ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4759/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4759/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 10

octombrie 2001 reclamanții I.A., M.C.V., P.M.I.A., E.N., I.A.L., R.G.M., R.J., R.L.,

R.C.C. și N.F., au solicitat instanței – în contradictoriu cu SC H. SA și A.P.A.P.S.R.

- să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al SC C. SA, privitor

la imobilul situat în București, sector 2, respectiv a contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, poziția XII și a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 0260 din

23 iunie 1993, emis de Ministerul Industriilor.

Totodată, reclamanții au mai

solicitat anularea hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de SC H. SA și

obligarea acestei pârâte de a le restitui în natură imobilul.

Un prim ciclu procesual a fost

finalizat prin casarea – de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 2373 din 3 martie 2006 -

ambelor hotărâri date în cauză și trimiterea spre rejudecare tribunalului,

instanța supremă reținând în esență că modalitatea de emitere a actului în

forma cuprinsă în adresa atacată echivalează de fapt, cu un refuz de finalizare

a acestei proceduri, conduită inacceptabilă și contrară spiritului și

finalității legii de reparație.

Dar, se mai arată, chiar și în

modalitatea deficitară de emitere, sub aspect formal actul atacat poate fi

supus controlului judiciar, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor

art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană și art. 21 din Constituția României

care, consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv

justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu

caracter civil.

În rejudecare, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1585 din 12 decembrie 2006, a admis în

parte acțiunea și anulând hotărârea nr. 1024 din 30 august 2001, emisă de SC H.

SA a dispus restituirea către reclamanți, a terenului de 1276,94 mp precum și a

corpurilor de clădire C 1 – C 4 din București, sector 2.

A admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților pentru petitul vizând anularea contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, petit pe care l-a

respins în consecință, ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală.

A respins cererea de anulare a

certificatului de atestare seria M03 nr. 0260/1993, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în

garanție, formulată de pârâta SC H. SA, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea

reconvențională, formulată de SC H. SA.

Pentru a decide astfel, prima

instanță a reținut în esență că reclamanții, au calitatea de moștenitori ai

foștilor proprietari ai imobilului și au inițiat procedura prevăzută prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificând-o pe pârâta SC H. SA, societate

comercială ce a preluat imobilul prin reorganizarea unităților economice de

stat, în societăți comerciale cu capital de stat.

Imobilul, se mai arată, a fost

preluat de stat fără titlu valabil, prin Legea nr. 119/1948, deși construcția

ce a făcut obiectul procesului-verbal, nu era proprietatea întreprinderii

naționalizate, ci era doar „ocupată” de aceasta, așa cum rezultă din însăși

conținutul actului de preluare, în care sunt menționați proprietarii.

Tot astfel, mai reține instanța

fondului, împrejurarea că titlul statului nu este valabil nu determină însă,

nulitatea certificatului de atestare ce face dovada trecerii terenului aflat în

administrarea unității de stat, în proprietatea societății comerciale care, se

privatizează sub aspectul persoanelor acționare iar nu sub aspectul

proprietății asupra bunurilor, proprietate care nu mai era una de stat, încă de

la data reorganizării, în baza Legii nr. 15/1990.

Prima instanță a mai reținut că nici

cererea de chemare în garanție nu poate fi admisă, întrucât despăgubirile pe

care le datorează instituția implicată în privatizare, în temeiul Legii nr.

99/1999 nu echivalează cu prețul plătit la data privatizării sau cu valoarea de

circulație a imobilului.

Apelurile formulate de reclamanți și

pârâta SC H. SA împotriva hotărârii dată la fond, au fost admise de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

care, prin decizia nr. 208/A din 24 martie 2008, a desființat sentința și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Tribunalul

București.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că deși prin decizia de casare

s-a stabilit competența civilului pe cele două cereri subsidiare, prin

incidența dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea de competență,

în mod greșit, în rejudecare, s-a respins cererea completatoare a reclamanților

privind introducerea în cauză a H.P.A.S. parte contractantă și respectiv a

emitentului certificatului de atestare, Ministerul Economiei și Finanțelor.

Ca atare, prima instanță, apreciind

că reclamanții nu au legitimare procesuală activă pentru că sunt terți față de

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a cărui nulitate s-a solicitat a se

constata și nu au interes în legătură cu constatarea nulității certificatului

de atestare a dreptului de proprietate, întrucât vânzarea acțiunilor nu vizează

vânzarea imobilelor, indiferent cine sunt acționarii – nu a cercetat fondul

cauzei, soluția tribunalului vizând o nulitate relativă a contractului deși,

prin cererea introductivă de instanță, părțile au solicitat să se constate

nulitatea absolută a actului, cerere pe care o poate formula oricine are un

interes legal și actual.

Doar soluționarea pe fond a acestui

capăt de cerere - iar nu pe excepție, așa cum în mod nelegal s-a procedat - va

determina stabilirea aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 20 sau a

art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv fixarea unui cadru procesual

corespunzător.

În cauză, au declarat recurs în

termen legal atât reclamanții cât și pârâta SC H. SA.

