ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4294/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată. 1.1. Obiect Prin cererea înregistrată la data de 18 octombrie 2006, reclamanta M.M.C.L. a chemat în judecată pe pârâții SC H.O. & C. SRL și SC C. SA pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1146 din 28 iulie 2003 de B.N.P. C.E. având ca obiect imobilul-hotel situat în București, sector 1, în condițiile în care imobilul se află în procedura de restituire declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001 înaintată pârâților. 1.2. În fapt În motivarea cererii reclamanta a învederat că a notificat în termen legal deținătorului imobilului menționat, SC H.O.

& C. SRL, intenția de restituire în natură a bunului, notificare căreia i s-a răspuns în sensul că bunul solicitat a fost înstrăinat către SC C. SA. Urmare acestui răspuns, s-a adresat persoanei căreia bunul i-a fost înstrăinat, SC C. SA, care i-a comunicat că este proprietarul acestuia. La data de 26 ianuarie 2007, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul indicării temeiului de drept al cauzei de nulitate ca fiind, alături de cel invocat prin cererea dedusă judecății, și art. 45 alin. (2) și art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, justificat de faptul că imobilul nu putea face obiectul vânzării contestate întrucât acesta era exceptat de la naționalizare, fiind rechiziționat în anul 1950, iar transmisiunea bunului a operat în condițiile în care cumpărătorul cunoștea regimul juridic al bunului și fusese încunoștiințat despre notificarea formulată în temeiul Legii nr.1 0/2001 cu privire la acesta.

1.3 În drept Cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (2) din același act normativ. 2. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 334 din 15 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calități procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea introductivă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Prima instanță a reținut, în esență, că în speță nu s-a făcut dovada identității între imobilul pretins ca fiind proprietatea autoarei reclamantei și cel solicitat în prezenta procedură, dar nici a identității între E.U., dobânditoarea bunului și E.C., pretins antecesoarea reclamantei, aspect de asemenea nedovedit.

Hotărârea instanței de apel. Prin decizia nr. 98 A din 26 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri. Instanța de apel a reținut, în esență, că dovezile administrate în cauză inclusiv în apel nu au lămurit calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în accepțiunea legii speciale pretinsă de reclamantă și nici a situației juridice a imobilului în litigiu, cu privire la care înscrisurile depuse în probațiune nu au reliefat identitatea bunului. 3. Recursul 4.1. Motive Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate sens în care, în dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a susținut că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu a procedat la verificarea temeinică a actelor solicitate a fi comunicate de instituțiile statului, cu consecințe asupra scopului procesului civil de aflare a adevărului. În acest sens consideră că pentru o justă soluționare a cauzei era necesar ca, alăturat înscrisurilor deja depuse în probațiune, instanța să stăruie pentru obținerea istoricului de număr poștal și a istoricului de rol fiscal, înscrisuri lămuritoare pentru stabilirea identității imobilului proprietatea sa cu cel pretins în prezenta procedură. Soluționarea cauzei s-a făcut cu aplicarea greșită a legii, întrucât din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că este moștenitoarea defunctei C.E., proprietara imobilului astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. 6260/1940 aferent cărții funciare a imobilului, ce a fost preluat abuziv de stat și este stăpânit de pârâte.

Au fost greșit aplicate dispozițiile legale speciale în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, în condițiile în care obiectul pricinii l-a constituit nulitatea absolută a actului de transmisiune a bunului încheiat între cele două pârâte, cerere pentru care au justificat interesul, cerință prealabilă celei privind dovedirea identității bunului, pretinsă de instanța de apel. 4.2. Analiza făcută de instanța de recurs. Recursul este fondat pentru considerentele ce succed: Reclamanta, alături de alte persoane, a notificat pârâta SC H.O.

& C. SRL (fostă SA) pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului – hotel O. – situat în Municipiul București, sector 1, dobândit de antecesoarea sa în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 octombrie 1930, autentificat sub nr. 29630/1930 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, transcris sub nr. 13698/1930 și intabulat sub nr. 6260 din 27 mai 1940. După comunicarea notificării, între pârâte a intervenit actul juridic contestat având ca obiect imobilul notificat compus potrivit mențiunilor din act din subsol, parter și 7 etaje și suprafața de 225 mp pe care este situată construcția, pentru prețul de 50.099 Euro, conform actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare.

