ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2013

Prin Sentința civilă nr. 1543 din 26 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții Z.Y. și J.I. în contradictoriu cu pârâtele SC H.C.T. SA, SC A.Î.R. SA și SC C. SA și a obligat pe pârâte să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Matei Millo nr. 16, sector 1, alcătuit din construcție și terenul aferent, denumit actualmente „Hotel C.". În motivarea soluției, tribunalul a reținut că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor reclamanților, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31555 din 1 septembrie 1937, și că acesta a fost preluat de stat în mod abuziv, prin Ordinul de rechiziție nr. 284 din 16 iulie 1948, după care a intrat sub incidența Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

Procedând la compararea titlurilor ce provin de la autori diferiți, potrivit art. 480 C. civ., tribunalul a dat eficiență titlului reclamanților, reprezentat de actul autentic al autorilor, reținând că acesta provine de adevărații proprietari, în timp ce titlul pârâtelor provine de la un non dominus, respectiv Statul Român care a preluat imobilul în mod abuziv. Împotriva acestei sentințe au declarat apel cele trei societăți pârâte. Prin Decizia civilă nr. 170A din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie (pronunțată în majoritate), au fost admise apelurile pârâtelor, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut că imobilului revendicat îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii pentru situația tuturor imobilelor preluate de stat (cu titlu sau fără titlu), astfel că după intrarea sa în vigoare, acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile. Soluția se impune în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportat la care procedura Legii nr. 10/2001 trebuia urmată față de principiul specialia generalibus derogant, reclamanții neavând un drept de opțiune între calea dreptului comun și cea stabilită prin legea specială. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți.

Prin Decizia nr. 2383 din 21 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța supremă a apreciat că sunt întemeiate criticile cu privire la soluția de inadmisibilitate dată acțiunii în revendicare promovate de reclamanți, sens în care a reținut următoarele: Reproșând reclamanților că nu au urmat procedura specială prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a ignorat regimul juridic al imobilului, care la data intrării în vigoare a actului normativ se afla în deținerea unei societăți comerciale integral privatizate (conform înscrisurilor depuse la dosar, SC H.C.T.

s-a privatizat integral încă din 17 ianuarie 2000). Or, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, situația premisă pentru a se recurge la procedura de restituire reglementată de acest act normativ este aceea ca imobilul să fi fost deținut la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice enumerate în text (având statul ca acționar ori asociat majoritar, iar în cazul în care capitalul deținut de stat este minoritar, valoarea acțiunilor sau părților sociale să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire în natură se solicită). În speță, astfel cum s-a menționat, neexistând o unitate deținătoare în înțelesul legii căreia să-i poată fi adresată notificarea, nu putea opera nici sancțiunea decăderii din dreptul de a sesiza direct instanța.

Așa cum se susține în motivele de recurs, chiar în conținutul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pe care instanța de apel își fundamentează în mare parte raționamentul, se face referire la existența mai multor ipoteze care pot apărea în practică (determinate de situația juridică a imobilelor) și care nu exclud întotdeauna demersul la instanță pentru neurmarea procedurii speciale. În cauză, greșita apreciere asupra inadmisibilității nu este dată de faptul că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 s-ar îngrădi accesul la justiție (câtă vreme există căi de recurs la instanță pentru controlul tuturor deciziilor care se iau în cadrul acestei proceduri), ci de faptul că nu era obligatoriu de urmat etapa transmiterii notificării și a soluționării prealabile a acesteia.

În absența unității deținătoare în accepțiunea legii, reclamanții se puteau îndrepta cu cerere direct la instanță, care urma să aprecieze nu asupra admisibilității, ci asupra temeiniciei demersului acestora. În consecință, reținând greșita respingere a acțiunii pe excepția de inadmisibilitate, Înalta Curte a admis recursul și, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., față de necercetarea fondului, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a stabilit ca la reluarea judecății, instanța de apel să analizeze în ce măsură și care dintre părți deține un bun în patrimoniul ei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană (respectiv, un drept de proprietate actual, posibil de valorificat pe calea acțiunii în revendicare sau de opus promovării unei astfel de acțiuni).

