ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin Sentința civilă

nr. 1543 din 26 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a

admis acțiunea formulată de reclamanții Z.Y. și J.I. în contradictoriu cu

pârâtele SC H.C.T. SA, SC A.Î.R. SA și SC C. SA și a obligat pe pârâte să lase

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Matei

Millo nr. 16, sector 1, alcătuit din construcție și terenul aferent, denumit

actualmente „Hotel C.".

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că imobilul revendicat a fost proprietatea

autorilor reclamanților, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 31555 din 1 septembrie 1937, și că acesta a fost preluat de stat în mod

abuziv, prin Ordinul de rechiziție nr. 284 din 16 iulie 1948, după care a

intrat sub incidența Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

Procedând la

compararea titlurilor ce provin de la autori diferiți, potrivit art. 480 C.

civ., tribunalul a dat eficiență titlului reclamanților, reprezentat de actul

autentic al autorilor, reținând că acesta provine de adevărații proprietari, în

timp ce titlul pârâtelor provine de la un non dominus, respectiv Statul Român

care a preluat imobilul în mod abuziv.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel cele trei societăți pârâte.

Prin Decizia civilă

nr. 170A din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie (pronunțată în majoritate), au fost

admise apelurile pârâtelor, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în

sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut că imobilului revendicat îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii pentru

situația tuturor imobilelor preluate de stat (cu titlu sau fără titlu), astfel

că după intrarea sa în vigoare, acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul

comun sunt inadmisibile. Soluția se impune în aplicarea Deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportat la care

procedura Legii nr. 10/2001 trebuia urmată față de principiul specialia

generalibus derogant, reclamanții neavând un drept de opțiune între calea

dreptului comun și cea stabilită prin legea specială.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți.

Prin Decizia nr. 2383

din 21 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanților, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța supremă a

apreciat că sunt întemeiate criticile cu privire la soluția de inadmisibilitate

dată acțiunii în revendicare promovate de reclamanți, sens în care a reținut

următoarele:

Reproșând

reclamanților că nu au urmat procedura specială prealabilă reglementată de

Legea nr. 10/2001, instanța de apel a ignorat regimul juridic al imobilului,

care la data intrării în vigoare a actului normativ se afla în deținerea unei

societăți comerciale integral privatizate (conform înscrisurilor depuse la

dosar, SC H.C.T. s-a privatizat integral încă din 17 ianuarie 2000).

Or, potrivit art. 21

din Legea nr. 10/2001, situația premisă pentru a se recurge la procedura de

restituire reglementată de acest act normativ este aceea ca imobilul să fi fost

deținut la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice

enumerate în text (având statul ca acționar ori asociat majoritar, iar în cazul

în care capitalul deținut de stat este minoritar, valoarea acțiunilor sau

părților sociale să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a

bunului a cărui restituire în natură se solicită).

În speță, astfel cum

s-a menționat, neexistând o unitate deținătoare în înțelesul legii căreia să-i

poată fi adresată notificarea, nu putea opera nici sancțiunea decăderii din

dreptul de a sesiza direct instanța.

Așa cum se susține în

motivele de recurs, chiar în conținutul Deciziei în interesul legii nr.

33/2008, pe care instanța de apel își fundamentează în mare parte

raționamentul, se face referire la existența mai multor ipoteze care pot apărea

în practică (determinate de situația juridică a imobilelor) și care nu exclud

întotdeauna demersul la instanță pentru neurmarea procedurii speciale.

În cauză, greșita

apreciere asupra inadmisibilității nu este dată de faptul că prin aplicarea

Legii nr. 10/2001 s-ar îngrădi accesul la justiție (câtă vreme există căi de

recurs la instanță pentru controlul tuturor deciziilor care se iau în cadrul

acestei proceduri), ci de faptul că nu era obligatoriu de urmat etapa

transmiterii notificării și a soluționării prealabile a acesteia.

În absența unității

deținătoare în accepțiunea legii, reclamanții se puteau îndrepta cu cerere

direct la instanță, care urma să aprecieze nu asupra admisibilității, ci asupra

temeiniciei demersului acestora.

În consecință,

reținând greșita respingere a acțiunii pe excepția de inadmisibilitate, Înalta

Curte a admis recursul și, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., față de

necercetarea fondului, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

S-a stabilit ca la

reluarea judecății, instanța de apel să analizeze în ce măsură și care dintre

părți deține un bun în patrimoniul ei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană (respectiv, un drept de proprietate actual,

posibil de valorificat pe calea acțiunii în revendicare sau de opus promovării

unei astfel de acțiuni).

