ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4759/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 10 octombrie 2001 reclamanții I.A., M.C.V., P.M.I.A., E.N., I.A.L., R.G.M., R.J., R.L., R.C.C. și N.F., au solicitat instanței – în contradictoriu cu SC H. SA și A.P.A.P.S.R. - să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al SC C. SA, privitor la imobilul situat în București, sector 2, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, poziția XII și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 0260 din 23 iunie 1993, emis de Ministerul Industriilor. Totodată, reclamanții au mai solicitat anularea hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de SC H. SA și obligarea acestei pârâte de a le restitui în natură imobilul.

Un prim ciclu procesual a fost finalizat prin casarea – de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 2373 din 3 martie 2006 - ambelor hotărâri date în cauză și trimiterea spre rejudecare tribunalului, instanța supremă reținând în esență că modalitatea de emitere a actului în forma cuprinsă în adresa atacată echivalează de fapt, cu un refuz de finalizare a acestei proceduri, conduită inacceptabilă și contrară spiritului și finalității legii de reparație. Dar, se mai arată, chiar și în modalitatea deficitară de emitere, sub aspect formal actul atacat poate fi supus controlului judiciar, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană și art. 21 din Constituția României care, consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1585 din 12 decembrie 2006, a admis în parte acțiunea și anulând hotărârea nr. 1024 din 30 august 2001, emisă de SC H. SA a dispus restituirea către reclamanți, a terenului de 1276,94 mp precum și a corpurilor de clădire C 1 – C 4 din București, sector 2. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pentru petitul vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, petit pe care l-a respins în consecință, ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală. A respins cererea de anulare a certificatului de atestare seria M03 nr. 0260/1993, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în garanție, formulată de pârâta SC H. SA, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea reconvențională, formulată de SC H. SA. Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanții, au calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului și au inițiat procedura prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificând-o pe pârâta SC H. SA, societate comercială ce a preluat imobilul prin reorganizarea unităților economice de stat, în societăți comerciale cu capital de stat. Imobilul, se mai arată, a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin Legea nr. 119/1948, deși construcția ce a făcut obiectul procesului-verbal, nu era proprietatea întreprinderii naționalizate, ci era doar „ocupată” de aceasta, așa cum rezultă din însăși conținutul actului de preluare, în care sunt menționați proprietarii.

Tot astfel, mai reține instanța fondului, împrejurarea că titlul statului nu este valabil nu determină însă, nulitatea certificatului de atestare ce face dovada trecerii terenului aflat în administrarea unității de stat, în proprietatea societății comerciale care, se privatizează sub aspectul persoanelor acționare iar nu sub aspectul proprietății asupra bunurilor, proprietate care nu mai era una de stat, încă de la data reorganizării, în baza Legii nr. 15/1990. Prima instanță a mai reținut că nici cererea de chemare în garanție nu poate fi admisă, întrucât despăgubirile pe care le datorează instituția implicată în privatizare, în temeiul Legii nr. 99/1999 nu echivalează cu prețul plătit la data privatizării sau cu valoarea de circulație a imobilului.

Apelurile formulate de reclamanți și pârâta SC H. SA împotriva hotărârii dată la fond, au fost admise de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 208/A din 24 martie 2008, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Tribunalul București. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că deși prin decizia de casare s-a stabilit competența civilului pe cele două cereri subsidiare, prin incidența dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea de competență, în mod greșit, în rejudecare, s-a respins cererea completatoare a reclamanților privind introducerea în cauză a H.P.A.S.

parte contractantă și respectiv a emitentului certificatului de atestare, Ministerul Economiei și Finanțelor. Ca atare, prima instanță, apreciind că reclamanții nu au legitimare procesuală activă pentru că sunt terți față de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a cărui nulitate s-a solicitat a se constata și nu au interes în legătură cu constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât vânzarea acțiunilor nu vizează vânzarea imobilelor, indiferent cine sunt acționarii – nu a cercetat fondul cauzei, soluția tribunalului vizând o nulitate relativă a contractului deși, prin cererea introductivă de instanță, părțile au solicitat să se constate nulitatea absolută a actului, cerere pe care o poate formula oricine are un interes legal și actual.