Va fi analizată, de asemenea, noțiunea de speranță legitimă (asimilabilă celei de bun în sensul Convenției) de care se prevalează reclamanții, ținându-se seama de datele concrete ale speței - pe de o parte, invocarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte, susținerea că actul normativ special nu este incident, alegându-se pentru valorificarea dreptului calea dreptului comun. Totodată, se va avea în vedere la tranșarea raportului litigios, astfel cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, principiul securității raporturilor juridice, ca element al preeminenței dreptului, parte componentă a unei societăți democratice, conform jurisprudenței Curții Europene. Potrivit art. 315 alin. (3) C. proc.

civ., se va ține seama în ordinea impusă de desfășurarea judecății, de toate celelalte motive invocate prin apelurile celor trei pârâte și a căror analiză instanța de apel a constatat-o lipsită de obiect față de soluția la care s-a oprit. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 5829/2/2010. În această etapă procesuală, au formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul apelantei-pârâte SC H.C.T. SA, SC Co. SA și SC A. SA, arătând că, în calitate de acționari ai acestei pârâte, susțin și reiterează excepțiile invocate de aceasta prin apelul formulat, precum și apărările formulate pe fondul litigiului, solicitând admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată.

Cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu prin încheierea din data de 27 octombrie 2010. Prin Decizia civilă nr. 323A din 23 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile pârâtelor și cererea de intervenție accesorie, dispunând schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul că: a respins acțiunea în revendicare împotriva pârâtei SC C. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu celelalte pârâte, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei soluții, Curtea a reținut următoarele: Motivul de apel formulat de SC C. SA privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., urmare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost irevocabil soluționat prin decizia de casare pronunțată în cauză, Înalta Curte stabilind că o asemenea acțiune este admisibilă și că trebuie soluționată pe fond, prin compararea titlurilor de proprietate ale părților în litigiu. Nu este întemeiată critica formulată de toate cele trei apelante privind lipsa calității procesuale active a reclamanților, întrucât din actele depuse la dosar rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea numiților M.R.

și O.F., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31555 din 1 septembrie 1937. Conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 135 din 11 mai 1999 (fila 9 dosar fond), reclamanta J.I. este unica moștenitoare a defunctului M.R. Conform declarației de notorietate aflate la fila 67 din dosarul de apel, numitul M.R. este una și aceeași persoană cu R.M., fiind tatăl reclamantei. Prin Decizia nr. 32554/1947, numitul O.F. și-a schimbat numele în O.Fr. potrivit extrasului din M. Of., aflat la fila 184 Dosar 24247/3/2006 al Tribunalului București. De asemenea, potrivit ordinului declarativ de moștenire (fila 12 dosar fond), defunctul O.Fr. a avut ca moștenitori pe B.Z. și Y.Zr. (Fr.), iar B.Z.

a avut ca unic moștenitor pe fiul ei, Y.Z. (fila 14 dosar fond). Reclamantul și-a schimbat la rândul său numele din Fr.I., în Z.I. (certificat de confirmare al schimbării numelui, fila 18 dosar fond), iar mai apoi în Z.Y. (certificat de confirmare al schimbării numelui, fila 16 dosar fond). Prin urmare, cu aceste înscrisuri reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului și că au acceptat succesiunea defuncților lor autori, criticile tuturor apelanților cu privire la aceste aspecte nefiind întemeiate. Criticile formulate de toți apelanții vizând lipsa calității procesuale pasive sunt nefondate în referire la SC H.C.T. SA și SC A.Î.R. SA și fondate în ceea ce o privește pe apelanta SC C. SA, întrucât terenul aparține societății H.C.T.

SA, iar clădirea societății A.Î.R. SA. Astfel, potrivit protocolului nr. 2031 din 31 mai 1995, imobilul revendicat a fost transmis în proprietatea SC C. SA de către SC C. SA, potrivit prevederilor 1.2 și 1.3, societatea a preluat atât terenul cât și construcția (fila 100 dosar fond), iar construcția a fost adusă de această societate ca aport în natură la SC A.Î.R. SA (fila 104-105 dosar fond). Ca atare, numai aceste două societăți comerciale au calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, SC C. SA neavând calitate procesuală pasivă, criticile sale formulate sub acest aspect fiind întemeiate. Referitor la imobilul în litigiu, este de reținut că acesta a fost preluat de stat prin Ordinul de rechiziție nr. 284 din 16 iulie 1948, după care a intrat sub incidența Decretului nr. 92/1950.