În recursul lor, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții critică hotărârea dată

în apel pe considerentul nerespectării dispozițiilor art. 315 alin. (1) din

același cod, referitor la modalitatea în care instanța supremă a statuat asupra

aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 20 și art. 27 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, se arată, raționamentul

instanței supreme (care face trimitere la dispozițiile art. 27 din lege, a

căror aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții cerute de text: preluarea proprietății cu titlu valabil și

evidențierea imobilului în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate,

cu respectarea condițiilor legale), conduce cu claritate la concluzia că s-au

avut în vedere, prevederile Legii nr. 10/2001 în forma inițială, anterioară

modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, prevederi ce erau în vigoare la

momentul hotărârii contestate.

Referirea la dispozițiile art. 27

din Legea nr. 10/2001, concluzionează recurenții, în forma modificată prin

Legea nr. 247/2005, privește doar natura măsurilor reparatorii prin echivalent

care, este diferită față de forma inițială a legii.

În consecință, se solicită

menținerea hotărârii atacate sub aspectul desființării sentinței și a

trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului, dar cu substituirea motivării

greșite a instanței de apel referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art.

20 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr.

247/2005.

Tot astfel, în concluziile puse în

fața instanței, reclamanții, prin avocat, solicită și modificarea în parte a

deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de SC H. SA împotriva

hotărârii dată la fond.

În recursul declarat de SC H. SA

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se critică

decizia pronunțată în apel, după cum urmează:

- hotărârea cuprinde o motivare

contradictorie între considerentele ce au determinat admiterea apelului pârâtei

și cele care au determinat admiterea apelului reclamanților.

Astfel, în soluționarea apelurilor,

instanța de control judiciar a reținut că, alături de constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, care vizează legalitatea

privatizării SC H. SA, incidența art. 21 ori a art. 29 din lege, este

determinată și de verificarea titlului statului de preluare a imobilului.

Or, această dispoziție a instanței

de apel, lipsește de orice substanță principiul aplicării imediate a legii noi

(art. 29 din Legea nr. 10/2001) în condițiile în care, în forma modificată a

acesteia, singura condiție necesară și suficientă pentru soluționarea cererii

persoanelor îndreptățite vizând acordarea măsurilor reparatorii, este ca

societatea comercială deținătoare să fi fost privatizată la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

- motivele instanței de apel, în

legătură cu soluționarea capătului de cerere vizând anularea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate, sunt străine de natura pricinii, întrucât

instanța fondului nu a soluționat cererea prin schimbarea temeiurilor juridice

din nulitate absolută în nulitate relativă, analiza purtând doar asupra

nulității absolute, petitul vizând acest aspect fiind corect respins, ca

nefondat.

- greșit s-a admis apelul

reclamanților, reținându-se că s-au încălcat de către instanța fondului,

prevederile art. 315 C. proc. civ., care au fost interpretate extensiv, cu

referire la soluționarea capetelor de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și constatarea nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Astfel, aspectele pe care instanța

de casare dispusese să fie analizate vizau, cel mult, rezolvarea unor chestiuni

de fond necesar a fi stabilite pentru soluționarea corectă a cererii privind

restituirea imobilului.

Interpretând în acest fel dispozițiile

instanței supreme, instanța de apel a permis schimbarea în rejudecare a cauzei

cererii de chemare în judecată, lucru interzis prin dispozițiile art. 294 alin.

(1) C. proc. civ.

- greșit s-a reținut că,

soluționarea cererii vizând constatarea nulității absolute a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate trebuie făcută în contradictoriu cu

Ministerul Economiei și Industriilor, atâta timp cât, instanța de casare, nu a

dispus obligatoriu, ca problemă de drept dezlegată, introducerea în cauză a

acestei părți.

Tot astfel, conchide recurenta, nu a

existat o dispoziție de casare care să impună introducerea în cauză a H.P.A.S.

și respectiv Ministerului Economiei și Finanțelor, cererea formulată în acest sens

de reclamanți, fiind corect interpretată de prima instanță ca o cerere

completatoare a acțiunii introductive, formulată după prima zi de înfățișare,

deci tardivă.

Recursurile se privesc ca nefondate

urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Textul este de natură a cantona

limitele rejudecării, și de a enunța principiile ce trebuie urmate de instanța

de trimitere, soluția legislativă decurgând din însăși rațiunea controlului

judiciar, a cărui eficientizare nu poate fi concepută în lipsa mijloacelor

procedurale destinate a impune respectarea deciziilor instanțelor superioare și

cu precădere, a instanței supreme.

S-a decis, atât în practica

instanțelor de control judiciar, cât și în doctrină că, în cazul casării cu

trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în

sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare (apreciată

în literatura de specialitate ca având chiar - asupra problemelor de drept

dezlegate - valoarea unui izvor de drept secundar) pentru rest, cauza intrând

în puterea lucrului judecat.

Tot în jurisprudența casației s-a

decis că, instanța de trimitere mai este obligată să se conformeze și

îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a

situațiilor de fapt, dispunând administrarea de probe și examinând apărările

părților, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței

de control judiciar, limitele rejudecării fiind generate de împrejurările ce au

determinat casarea.