Prevalându-se de actele depuse în probațiune, aceleași ca în susținerea notificării, reclamanta a pretins desființarea acestui contract, încheiat cu încălcarea prescripțiilor imperative ale legii speciale [art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001], pretenție ce nu a fost primită de instanțe justificat de lipsa legitimării procesuale active dedusă din nedovedirea identității între E.U. și E.C. ca și a legăturii de rudenie cu proprietara imobilului, considerată a fi E.U.

În acest sens se reține că cele două instanțe s-au raportat exclusiv la mențiunile contractului de vânzare-cumpărare exhibat, cu omiterea înscrierilor și a efectelor juridice specifice ale acestora operate în evidențele de publicitate imobiliară privind imobilul pretins în cauză (mențiuni efectuate la 10 ani de la încheierea actului, odată cu adoptarea legislației privitoare la cartea funciară) perspectivă în raport cu care soluția instanțelor și prin consecință a considerentelor ce au fundamentat-o, se vădește a fi greșită și dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 octombrie 1930 între B.I.S., în calitate de vânzător a transmis E.U., în calitate de cumpărător, imobilul din București, cu toate construcțiile și instalațiile aflate pe el, act ce a fost autentificat sub nr. 29630 din 20 octombrie 1930 de Tribunalului Ilfov, secția notariat, și transmis sub nr. 13698/1930. Ulterior, prin procesul-verbal din 27 mai 1940, actul de vânzare-cumpărare menționat a constituit titlul de proprietate în temeiul căruia „C.G.E. născut P.”, astfel cum se arată în acest script, și-a înscris dreptul de proprietate în evidențele de publicitate imobiliară asupra imobilului „situat în str. B. nr. 37 colț cu intrarea M. nr. 1 în suprafață de 210 mp compus din curte de lumină și un corp de casă ce are parter, subsol, 6 etaje și mansardă …”.

Actele de stare civilă depuse în probațiune (f. 88 și urm. dosar fond) relevă că numita C.E., născută P., la data de 28 februarie 1891 și decedată la data de 21 noiembrie 1974, a fost soția lui C.G. care i-a și succedat în calitate de soț supraviețuitor (certificat de moștenitor nr. 38 din 30 ianuarie 1978). Alături de acesta, succesiunea defunctei a fost acceptată de C.V., în calitate de nepoată și C.C., în calitate de legatar particular. Apoi, defunctului C.G., decedat la data de 17 august 1983 potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 1285/14 septembrie 1983, i-au succedat C.O., în calitate de soră și legatară universală, M.C.V.L., în calitate de legatară universală, acesteia din urmă succedându-i reclamanta din prezenta cauză M.C.L.M.

Prin urmare, rezultă indubitabil că reclamanta este moștenitoarea persoanei înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă și confirmă existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidențe. Este lipsită de relevanță în acest context al analizei împrejurarea că nu s-a făcut dovada identității între E.U. și E.C., deși potrivit mențiunilor din procesul-verbal de înscriere a dreptului rezultă că titlul înscrierii îl constituie actul de vânzare-cumpărare din octombrie 1920, încheiat de E.U. în calitate de cumpărătoare, ceea ce confirmă identitatea celor două persoane.

Aceasta pentru că înscrierea dreptului în favoarea antecesoarei reclamantei are efect constitutiv de drepturi (Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare, în vigoare la momentul deschiderii cărții imobilului și înscrierii dreptului), apoi de opozabilitate (art. 1802 C. civ.) a acestui drept față de terți, operațiunea menționată fiind guvernată totodată de principiul forței probante, care înseamnă că dacă în carte funciară s-a înscris un drept se prezumă că acesta există în folosul părții în favoarea căreia s-a înscris dreptul (efecte și principii reglementate și de actualul sistem de publicitate imobiliară instituit prin Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară).

Prin urmare, raportându-se la constatări eronate, ambele instanțe au reținut greșit lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei, motiv pentru care constatând că greșit instanțele s-au pronunțat pe excepție, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., ambele hotărâri vor fi casate, iar pricina trimisă spre rejudecare la prima instanță pentru evocarea fondului, ocazie cu care vor fi analizate și celelalte apărări invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta M.M.C.L. împotriva deciziei nr. 98 A din 26 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată precum și sentința civilă nr. 334 din 15 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 septembrie 2010.