Nu sunt fondate nici criticile formulate de apelante vizând inadmisibilitatea cererii de retrocedare în natură prin raportare la dispozițiile art. 18 lit. c) și respectiv decăderea din dreptul de a mai revendica imobilul, motivat de neformularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte întrucât o atare susținere nu se confirmă, reclamanții urmând, în paralel, și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care în prezent este suspendată, iar, pe de altă parte, întrucât din modalitatea în care sunt formulate vizează tot o invocare a inadmisibilității prezentei acțiuni în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar prin decizia de casare s-a stabilit că acțiunea este pe deplin admisibilă, fiind investită instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

De altfel, instanța de casare a dispus ca instanța de apel să stabilească în ce măsură și care dintre părți deține un bun în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană și, de asemenea, să analizeze speranța legitimă de care se prevalează reclamanții în susținerea acțiunii și, pe cale de consecință, să aprecieze care dintre părți deține un titlu preferabil. Sub un prim aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului de către stat fără titlu valabil și motivat de faptul că reclamanții au efectuat toate demersurile necesare în baza Legii nr. 10/2001, invocând și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată că reclamanții dețin cel puțin o speranță legitimă.

În cauza Athanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive care să recunoască reclamanților dreptul la restituirea imobilului, ci doar care să constate că naționalizarea imobilului a fost ilegală, imobilul litigios nu constituie „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții să se poată prevala. Sub un alt aspect, este de reținut că pârâții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, reclamanții neînțelegând să conteste valabilitatea titlului lor de proprietate. Astfel, potrivit actelor de la dosar, titlul pârâților decurge din încheierea procesului de privatizare, SC H.C.T.

SA privatizându-se integral în anul 2000, ulterior imobilul fiind transmis în patrimoniul celorlalte societăți pârâte, în modalitatea arătată anterior. Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.

Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. În speța dedusă judecății, nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamanților. Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Raicu contra României din 2006, pârâților li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au și ei cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat, cu respectarea dispozițiilor legale - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate.

În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. În aceste condiții, referirea la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului este lipsită de relevanță, întrucât nu numai reclamanții, ci și pârâții au dreptul la respectarea bunurilor lor, în condițiile în care titlul de proprietate al acestora din urmă este pe deplin valabil. Din analiza practicii Curții Europene a Drepturilor Omului nu rezultă concluzia conform căreia prin adoptarea unui anumit criteriu de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate s-ar încălca vreunul dintre drepturile recunoscute de Convenția europeană a drepturilor omului.

Așa cum se arată, printre altele, în hotărârea din 16 februarie 2006 în cauza Porțeanu împotriva României (pct. 35), privarea de proprietate constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate, atunci când este combinată cu absența totală a unei despăgubiri. În cauza Athanasiu și alții împotriva României s-a reținut că hotărârea de constatare a naționalizării abuzive a imobilului nu implică în mod automat dreptul la restituirea bunului, curtea reținând astfel că din deciziile instanțelor rezultă nașterea unui drept la despăgubire, deoarece erau îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului și proba calității de moștenitor al proprietarului inițial.

Distinct de toate aceste susțineri, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. Așadar, în raport de situația de fapt arătată, rezultă că reclamanții nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul nu se mai află în proprietatea statului.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea legii și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții. Având în vedere această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor legii, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, acțiunea în revendicare este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă acest lucru nu mai este posibil, întrucât acesta a fost transmis unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri.

Prin urmare, potrivit dezlegării date problemei de drept de înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care sistemul legislativ și juridic intern a permis coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate a două persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern, care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv și nu obține despăgubiri în condițiile legii speciale, din cauza mecanismului său ineficient, și Primul Protocol Adițional al Convenției, urmează a fi rezolvată în această modalitate, respectându-se în același timp și dispozițiile legii naționale. În concluzie, în mod greșit tribunalul a soluționat acțiunea în revendicare în sensul admiterii ei, sub acest aspect criticile formulate de apelanți fiind întemeiate.

