ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4294/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată.

1.1. Obiect

Prin cererea înregistrată la data de

18 octombrie 2006, reclamanta M.M.C.L. a chemat în judecată pe pârâții SC H.O.

& C. SRL și SC C. SA pentru a se constata nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1146 din 28 iulie 2003 de B.N.P. C.E.

având ca obiect imobilul-hotel situat în București, sector 1, în condițiile în

care imobilul se află în procedura de restituire declanșată în temeiul Legii

nr. 10/2001 prin notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001 înaintată pârâților.

1.2. În fapt

În motivarea cererii reclamanta a

învederat că a notificat în termen legal deținătorului imobilului menționat, SC

H.O. & C. SRL, intenția de restituire în natură a bunului, notificare

căreia i s-a răspuns în sensul că bunul solicitat a fost înstrăinat către SC C.

SA.

Urmare acestui răspuns, s-a adresat

persoanei căreia bunul i-a fost înstrăinat, SC C. SA, care i-a comunicat că

este proprietarul acestuia.

La data de 26 ianuarie 2007,

reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul indicării

temeiului de drept al cauzei de nulitate ca fiind, alături de cel invocat prin

cererea dedusă judecății, și art. 45 alin. (2) și art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001,

justificat de faptul că imobilul nu putea face obiectul vânzării contestate

întrucât acesta era exceptat de la naționalizare, fiind rechiziționat în anul

1950, iar transmisiunea bunului a operat în condițiile în care cumpărătorul

cunoștea regimul juridic al bunului și fusese încunoștiințat despre notificarea

formulată în temeiul Legii nr.1 0/2001 cu privire la acesta.

1.3 În drept

Cererea de chemare în judecată,

astfel cum a fost precizată și completată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (2) din același act normativ.

Prin sentința nr. 334 din 15

februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

lipsei calități procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea

introductivă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prima instanță a reținut, în esență,

că în speță nu s-a făcut dovada identității între imobilul pretins ca fiind proprietatea

autoarei reclamantei și cel solicitat în prezenta procedură, dar nici a

identității între E.U., dobânditoarea bunului și E.C., pretins antecesoarea

reclamantei, aspect de asemenea nedovedit.

Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 98 A din 26 martie 2009,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva

susmenționatei hotărâri.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că dovezile administrate în cauză inclusiv în apel nu au lămurit

calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în accepțiunea legii speciale

pretinsă de reclamantă și nici a situației juridice a imobilului în litigiu, cu

privire la care înscrisurile depuse în probațiune nu au reliefat identitatea

bunului.

4.1. Motive

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate sens în care, în

dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a susținut că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu a procedat la verificarea

temeinică a actelor solicitate a fi comunicate de instituțiile statului, cu

consecințe asupra scopului procesului civil de aflare a adevărului.

În acest sens consideră că pentru o

justă soluționare a cauzei era necesar ca, alăturat înscrisurilor deja depuse

în probațiune, instanța să stăruie pentru obținerea istoricului de număr poștal

și a istoricului de rol fiscal, înscrisuri lămuritoare pentru stabilirea

identității imobilului proprietatea sa cu cel pretins în prezenta procedură.

Soluționarea cauzei s-a făcut cu

aplicarea greșită a legii, întrucât din actele depuse la dosarul cauzei rezultă

că este moștenitoarea defunctei C.E., proprietara imobilului astfel cum rezultă

din procesul-verbal nr. 6260/1940 aferent cărții funciare a imobilului, ce a

fost preluat abuziv de stat și este stăpânit de pârâte.

Au fost greșit aplicate dispozițiile

legale speciale în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, în

condițiile în care obiectul pricinii l-a constituit nulitatea absolută a actului

de transmisiune a bunului încheiat între cele două pârâte, cerere pentru care

au justificat interesul, cerință prealabilă celei privind dovedirea identității

bunului, pretinsă de instanța de apel.

4.2. Analiza făcută de instanța de

recurs.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce succed:

Reclamanta, alături de alte

persoane, a notificat pârâta SC H.O. & C. SRL (fostă SA) pentru restituirea

în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului – hotel O. – situat în

Municipiul București, sector 1, dobândit de antecesoarea sa în baza

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 octombrie 1930,

autentificat sub nr. 29630/1930 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, transcris

sub nr. 13698/1930 și intabulat sub nr. 6260 din 27 mai 1940.

După comunicarea notificării, între

pârâte a intervenit actul juridic contestat având ca obiect imobilul notificat

compus potrivit mențiunilor din act din subsol, parter și 7 etaje și suprafața

de 225 mp pe care este situată construcția, pentru prețul de 50.099 Euro,

conform actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare.