În cauză, printr-o decizie dată în

finalizarea unui prim ciclu procesual, intrată în puterea lucrului judecat

(decizia nr. 794 din 21 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă)

s-a reținut cu titlu irevocabil, că cererea de chemare în judecată, în

calificarea dată de reclamanți, ulterior precizată, constituie o contestație

formulată în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001,

obiectul principal al acesteia constituindu-l, restituirea în natură a bunului

ce a făcut obiectul notificării, respectiv imobilul din București, sector 2,

preluat abuziv de stat în baza Legii nr. 119/1948.

Cenzurând hotărârile pronunțate în

ciclul procesual anterior, instanța supremă a reținut ca fiind certă și pe

deplin dovedită calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, în sensul

art. 3 din Legea nr. 10/2001, precum și faptul că bunul, obiect al notificării,

a fost preluat în temeiul unui act normativ considerat abuziv de legea de

reparațiune.

Constatând totodată că, în mod

greșit și în total dezacord cu prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția

Europeană și art. 21 din Constituția României, instanțele, în ciclul procesual

anterior, au reținut inadmisibilitatea acțiunii pe argumente strict formale, nepronunțându-se

practic asupra fondului cauzei, instanța supremă a casat ambele hotărâri

pronunțate și a trimis cauza spre soluționare tribunalului, dispunând, fără

echivoc, ca pe parcursul rejudecării să fie avute în vedere (după verificarea

modalității de preluare a bunului) dispozițiile art. 20 și art. 27 din lege, în

forma modificată prin Legea nr. 247/2005, și subsecvent, pretențiile

reclamanților privind nelegala privatizare a pârâtei și dobândirea dreptului de

proprietate asupra terenului, în considerarea prevederilor art. 17 C. proc.

civ. privind prorogarea legală de competență.

De asemenea, instanța de casare a

dispus a se avea în vedere și împrejurarea că, în cadrul procesului de

privatizare, pârâta A.H.P.A.S. a cumpărat acțiuni și nu active, statuând că

prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile cauzei, întrucât

vizează alte ipoteze decât cele ale speței de față.

În acest context, față de limitele

impuse prin decizia de casare instanța de trimitere nu mai avea posibilitatea

să reaprecieze cu privire la acest aspecte și să soluționeze cererile accesorii

pe excepție, fără a intra în cercetarea fondului, așa cum a îndrumat instanța

superioară.

Nefondată este și critica vizând

inutilitatea verificării titlului statului de preluare a imobilului, în raport

de principiul aplicării imediate a legii noi și cu referire la noua formulare a

dispozițiilor art. 29 din lege, după modificările operate prin Legea nr.

247/2005, ignorându-se împrejurarea că textul a fost declarat neconstituțional

(a se vedea decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale), respectiv contrar

prevederilor art. 15 și art. 16 din legea fundamentală, pentru motivul

înlăturării sintagmei „preluate cu titlu valabil”.

Tot astfel, în condițiile în care

s-a stabilit – în raport de dispozițiile art. 17 C. proc. civ. – competența

instanței civile în soluționarea celor două cereri subsecvente, în mod corect a

reținut instanța de apel, ca greșit respinsă, cererea completatoare a

reclamanților vizând introducerea în cauză a H.P.A.S. (parte în contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, a cărui anulare s-a solicitat) și respectiv a

Ministerului Economiei și Finanțelor, emitentul certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, supus deasemenea cenzurii instanței.

În consecință, în contextul mai sus

arătat, s-a apreciat judicios că prima instanță a rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului și s-a dispus în acord cu prevederile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ.

De altfel, este important de

semnalat că atât recurenții reclamanți cât și recurenta pârâtă sunt de acord cu

trimiterea cauzei spre rejudecare, criticile vizând (în special în cazul

reclamanților) mai mult considerentele, decât dispozitivul hotărârii atacate.

Or, este deja încetățenit în

practica casației că hotărârile judecătorești nu sunt atacabile pentru

considerentele ce le cuprind ci numai pentru dispozitivul acestora, singurul

prin care se poate aduce atingere drepturilor părților litigante (a se vedea,

în acest sens și decizia nr. 1330/1932 a Curții de Casație).

Criticile formulate de recurenți au

fost examinate din perspectiva în care s-a solicitat totuși, casarea în parte a

deciziei atacate (recurenții reclamanți au formulat această cerere, prin

avocat, în momentul dezbaterilor) în sensul respingerii apelului declarat de SC

H. SA, împotriva hotărârii dată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursurile urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții C.A.R., I.S.C., P.M.I.A., M.C.V., E.D.M., E.C.N.

(moștenitorii lui E.N.), I.L.A., R.C.C., N.F., R.G.M., R.J. (acesta având ca

moștenitoare pe R.A., la rându-i decedată, recursul fiind continuat de V.V.F.),

R.L. și de pârâta SC H. SA împotriva deciziei civile nr. 208/A din 24 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

septembrie 2010.