Se impune astfel admiterea apelurilor și reformarea sentinței de fond, în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată împotriva pârâtei SC C. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și respingerii acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu celelalte pârâte, ca neîntemeiată. Împotriva acestei din urmă decizii a curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, criticând-o ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte: 1. În mod greșit, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. SA, cu motivarea că prin protocolul nr. 2031 din 31 mai 1995, imobilul ar fi fost transmis în proprietate de această societate către SC C. SA.

Înscrisurile depuse în cadrul probatoriului și indicate de instanța de apel în susținerea admiterii excepției, dovedesc însă că SC C. SA are calitate procesuală pasivă, dat fiindcă transmisiunea proprietății terenului aferent imobilului s-a făcut prin protocolul nr. 2031/1995 și actul adițional la acest protocol, fără a exista un act autentic în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că transmiterea proprietății nu a fost efectuată în mod valabil. Orice transmitere a unui teren în lipsa unui act autentic de transfer este lovită de nulitate absolută neputând produce nici un efect juridic. 2. În mod greșit, instanța de apel a reținut că pârâtele dețin un bun în sensul Convenției europene, în timp ce reclamanții dețin doar o speranță legitimă asupra bunului.

Instanța de apel a făcut o apreciere eronată asupra noțiunilor de speranță legitimă și bun în sensul Convenției, având în vedere faptul că existența speranței legitime în favoarea uneia din părți exclude existența unui bun în favoarea celeilalte părți. În prezenta cauză, reclamanții dețin un bun, conform prevederii exprese și neechivoce a Legii speciale nr. 10/2001, deoarece proprietarul nu și-a pierdut niciodată calitatea deținută la data preluării imobilului de către stat (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, par. 83, 84 și 85). Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării". În speța dedusă judecății, bunul a fost rechiziționat de către statul român și nu naționalizat (rechiziția fiind o măsură administrativă cu caracter temporar).

Or, dată fiind prevederea legală expresă și fără echivoc, rezultă că se instituie chiar prin legea specială dreptul de proprietate al reclamanților, în sensul de bun prevăzut în Convenție, aceștia formulând notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 la data de 1 august 2001. Curtea Europeană a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți (fie ei și de bună credință, ceea ce oricum nu este cazul în prezenta cauză), chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Străin contra României).

În consecință, pârâtele nu pot deține un bun în sensul Convenției cu privire la imobilul revendicat. Instanța de apel a reținut că pârâtele au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, deoarece reclamanții nu au înțeles să conteste valabilitatea titlului lor de proprietate care, potrivit actelor de la dosar, decurge din încheierea procesului de privatizare. Or, aceste argumente nu pot rezista la critică, dat fiindcă, la fel de corect, nici titlului reclamanților nu i-a fost contestată în vreun mod valabilitatea.

De asemenea, la fel de evident rezultă din actele de la dosar faptul că titlul reclamanților decurge din contractul de vânzare cumpărare, act translativ de proprietate cu nimic inferior procesului de privatizare (din contră, se poate reține o evidentă preferabilitate a titlului reclamanților, având în vedere modul în care statul a ajuns să privatizeze un bun confiscat abuziv și nelegal, prin rechiziționare, o măsură administrativă temporară). În argumentarea existenței unui bun în patrimoniul pârâtelor, sunt citate mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Se invocă astfel cauza Raicu contra României, conform căreia persoanele care au dobândit cu bună credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității trecutului injust al statului.

Hotărârea din cauza Raicu este, însă, inaplicabilă în speță, întrucât situația de fapt reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la pronunțare este diferită de cea din prezenta cauză. Cu nici un argument nu se poate reține o bună-credință a pârâtelor, care să le dea dreptul la vreo protecție legală. Pârâtele au preluat gratuit imobilul de la stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, astfel încât proporționalitatea prejudiciilor cauzate de restituirea imobilului nu poate fi efectuată decât în favoarea reclamanților. Orice investiții pretinse sau alte prejudicii suferite sunt mai mult decât amortizate din veniturile obținute din folosința bunului pe o perioadă foarte mare de timp. Orice pretinse prejudicii ale acestor societăți ar trebui oricum reparate de factorul cauzator al situației litigioase, respectiv de statul român.