Va fi analizată, de

asemenea, noțiunea de speranță legitimă (asimilabilă celei de bun în sensul

Convenției) de care se prevalează reclamanții, ținându-se seama de datele

concrete ale speței - pe de o parte, invocarea art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, pe de altă parte, susținerea că actul normativ special nu este

incident, alegându-se pentru valorificarea dreptului calea dreptului comun.

Totodată, se va avea

în vedere la tranșarea raportului litigios, astfel cum s-a statuat prin Decizia

în interesul legii nr. 33/2008, principiul securității raporturilor juridice,

ca element al preeminenței dreptului, parte componentă a unei societăți

democratice, conform jurisprudenței Curții Europene.

Potrivit art. 315

alin. (3) C. proc. civ., se va ține seama în ordinea impusă de desfășurarea

judecății, de toate celelalte motive invocate prin apelurile celor trei pârâte

și a căror analiză instanța de apel a constatat-o lipsită de obiect față de

soluția la care s-a oprit.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 5829/2/2010.

În această etapă

procesuală, au formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul

apelantei-pârâte SC H.C.T. SA, SC Co. SA și SC A. SA, arătând că, în calitate

de acționari ai acestei pârâte, susțin și reiterează excepțiile invocate de

aceasta prin apelul formulat, precum și apărările formulate pe fondul

litigiului, solicitând admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în

judecată.

Cererea de

intervenție accesorie a fost admisă în principiu prin încheierea din data de 27

octombrie 2010.

Prin Decizia civilă

nr. 323A din 23 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile pârâtelor și cererea de

intervenție accesorie, dispunând schimbarea în tot a sentinței apelate, în

sensul că: a respins acțiunea în revendicare împotriva pârâtei SC C. SA, ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a

respins acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu celelalte

pârâte, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei

soluții, Curtea a reținut următoarele:

Motivul de apel

formulat de SC C. SA privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., urmare intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, a fost irevocabil soluționat prin decizia de casare pronunțată în

cauză, Înalta Curte stabilind că o asemenea acțiune este admisibilă și că

trebuie soluționată pe fond, prin compararea titlurilor de proprietate ale

părților în litigiu.

Nu este întemeiată

critica formulată de toate cele trei apelante privind lipsa calității

procesuale active a reclamanților, întrucât din actele depuse la dosar rezultă

că imobilul în litigiu a fost proprietatea numiților M.R. și O.F., conform actului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31555 din 1 septembrie 1937.

Conform

certificatului de calitate de moștenitor nr. 135 din 11 mai 1999 (fila 9 dosar

fond), reclamanta J.I. este unica moștenitoare a defunctului M.R.

Conform declarației

de notorietate aflate la fila 67 din dosarul de apel, numitul M.R. este una și

aceeași persoană cu R.M., fiind tatăl reclamantei.

Prin Decizia nr.

32554/1947, numitul O.F. și-a schimbat numele în O.Fr. potrivit extrasului din

M. Of., aflat la fila 184 Dosar 24247/3/2006 al Tribunalului București.

De asemenea, potrivit

ordinului declarativ de moștenire (fila 12 dosar fond), defunctul O.Fr. a avut

ca moștenitori pe B.Z. și Y.Zr. (Fr.), iar B.Z. a avut ca unic moștenitor pe

fiul ei, Y.Z. (fila 14 dosar fond).

Reclamantul și-a

schimbat la rândul său numele din Fr.I., în Z.I. (certificat de confirmare al

schimbării numelui, fila 18 dosar fond), iar mai apoi în Z.Y. (certificat de

confirmare al schimbării numelui, fila 16 dosar fond).

Prin urmare, cu

aceste înscrisuri reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii foștilor

proprietari ai imobilului și că au acceptat succesiunea defuncților lor autori,

criticile tuturor apelanților cu privire la aceste aspecte nefiind întemeiate.

Criticile formulate

de toți apelanții vizând lipsa calității procesuale pasive sunt nefondate în

referire la SC H.C.T. SA și SC A.Î.R. SA și fondate în ceea ce o privește pe

apelanta SC C. SA, întrucât terenul aparține societății H.C.T. SA, iar clădirea

societății A.Î.R. SA.

