițiilor art. 20 din

lege, prevederile art. 27 fiind de strictă interpretare.

Pe cale de

consecință, notificarea reclamanților ar fi trebuit să parcurgă procedura

firească instituită de dispozițiile art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001,

cu sesizarea unității deținătoare, lucru care s-a și întâmplat, soluționarea

acestuia urmând să fie realizată în modalitățile prescrise de lege.

În speță însă,

răspunsul unității deținătoare materializat în dispozițiile hotărârii atacate,

nu îmbracă forma prevăzută de prevederile art. 23-24 din Legea nr. 10/2001

aspect considerat de instanțe că ar echivala cu un fine de neprimire al

contestației întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) din lege.

Într-adevăr, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr.10/2001, unitatea

deținătoare este obligată ca, în termen de 60 de zile de la data înregistrării

notificării și depunerii actelor depunătoare, să se pronunțe prin

decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, obligație

ce îi revine pârâtei și în ipoteza reglementată de art. 24 din lege, în cazul

în care restituirea în natură nu a fost aprobată sau nu este posibilă, situație

în care persoanei îndreptățite i se face oferta de restituire prin echivalent

corespunzător valorii imobilului.

Atât modalitatea de

răspuns la notificare, cât și termenul de soluționare a acestuia au caracter

imperativ și nu de recomandare, orice altă calificare deturnând finalitatea

urmărită de legiuitor.

Raportând aceste

dispoziții de principiu la datele speței se constată că aceasta nu are

într-adevăr forma și conținutul impuse de prevederile invocate, însă aceasta se

datorează conduitei culpabile a, pârâtei și nu reclamanților care, potrivit

actelor dosarului au efectuat nenumărate demersuri, inclusiv judiciare, pentru

redobândirea bunului. Modalitatea de emitere a actului în forma cuprinsă în

adresa atacată echivalează, de fapt, cu un refuz de finalizare a acestei

proceduri, conduită inacceptabilă și contrată spiritului și finalității legii

de reparație.

Chiar și în

modalitatea deficitară de emitere sub aspect formal, actul atacat poate fi

supus controlului judiciar, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor

art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană și art. 21 din Constituția României,

care consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv

justiției pentru a hotărî asupra încălcării dreptului și obligațiilor sale cu

caracter civil.

Prin urmare,

reținândcă, în mod greșit, cu încălcarea prevederilor legale invocate, instanța

a constatat inadmisibilitatea acțiunii pe argumente de ordin strict formal,

situație ce echivalează cu nepronunțarea asupra fondului cauzei, se impune

casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre soluționare primei instanțe.

Cu prilejul

rejudecării cauzei se vor avea în vedere, în urma verificării modalității de

preluare a bunului, incidența prevederilor art. 20 sau art. 27 din lege, în

forma modificată prin Legea nr. 247/2004 aplicabile prezentei cauze, în

conformitate cu prevederile art. 51 din Legea nr. 10/2001 și subsecvent

pretențiile reclamanților privind nelegala privatizare a pârâtei și a

dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului.

În acest sens se va

avea în vedere ă, în cadrul procesului de privatizare pârâta, prin asociația H.P.

a cumpărat acțiuni (corespondent cu capitalul social) și nu active

(corespondent al patrimoniului), astfel încât speței nu-i sunt incidente

prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care vizează alte ipoteze decât cea

de față.

De asemenea, se va verifica dacă

prețul acțiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 266/1995 a fost integral achitat, dacă asociația cumpărătoare mai

este în ființă sau a fost dizolvată, caz în care, instanța de judecare va pune

în discuția părților și se va pronunța asupra persoanei juridice succesoare a

acesteia.

În soluționarea

cauzei mai este necesar a fi avută în vedere și incidența prevederilor art. 17 C.

proc. civ. privind prorogarea legală de competență sub aspectul petitului

privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului, aspect care, de asemenea va fi pus în discuție

contradictoriu cu părțile.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, cu consecința

casării hotărârilor și trimiterii cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta I.A., P.M.Y.A., E.N., I.A.L., R.C.C., N.F., R.G.M., R.J., R.L., M.C.V.

împotriva deciziei nr. 698/A din 23 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția

a VII-a civilă.

Casează decizia și sentința nr. 202

din 3 martie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cu trimitere

spre rejudecare la tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2006.