Nu pot fi aplicabile, în consecință, argumentele de menținere a echilibrului, motivat de suportarea unei pretinse încărcături speciale și exorbitante. De altfel, această hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului arată că legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză. Legislația permite acest fapt, însă instanța de apel nu a respectat legislația și nu a analizat circumstanțele particulare ale cauzei. Instanța de apel nu raportează la prezenta cauză hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului citată, mulțumindu-se cu o citare generală, inaplicabilă situației de fapt din cauză. Se mai invocă cauza Porțeanu contra României (pct. 35), precum și cauza Athanasiu contra României, de asemenea neraportate la prezenta cauză și citate în mod general.

Ceea ce omite instanța de apel să retină cu privire la starea de fapt din prezenta cauză este chiar cauza generatoare a prezentului litigiu, respectiv confiscarea abuzivă de către statul român a proprietăților cetățenilor săi. Este mai mult decât evident că buna credință nu a fost prezentă la deposedarea abuzivă a foștilor proprietari (fapt notoriu de altfel și recunoscut chiar de statul român prin diverse legi de reparație). În consecință, principiul bunei credințe, invocat prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie circumscris tuturor părților și circumstanțelor cauzei. Cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, este de observat că instanța europeană a decis sistarea judecării tuturor cauzelor o perioadă de 1 an și jumătate, tocmai pentru a da posibilitatea statului de a găsi o cale efectivă de reparație a foștilor proprietari.

Având în vedere aceste argumente, susținerea instanței de apel în sensul existenței unui bun în favoarea pârâtelor este atât contradictorie, cât și netemeinică. 3. În mod greșit, instanța de apel a reținut incidența și preferabilitatea legii speciale nr. 10/2001 în cadrul analizei criteriilor de preferabilitate a titlurilor de proprietate. Astfel, se invocă faptul că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri nu poate fi soluționată potrivit criteriilor dreptului comun și că trebuie soluționată conform prevederilor legii speciale, de care nu se poate face abstracție. Se face o primă trimitere la art. 45 din Legea nr. 10/2001, conform căruia actele de înstrăinare având ca obiect imobile sub incidența legii, sunt valabile dacă sunt încheiate cu respectarea legii în vigoare la data înstrăinării.

Concluzia instanței este că, „în speța dedusă judecății nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamanților". Or, ceea ce lipsește este chiar argumentul sau motivația acestei concluzii, de ce se consideră că este consolidat și opozabil titlul pârâtelor. în lipsa acestui argument, concluzia este netemeinică și trebuie respinsă ca atare. în nici un mod existența art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu conduce la concluzia consolidării ope legis a titlului pârâtelor sau la opozabilitatea acestuia față de reclamanți.

Mai mult, se ignoră alin. (2) al art. 45 din Legea nr. 10/2001 (actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință), care își găsește aplicabilitatea în prezenta speță. O altă referire la Legea nr. 10/2001 constă în invocarea art. 29 alin. (1), conform căruia pentru imobilele din patrimoniul societăților privatizate, nu se pot solicita și obține decât despăgubiri.

Concluzia instanței de apel este în sensul că "reclamanții nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atât timp cât imobilul nu se mai află în proprietatea statului". Instanța de apel ignoră dispozițiile din decizia de casare, întrucât folosește alte argumente în efectuarea comparației de titluri decât cele dispuse în decizia de casare. Instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare indicând clar criteriile pe care instanța de trimitere trebuia să le aibă în vedere la compararea titlurilor, respectiv noțiunea de bun/speranță legitimă și principiul securității juridice. Invocarea aplicabilității Legii nr. 10/2001 excede motivelor de casare statuate de către Înalta Curte de Casație, de care instanța de apel era ținută în dezlegarea pricinii, conform art. 315 C. proc.