Astfel, potrivit protocolului

nr. 2031 din 31 mai 1995, imobilul revendicat a fost transmis în proprietatea

SC C. SA de către SC C. SA, potrivit prevederilor 1.2 și 1.3, societatea a

preluat atât terenul cât și construcția (fila 100 dosar fond), iar construcția

a fost adusă de această societate ca aport în natură la SC A.Î.R. SA (fila

104-105 dosar fond). Ca atare, numai aceste două societăți comerciale au

calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, SC C. SA neavând calitate

procesuală pasivă, criticile sale formulate sub acest aspect fiind întemeiate.

Referitor la imobilul

în litigiu, este de reținut că acesta a fost preluat de stat prin Ordinul de

rechiziție nr. 284 din 16 iulie 1948, după care a intrat sub incidența

Decretului nr. 92/1950.

Nu sunt fondate nici

criticile formulate de apelante vizând inadmisibilitatea cererii de retrocedare

în natură prin raportare la dispozițiile art. 18 lit. c) și respectiv decăderea

din dreptul de a mai revendica imobilul, motivat de neformularea notificării

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte întrucât o atare

susținere nu se confirmă, reclamanții urmând, în paralel, și procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, care în prezent este suspendată, iar, pe de

altă parte, întrucât din modalitatea în care sunt formulate vizează tot o

invocare a inadmisibilității prezentei acțiuni în raport de dispozițiile Legii

nr. 10/2001, iar prin decizia de casare s-a stabilit că acțiunea este pe deplin

admisibilă, fiind investită instanța cu o acțiune în revendicare de drept

comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

De altfel, instanța

de casare a dispus ca instanța de apel să stabilească în ce măsură și care

dintre părți deține un bun în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția europeană și, de asemenea, să analizeze speranța

legitimă de care se prevalează reclamanții în susținerea acțiunii și, pe cale

de consecință, să aprecieze care dintre părți deține un titlu preferabil.

Sub un prim aspect,

pornindu-se de la premisa preluării imobilului de către stat fără titlu valabil

și motivat de faptul că reclamanții au efectuat toate demersurile necesare în

baza Legii nr. 10/2001, invocând și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, se constată că reclamanții dețin cel puțin o speranță legitimă.

În cauza Athanasiu și

alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că,

în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive care să recunoască

reclamanților dreptul la restituirea imobilului, ci doar care să constate că

naționalizarea imobilului a fost ilegală, imobilul litigios nu constituie „un

bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții să

se poată prevala.

Sub un alt aspect,

este de reținut că pârâții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană, reclamanții neînțelegând să conteste

valabilitatea titlului lor de proprietate. Astfel, potrivit actelor de la

dosar, titlul pârâților decurge din încheierea procesului de privatizare, SC

H.C.T. SA privatizându-se integral în anul 2000, ulterior imobilul fiind

transmis în patrimoniul celorlalte societăți pârâte, în modalitatea arătată

anterior.

Acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor

stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea

prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel ar fi eludate. Câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se

pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existența sa.

Potrivit art. 45 din

Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce

cad sub incidența prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă au fost

încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

În speța dedusă

judecății, nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și

acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamanților.

Pe de altă parte, în

virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza

Raicu contra României din 2006, pârâților li se recunoaște un bun ce trebuie

protejat de orice ingerință. Pârâții au și ei cel puțin o speranță legitimă în

acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște

proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în

care bunul a fost înstrăinat, cu respectarea dispozițiilor legale - unită cu o

jurisprudență constantă pe acest aspect. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu

trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor

atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Curtea a reamintit că

un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al

comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale

individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în

discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că

atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest

scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele

particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile

cu bună-credință să nu fie aduse în situația să suporte greutatea

responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

În aceste condiții,

referirea la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului este lipsită de relevanță, întrucât nu numai reclamanții, ci

și pârâții au dreptul la respectarea bunurilor lor, în condițiile în care

titlul de proprietate al acestora din urmă este pe deplin valabil.

Din analiza practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului nu rezultă concluzia conform căreia prin

adoptarea unui anumit criteriu de preferabilitate în compararea a două titluri

de proprietate s-ar încălca vreunul dintre drepturile recunoscute de Convenția

europeană a drepturilor omului. Așa cum se arată, printre altele, în hotărârea

din 16 februarie 2006 în cauza Porțeanu împotriva României (pct. 35), privarea

de proprietate constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă

cu respectul dreptului de proprietate, atunci când este combinată cu absența

totală a unei despăgubiri.

În cauza Athanasiu și

alții împotriva României s-a reținut că hotărârea de constatare a

naționalizării abuzive a imobilului nu implică în mod automat dreptul la

restituirea bunului, curtea reținând astfel că din deciziile instanțelor

rezultă nașterea unui drept la despăgubire, deoarece erau îndeplinite

condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv

naționalizarea ilegală a bunului și proba calității de moștenitor al proprietarului

inițial.