Doar soluționarea pe fond a acestui capăt de cerere - iar nu pe excepție, așa cum în mod nelegal s-a procedat - va determina stabilirea aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 20 sau a art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv fixarea unui cadru procesual corespunzător. În cauză, au declarat recurs în termen legal atât reclamanții cât și pârâta SC H. SA. În recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții critică hotărârea dată în apel pe considerentul nerespectării dispozițiilor art. 315 alin. (1) din același cod, referitor la modalitatea în care instanța supremă a statuat asupra aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 20 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, se arată, raționamentul instanței supreme (care face trimitere la dispozițiile art. 27 din lege, a căror aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de text: preluarea proprietății cu titlu valabil și evidențierea imobilului în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu respectarea condițiilor legale), conduce cu claritate la concluzia că s-au avut în vedere, prevederile Legii nr. 10/2001 în forma inițială, anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, prevederi ce erau în vigoare la momentul hotărârii contestate. Referirea la dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, concluzionează recurenții, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, privește doar natura măsurilor reparatorii prin echivalent care, este diferită față de forma inițială a legii.

În consecință, se solicită menținerea hotărârii atacate sub aspectul desființării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului, dar cu substituirea motivării greșite a instanței de apel referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 20 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005. Tot astfel, în concluziile puse în fața instanței, reclamanții, prin avocat, solicită și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de SC H. SA împotriva hotărârii dată la fond. În recursul declarat de SC H. SA întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se critică decizia pronunțată în apel, după cum urmează: - hotărârea cuprinde o motivare contradictorie între considerentele ce au determinat admiterea apelului pârâtei și cele care au determinat admiterea apelului reclamanților.

Astfel, în soluționarea apelurilor, instanța de control judiciar a reținut că, alături de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, care vizează legalitatea privatizării SC H. SA, incidența art. 21 ori a art. 29 din lege, este determinată și de verificarea titlului statului de preluare a imobilului. Or, această dispoziție a instanței de apel, lipsește de orice substanță principiul aplicării imediate a legii noi (art. 29 din Legea nr. 10/2001) în condițiile în care, în forma modificată a acesteia, singura condiție necesară și suficientă pentru soluționarea cererii persoanelor îndreptățite vizând acordarea măsurilor reparatorii, este ca societatea comercială deținătoare să fi fost privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

- motivele instanței de apel, în legătură cu soluționarea capătului de cerere vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, sunt străine de natura pricinii, întrucât instanța fondului nu a soluționat cererea prin schimbarea temeiurilor juridice din nulitate absolută în nulitate relativă, analiza purtând doar asupra nulității absolute, petitul vizând acest aspect fiind corect respins, ca nefondat. - greșit s-a admis apelul reclamanților, reținându-se că s-au încălcat de către instanța fondului, prevederile art. 315 C. proc. civ., care au fost interpretate extensiv, cu referire la soluționarea capetelor de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Astfel, aspectele pe care instanța de casare dispusese să fie analizate vizau, cel mult, rezolvarea unor chestiuni de fond necesar a fi stabilite pentru soluționarea corectă a cererii privind restituirea imobilului. Interpretând în acest fel dispozițiile instanței supreme, instanța de apel a permis schimbarea în rejudecare a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis prin dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. - greșit s-a reținut că, soluționarea cererii vizând constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuie făcută în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Industriilor, atâta timp cât, instanța de casare, nu a dispus obligatoriu, ca problemă de drept dezlegată, introducerea în cauză a acestei părți.

Tot astfel, conchide recurenta, nu a existat o dispoziție de casare care să impună introducerea în cauză a H.P.A.S. și respectiv Ministerului Economiei și Finanțelor, cererea formulată în acest sens de reclamanți, fiind corect interpretată de prima instanță ca o cerere completatoare a acțiunii introductive, formulată după prima zi de înfățișare, deci tardivă. Recursurile se privesc ca nefondate urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Textul este de natură a cantona limitele rejudecării, și de a enunța principiile ce trebuie urmate de instanța de trimitere, soluția legislativă decurgând din însăși rațiunea controlului judiciar, a cărui eficientizare nu poate fi concepută în lipsa mijloacelor procedurale destinate a impune respectarea deciziilor instanțelor superioare și cu precădere, a instanței supreme. S-a decis, atât în practica instanțelor de control judiciar, cât și în doctrină că, în cazul casării cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare (apreciată în literatura de specialitate ca având chiar - asupra problemelor de drept dezlegate - valoarea unui izvor de drept secundar) pentru rest, cauza intrând în puterea lucrului judecat.

Tot în jurisprudența casației s-a decis că, instanța de trimitere mai este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, dispunând administrarea de probe și examinând apărările părților, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, limitele rejudecării fiind generate de împrejurările ce au determinat casarea.