civ. În prezenta cauză, nu sunt oricum incidente prevederile Legii nr. 10/2001 invocate de instanța de apel, dat fiindcă reclamanții nu au înțeles să își întemeieze pretențiile pe acest act normativ, solicitând despăgubiri, ci pe dreptul comun, solicitând restituirea imobilului în natură. Astfel, Legea nr. 10/2001 nu face obiectul cauzei și nu poate fi folosită drept criteriu de preferință al titlului pârâților. Nu prezintă, de asemenea, nicio relevanță faptul că imobilul nu se află actualmente în proprietatea statului, dat fiindcă statul nu are calitatea de pârât în cauză. Acțiunea în revendicare a fost exercitată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea unei acțiuni în revendicare, pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului Civil.

Astfel, în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nicio interdicție expresă sau implicită cu privire la exercitarea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. În lipsa unei prevederi legale exprese, a aprecia drept criteriu în analiza titlurilor de proprietate Legea nr. 10/2001 înseamnă a adăuga la lege. Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre „persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare", deci în raporturile cu alte persoane decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. În consecință, în mod eronat a reținut instanța în analiza comparativă a titlurilor de proprietate criteriul Legii nr. 10/2001, precum și inaplicabilitatea art. 480 C. civ., fără a se pronunța asupra criteriilor de preferabilitate consacrate și acceptate unanim de doctrină și jurisprudență, respectiv vechimea și proveniența titlului de proprietate.

4. Se invocă drept criteriu de preferabilitate respectarea principiului stabilității circuitului civil. Instanța de apel reține că voința legiuitorului ar fi fost în sensul menținerii situației juridice create valabil în aplicarea legii și a reparației exclusiv prin echivalent a prejudiciului cauzat de preluarea abuzivă. Aceste argumente ar constitui, în opinia instanței de apel, un criteriu de preferință superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate al reclamanților. Se mai invocă faptul că ar fi imposibilă revendicarea, motivat de faptul că proprietatea s-ar fi transmis „iremediabil" către pârâte. Nu pot fi primite aceste argumente, avându-se în vedere modalitatea prin care bunul a intrat în patrimoniul statului, respectiv prin deposedare abuzivă, precum și modalitatea prin care bunul a intrat în patrimoniul pârâtelor, respectiv prin privatizare cu titlu gratuit.

Stabilitatea circuitului civil a fost periclitată chiar de statul român, prin rechiziționarea abuzivă a proprietății. Mai mult, securitatea circuitului civil a fost mai afectată prin expolierea autorilor reclamanților decât prin redobândirea de la pârâte, dat fiind titlul de dobândire al acestora (dobândire inițială, cu titlu gratuit). Astfel, restabilirea stabilității circuitului civil trebuie realizată prin orice mijloace legale posibile, inclusiv și mai ales prin acțiunea de revendicare în natură a bunului. Din aceste motive, nu pot fi primite aserțiunile instanței cu privire la posibilitatea ca foștii proprietari să încaseze despăgubiri pentru bunul confiscat, pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil.

Siguranța circuitului civil va fi restabilită doar prin repunerea părților în situația anterioară deposedării, iar pârâtele pot obține de la statul vânzător neproprietar eventuale daune morale și materiale suferite. În ceea ce privește invocarea cauzei Raicu vs. Statul român, se citează din cuprinsul acesteia în sensul că „trebuie să existe motive substanțiale și imperioase care să justifice o derogare de la principiul securității raporturilor juridice". Situația din prezenta cauză se încadrează perfect în ipoteza respectivei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului: există motive substanțiale reprezentate de necesitatea respectării și restaurării dreptului de proprietate încălcat în mod flagrant de statul român prin rechiziționarea abuzivă a proprietăților, măsură temporară de deposedare de către statul român care nu a fost urmată de o naționalizare a întregului imobil.

Cât privește pretinsa transmitere iremediabilă a proprietății, această noțiune juridică a iremediabilității nu există și nu poate fi invocată în sprijinul susținerilor pârâtelor. De altfel, prin invocarea acestui argument, instanța arată faptul că nu a procedat decât la o formală comparație a titlurilor de proprietate. 5. în considerentele deciziei recurate, precum și ale sentinței de fond se citează trunchiat și arbitrar din jurisprudența Curții Europene, fără a se avea în vedere soluții pronunțate recent de forul european.