Distinct de toate

aceste susțineri, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru

imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite

au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Așadar, în raport de

situația de fapt arătată, rezultă că reclamanții nu au decât posibilitatea

acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de

restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul nu se mai află în

proprietatea statului.

Cu alte cuvinte, voința

legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în

aplicarea legii și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin

preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în

beneficiul pârâților, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de

proprietate de care s-au prevalat reclamanții.

Având în vedere

această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității

circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în

favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul

dispozițiilor legii, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii

în revendicare.

Pe de altă parte,

acțiunea în revendicare este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă

atâta timp cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în

patrimoniul revendicatorului. Dacă acest lucru nu mai este posibil, întrucât

acesta a fost transmis unui terț care a dobândit în mod iremediabil

proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție

de despăgubiri.

Prin urmare, potrivit

dezlegării date problemei de drept de înalta Curte de Casație și Justiție, în

condițiile în care sistemul legislativ și juridic intern a permis coexistența a

două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate a două persoane

diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern, care nu

permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv și nu obține

despăgubiri în condițiile legii speciale, din cauza mecanismului său

ineficient, și Primul Protocol Adițional al Convenției, urmează a fi rezolvată

în această modalitate, respectându-se în același timp și dispozițiile legii

naționale.

În concluzie, în mod

greșit tribunalul a soluționat acțiunea în revendicare în sensul admiterii ei,

sub acest aspect criticile formulate de apelanți fiind întemeiate. Se impune

astfel admiterea apelurilor și reformarea sentinței de fond, în sensul

respingerii acțiunii în revendicare formulată împotriva pârâtei SC C. SA, ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și

respingerii acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu celelalte

pârâte, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei din

urmă decizii a curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții,

criticând-o ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.), sub următoarele aspecte:

instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.

SA, cu motivarea că prin protocolul nr. 2031 din 31 mai 1995, imobilul ar fi

fost transmis în proprietate de această societate către SC C. SA.

Înscrisurile depuse

în cadrul probatoriului și indicate de instanța de apel în susținerea admiterii

excepției, dovedesc însă că SC C. SA are calitate procesuală pasivă, dat

fiindcă transmisiunea proprietății terenului aferent imobilului s-a făcut prin

protocolul nr. 2031/1995 și actul adițional la acest protocol, fără a exista un

act autentic în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că transmiterea

proprietății nu a fost efectuată în mod valabil. Orice transmitere a unui teren

în lipsa unui act autentic de transfer este lovită de nulitate absolută

neputând produce nici un efect juridic.

instanța de apel a reținut că pârâtele dețin un bun în sensul Convenției

europene, în timp ce reclamanții dețin doar o speranță legitimă asupra bunului.

Instanța de apel a

făcut o apreciere eronată asupra noțiunilor de speranță legitimă și bun în

sensul Convenției, având în vedere faptul că existența speranței legitime în

favoarea uneia din părți exclude existența unui bun în favoarea celeilalte

părți.

În prezenta cauză,

reclamanții dețin un bun, conform prevederii exprese și neechivoce a Legii

speciale nr. 10/2001, deoarece proprietarul nu și-a pierdut niciodată calitatea

deținută la data preluării imobilului de către stat (Hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, par. 83, 84 și 85).

Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001:

„Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietari avută la data preluării". În speța dedusă

judecății, bunul a fost rechiziționat de către statul român și nu naționalizat

(rechiziția fiind o măsură administrativă cu caracter temporar).

Or, dată fiind

prevederea legală expresă și fără echivoc, rezultă că se instituie chiar prin

legea specială dreptul de proprietate al reclamanților, în sensul de bun

prevăzut în Convenție, aceștia formulând notificare întemeiată pe Legea nr.

10/2001 la data de 1 august 2001.

Curtea Europeană a

statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți (fie ei și de

bună credință, ceea ce oricum nu este cazul în prezenta cauză), chiar și atunci

când este anterioară

confirmării

în justiție în mod definitiv a dreptului, combinată cu lipsa totală de

despăgubiri, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția europeană (Hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului

în cauza Străin

contra României).

În consecință,

pârâtele nu pot deține un bun în sensul Convenției cu privire la imobilul

revendicat.

Instanța de apel a

reținut că pârâtele au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția europeană, deoarece reclamanții nu au înțeles să conteste

valabilitatea titlului lor de proprietate care, potrivit actelor de la dosar,

decurge din încheierea procesului de privatizare.