Prevalându-se de actele depuse în

probațiune, aceleași ca în susținerea notificării, reclamanta a pretins

desființarea acestui contract, încheiat cu încălcarea prescripțiilor imperative

ale legii speciale [art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001], pretenție ce nu a

fost primită de instanțe justificat de lipsa legitimării procesuale active

dedusă din nedovedirea identității între E.U. și E.C. ca și a legăturii de

rudenie cu proprietara imobilului, considerată a fi E.U.

În acest sens se reține că cele două

instanțe s-au raportat exclusiv la mențiunile contractului de vânzare-cumpărare

exhibat, cu omiterea înscrierilor și a efectelor juridice specifice ale

acestora operate în evidențele de publicitate imobiliară privind imobilul

pretins în cauză (mențiuni efectuate la 10 ani de la încheierea actului, odată

cu adoptarea legislației privitoare la cartea funciară) perspectivă în raport

cu care soluția instanțelor și prin consecință a considerentelor ce au

fundamentat-o, se vădește a fi greșită și dată cu aplicarea greșită a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 octombrie 1930 între B.I.S., în

calitate de vânzător a transmis E.U., în calitate de cumpărător, imobilul din

București, cu toate construcțiile și instalațiile aflate pe el, act ce a fost

autentificat sub nr. 29630 din 20 octombrie 1930 de Tribunalului Ilfov, secția

notariat, și transmis sub nr. 13698/1930.

Ulterior, prin procesul-verbal din

27 mai 1940, actul de vânzare-cumpărare menționat a constituit titlul de

proprietate în temeiul căruia „C.G.E. născut P.”, astfel cum se arată în acest

script, și-a înscris dreptul de proprietate în evidențele de publicitate

imobiliară asupra imobilului „situat în str. B. nr. 37 colț cu intrarea M. nr.

1 în suprafață de 210 mp compus din curte de lumină și un corp de casă ce are

parter, subsol, 6 etaje și mansardă …”.

Actele de stare civilă depuse în

probațiune (f. 88 și urm. dosar fond) relevă că numita C.E., născută P., la

data de 28 februarie 1891 și decedată la data de 21 noiembrie 1974, a fost

soția lui C.G. care i-a și succedat în calitate de soț supraviețuitor

(certificat de moștenitor nr. 38 din 30 ianuarie 1978).

Alături de acesta, succesiunea

defunctei a fost acceptată de C.V., în calitate de nepoată și C.C., în calitate

de legatar particular.

Apoi, defunctului C.G., decedat la

data de 17 august 1983 potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr.

1285/14 septembrie 1983, i-au succedat C.O., în calitate de soră și legatară

universală, M.C.V.L., în calitate de legatară universală, acesteia din urmă

succedându-i reclamanta din prezenta cauză M.C.L.M.

Prin urmare, rezultă indubitabil că

reclamanta este moștenitoarea persoanei înscrise în evidențele de publicitate

imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află

imobilul în litigiu, înscriere ce atestă și confirmă existența dreptului de

proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidențe.

Este lipsită de relevanță în acest

context al analizei împrejurarea că nu s-a făcut dovada identității între E.U.

și E.C., deși potrivit mențiunilor din procesul-verbal de înscriere a dreptului

rezultă că titlul înscrierii îl constituie actul de vânzare-cumpărare din

octombrie 1920, încheiat de E.U. în calitate de cumpărătoare, ceea ce confirmă

identitatea celor două persoane.

Aceasta pentru că înscrierea

dreptului în favoarea antecesoarei reclamantei are efect constitutiv de

drepturi (Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare

la cărțile funciare, în vigoare la momentul deschiderii cărții imobilului și

înscrierii dreptului), apoi de opozabilitate (art. 1802 C. civ.) a acestui

drept față de terți, operațiunea menționată fiind guvernată totodată de

principiul forței probante, care înseamnă că dacă în carte funciară s-a înscris

un drept se prezumă că acesta există în folosul părții în favoarea căreia s-a

înscris dreptul (efecte și principii reglementate și de actualul sistem de

publicitate imobiliară instituit prin Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și

publicitatea imobiliară).

Prin urmare, raportându-se la

constatări eronate, ambele instanțe au reținut greșit lipsa de legitimare

procesuală activă a reclamantei, motiv pentru care constatând că greșit

instanțele s-au pronunțat pe excepție, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., ambele hotărâri vor fi casate, iar pricina trimisă spre rejudecare la

prima instanță pentru evocarea fondului, ocazie cu care vor fi analizate și

celelalte apărări invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta M.M.C.L. împotriva deciziei nr. 98 A din 26 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată precum și

sentința civilă nr. 334 din 15 februarie 2008 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

septembrie 2010.