Astfel, în următoarele cauze statul român a fost condamnat la plata de despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în spețe similare cu cea de față: - în cauza Faimblat contra României - 13 ianuarie 2009 - se rețin de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului următoarele: „... Curtea a constatat încălcarea Convenției ca urmare a respingerii ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului ce a aparținut tatălui acestora, cu motivarea că reclamanții ar fi trebuit să urmeze și să aștepte să se finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Curtea reține că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este în sine contrară Convenției, doar că, în speță, această procedură nu s-a dovedit a fi eficientă.

Astfel, reclamanții au depus notificarea la data de 27 aprilie 2001 și doar în data de 18 mai 2006, cu mult peste termenul de 60 de zile prevăzut de lege și depășindu-se cu mult orice termen care, conform criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială de Curte, ar putea fi calificat ca fiind un termen rezonabil, li s-a comunicat un răspuns în sensul că imobilul nu poate fi restituit, dar că au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent… în plus, instanțele au respins acțiunea fără a analiza activitatea administrației și nerespectarea de către autorități a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Curtea mai reține că deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Față de această stare de fapt, Curtea a reținut că a existat o ingerință și că nu este necesar să se specifice dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respecta cerința proporționalității.

Măsura respingerii acțiunii ca inadmisibilă de către instanțe, pe motiv că există o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul reclamanților de acces la justiție într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de șapte ani de la angajarea procedurii administrative, nu au obținut vreo despăgubire și nu au nici o garanție că o vor obține într-un viitor apropiat." - în cauza Katz contra României - 20 ianuarie 2009 - se rețin de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului următoarele: "Curtea a constatat că se impune luarea unor măsuri generale, având în vedere faptul că, concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la care a ajuns Curtea în speță, relevă o problemă frecventă, rezultând din redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună credință.

Statul, mai arată Curtea, trebuie să ia de asemenea măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică vechii proprietari să obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit. Statul trebuie să îmbunătățească procedurile reglementate de legile reparatorii în așa fel încât să devină realmente proceduri coerente rapide și previzibile inclusiv cu privire la metoda de alegere. Curtea reafirmă că în contextul legislației în vigoare în România care reglementează acțiunile în revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate.

Referitor la susținerea Guvernului potrivit căreia, în baza Legii nr. 10/2001 reclamantul are posibilitatea de a obține titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită în baza unei expertize, Curtea reiterează constatările anterioare potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamantului.

Concluzia la care a ajuns Curtea în speță relevă o problemă frecventă, rezultând din redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună credință." - în cauza Marinescu contra României - 13 ianuarie 2009 - se rețin de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului următoarele: „Curtea reafirmă că în contextual legislației în vigoare în România care reglementează acțiunile în revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea către Stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate, se analizează că o privare de proprietate.

O astfel de privare, combinată cu lipsa vreunei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea reamintește că la data faptelor, nu exista în dreptul intern o cale de atac eficientă, susceptibilă să asigure despăgubirea efectivă a reclamantului. În plus, Guvernul nu a demonstrat că în prezent sistemul de despăgubiri pus la punct în iulie 2005, prin Legea nr. 247/2005, ar permite beneficiarilor acestei legi să obțină, în baza unei proceduri și a unui calendar previzibil, o despăgubire egală cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. Această concluzie nu pornește de la prejudecata că în viitor sistemul financiar prevăzut de legea specială cu privire la despăgubirea persoanelor cărora, la fel ca și reclamantei, li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, calitatea de proprietar, nu ar putea avea o evoluție pozitivă.

În această privință, Curtea ia act cu satisfacție de evoluția recentă care pare a se contura în practică și care merge în direcția bună. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, nerestituirea imobilului reclamantei, combinată cu absența vreunei indemnizații timp de aproape patru ani, a constituit o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1." Pentru toate aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelurilor declarate de pârâte și menținerea sentinței primei instanțe ca temeinică și legală. Intimatele-pârâte SC H.C.T. SA și SC A.Î.R.