În cauză, printr-o decizie dată în finalizarea unui prim ciclu procesual, intrată în puterea lucrului judecat (decizia nr. 794 din 21 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă) s-a reținut cu titlu irevocabil, că cererea de chemare în judecată, în calificarea dată de reclamanți, ulterior precizată, constituie o contestație formulată în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, obiectul principal al acesteia constituindu-l, restituirea în natură a bunului ce a făcut obiectul notificării, respectiv imobilul din București, sector 2, preluat abuziv de stat în baza Legii nr. 119/1948. Cenzurând hotărârile pronunțate în ciclul procesual anterior, instanța supremă a reținut ca fiind certă și pe deplin dovedită calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, precum și faptul că bunul, obiect al notificării, a fost preluat în temeiul unui act normativ considerat abuziv de legea de reparațiune.

Constatând totodată că, în mod greșit și în total dezacord cu prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană și art. 21 din Constituția României, instanțele, în ciclul procesual anterior, au reținut inadmisibilitatea acțiunii pe argumente strict formale, nepronunțându-se practic asupra fondului cauzei, instanța supremă a casat ambele hotărâri pronunțate și a trimis cauza spre soluționare tribunalului, dispunând, fără echivoc, ca pe parcursul rejudecării să fie avute în vedere (după verificarea modalității de preluare a bunului) dispozițiile art. 20 și art. 27 din lege, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, și subsecvent, pretențiile reclamanților privind nelegala privatizare a pârâtei și dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, în considerarea prevederilor art. 17 C. proc.

civ. privind prorogarea legală de competență. De asemenea, instanța de casare a dispus a se avea în vedere și împrejurarea că, în cadrul procesului de privatizare, pârâta A.H.P.A.S. a cumpărat acțiuni și nu active, statuând că prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile cauzei, întrucât vizează alte ipoteze decât cele ale speței de față. În acest context, față de limitele impuse prin decizia de casare instanța de trimitere nu mai avea posibilitatea să reaprecieze cu privire la acest aspecte și să soluționeze cererile accesorii pe excepție, fără a intra în cercetarea fondului, așa cum a îndrumat instanța superioară.

Nefondată este și critica vizând inutilitatea verificării titlului statului de preluare a imobilului, în raport de principiul aplicării imediate a legii noi și cu referire la noua formulare a dispozițiilor art. 29 din lege, după modificările operate prin Legea nr. 247/2005, ignorându-se împrejurarea că textul a fost declarat neconstituțional (a se vedea decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale), respectiv contrar prevederilor art. 15 și art. 16 din legea fundamentală, pentru motivul înlăturării sintagmei „preluate cu titlu valabil”. Tot astfel, în condițiile în care s-a stabilit – în raport de dispozițiile art. 17 C. proc. civ. – competența instanței civile în soluționarea celor două cereri subsecvente, în mod corect a reținut instanța de apel, ca greșit respinsă, cererea completatoare a reclamanților vizând introducerea în cauză a H.P.A.S.

(parte în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, a cărui anulare s-a solicitat) și respectiv a Ministerului Economiei și Finanțelor, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, supus deasemenea cenzurii instanței. În consecință, în contextul mai sus arătat, s-a apreciat judicios că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului și s-a dispus în acord cu prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, este important de semnalat că atât recurenții reclamanți cât și recurenta pârâtă sunt de acord cu trimiterea cauzei spre rejudecare, criticile vizând (în special în cazul reclamanților) mai mult considerentele, decât dispozitivul hotărârii atacate.

Or, este deja încetățenit în practica casației că hotărârile judecătorești nu sunt atacabile pentru considerentele ce le cuprind ci numai pentru dispozitivul acestora, singurul prin care se poate aduce atingere drepturilor părților litigante (a se vedea, în acest sens și decizia nr. 1330/1932 a Curții de Casație). Criticile formulate de recurenți au fost examinate din perspectiva în care s-a solicitat totuși, casarea în parte a deciziei atacate (recurenții reclamanți au formulat această cerere, prin avocat, în momentul dezbaterilor) în sensul respingerii apelului declarat de SC H. SA, împotriva hotărârii dată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.A.R., I.S.C., P.M.I.A., M.C.V., E.D.M., E.C.N. (moștenitorii lui E.N.), I.L.A., R.C.C., N.F., R.G.M., R.J. (acesta având ca moștenitoare pe R.A., la rându-i decedată, recursul fiind continuat de V.V.F.), R.L. și de pârâta SC H. SA împotriva deciziei civile nr. 208/A din 24 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.