SA și intimatele-interveniente SC Co. SA și SC A. SA au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Critica privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SA este neîntemeiată. Raportat la definiția acțiunii în revendicare, ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, rezultă că într-o astfel de acțiune are calitate procesuală pasivă persoana care este în posesia bunului revendicat, ceea ce nu este cazul pârâtei SC C. SA, care nu mai deține imobilul revendicat încă din anul 1995. Astfel, conform situației de fapt definitiv stabilite pe baza probelor administrate, de către instanța de apel, care nu mai poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., imobilul revendicat - teren și construcție - a ieșit din patrimoniul societății C. SA în anul 1995, când, în urma divizării acestei societăți, a fost transmis în proprietate societății C. SA (actualmente SC H.C.T. SA), care, la rândul său, a transmis construcția către societatea A.Î.R. SA, aducând-o ca aport în natură la această societate; în prezent, terenul se regăsește în patrimoniul SC H.C.T. SA, iar construcția în patrimoniul SC A.Î.R. SA. Susținerile recurenților referitoare la nevalabilitatea transmisiunii dreptului de proprietate din patrimoniul SC C. SA în patrimoniul SC C. SA, cu privire la teren, față de lipsa formei autentice a protocolului care constată această transmisiune, sunt lipsite de relevanță în aprecierea calității procesuale pasive în cauză.

Așa cum s-a reținut mai sus, ceea ce interesează pe acest aspect este dacă persoanele chemate în judecată posedă imobilul revendicat, or pârâta SC C. SA nu mai posedă imobilul litigios din anul 1995, astfel că în mod corect curtea de apel a apreciat că această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă, calitate ce revine societăților în al căror patrimoniu se identifică în prezent imobilul revendicat - SC H.C.T. SA în ceea ce privește terenul și SC A.Î.R. în ceea ce privește construcția. 2. Susținerile recurenților în sensul că ei au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care i-ar îndreptăți la restituirea imobilului litigios, sunt neîntemeiate.

Contrar celor afirmate prin motivele de recurs, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării acțiunii și care prevedeau că persoanele deposedate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu le conferă reclamanților calitatea de titulari ai unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care să îi îndreptățească la restituirea imobilului. Sub acest aspect, se ignoră de către reclamanți că înseși dispozițiile legale invocate impuneau îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea specială pentru exercițiul concret al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără titlu valabil, stipulând în partea lor finală că exercițiul acestui drept, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Pe de altă parte, simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru existența unui bun în patrimoniul reclamanților, aceștia ignorând practica mult mai nuanțată a Curții Europene, evoluția și accepțiunea recentă dată de aceasta noțiunii de bun. Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire", nici măcar unei „speranțe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudența bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun" Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Athanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778/22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141, 142 și 143). Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, susceptibil de a fi opus într-o acțiune în revendicare, nu este suficientă simpla constatare a nevalabilității titlului statului, ci este necesar ca printr-o hotărâre definitivă anterioară să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.

În concluzie, urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Athanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, așa cum corect a apreciat și curtea de apel. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Cum reclamanții nu dețin o hotărâre definitivă prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate, anterior formulării acțiunii de față, să le restituie, în natură, imobilul litigios, ei nu au un „bun actual" care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că acțiunea lor în revendicare este neîntemeiată.

În ce privește calitatea pârâtelor de titulare ale unui bun în sensul Convenției, reținută de curtea de apel, aceasta nu mai are nicio relevanță în cauză, întrucât ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluției este împrejurarea că reclamanții, cei care au inițiat demersul judiciar, nu au reușit să demonstreze că sunt titularii actuali ai dreptului a cărui protecție au pretins-o, neavând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care să le confere dreptul la restituirea imobilului litigios în cadrul acțiunii în revendicare promovate. În aceste condiții, criticile din recurs prin care se contestă existența în patrimoniul pârâtelor a unui bun în sensul Convenției nu se mai impune a fi analizate.

3-4. Criticile potrivit cărora, în soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare pendinte, curtea de apel trebuia să aplice criteriile clasice de comparare a titlurilor părților, consacrate de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ., nu sunt întemeiate. Prin Decizia de casare nr. 2383 din 21 apri