Or, aceste argumente

nu pot rezista la critică, dat fiindcă, la fel de corect, nici titlului

reclamanților nu i-a fost contestată în vreun mod valabilitatea. De asemenea,

la fel de evident rezultă din actele de la dosar faptul că titlul reclamanților

decurge din contractul de vânzare cumpărare, act translativ de proprietate cu

nimic inferior procesului de privatizare (din contră, se poate reține o

evidentă preferabilitate a titlului reclamanților, având în vedere modul în

care statul a ajuns să privatizeze un bun confiscat abuziv și nelegal, prin

rechiziționare, o măsură administrativă temporară).

În argumentarea

existenței unui bun în patrimoniul pârâtelor, sunt citate mai multe hotărâri

ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se invocă astfel

cauza Raicu contra României, conform căreia persoanele care au dobândit cu bună

credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității trecutului injust al statului.

Hotărârea din cauza

Raicu este, însă, inaplicabilă în speță, întrucât situația de fapt reținută de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului la pronunțare este diferită de cea din

prezenta cauză. Cu nici un argument nu se poate reține o bună-credință a

pârâtelor, care să le dea dreptul la vreo protecție legală. Pârâtele au preluat

gratuit imobilul de la stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, astfel încât

proporționalitatea prejudiciilor cauzate de restituirea imobilului nu poate fi

efectuată decât în favoarea reclamanților. Orice investiții pretinse sau alte

prejudicii suferite sunt mai mult decât amortizate din veniturile obținute din

folosința bunului pe o perioadă foarte mare de timp. Orice pretinse prejudicii

ale acestor societăți ar trebui oricum reparate de factorul cauzator al

situației litigioase, respectiv de statul român. Nu pot fi aplicabile, în

consecință, argumentele de menținere a echilibrului, motivat de suportarea unei

pretinse încărcături speciale și exorbitante.

De altfel, această

hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului arată că legislația ar trebui

să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză.

Legislația permite acest fapt, însă instanța de apel nu a respectat legislația

și nu a analizat circumstanțele particulare ale cauzei. Instanța de apel nu

raportează la prezenta cauză hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului

citată, mulțumindu-se cu o citare generală, inaplicabilă situației de fapt din

cauză.

Se mai invocă cauza

Porțeanu contra României (pct. 35), precum și cauza Athanasiu contra României,

de asemenea neraportate la prezenta cauză și citate în mod general.

Ceea ce omite

instanța de apel să retină cu privire la starea de fapt din prezenta cauză este

chiar cauza generatoare a prezentului litigiu, respectiv confiscarea abuzivă de

către statul român a proprietăților cetățenilor săi. Este mai mult decât

evident că buna credință nu a fost prezentă la deposedarea abuzivă a foștilor

proprietari (fapt notoriu de altfel și recunoscut chiar de statul român prin

diverse legi de reparație).

În consecință,

principiul bunei credințe, invocat prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului, trebuie circumscris tuturor părților și circumstanțelor cauzei.

Cu privire la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, este de observat că

instanța europeană a decis sistarea judecării tuturor cauzelor o perioadă de 1

an și jumătate, tocmai pentru a da posibilitatea statului de a găsi o cale

efectivă de reparație a foștilor proprietari.

Având în vedere

aceste argumente, susținerea instanței de apel în sensul existenței unui bun în

favoarea pârâtelor este atât contradictorie, cât și netemeinică.

instanța de apel a reținut incidența și preferabilitatea legii speciale nr.

10/2001 în cadrul analizei criteriilor de preferabilitate a titlurilor de

proprietate.

Astfel, se invocă

faptul că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri nu poate fi

soluționată potrivit criteriilor dreptului comun și că trebuie soluționată

conform prevederilor legii speciale, de care nu se poate face abstracție.

Se face o primă

trimitere la art. 45 din Legea nr. 10/2001, conform căruia actele de

înstrăinare având ca obiect imobile sub incidența legii, sunt valabile dacă

sunt încheiate cu respectarea legii în vigoare la data înstrăinării. Concluzia

instanței este că, „în speța dedusă judecății nu se poate considera decât că

titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus, în mod valabil,

titlului de proprietate al reclamanților".

Or, ceea ce lipsește

este chiar argumentul sau motivația acestei concluzii, de ce se consideră că

este consolidat și opozabil titlul pârâtelor. în lipsa acestui argument,

concluzia este netemeinică și trebuie respinsă ca atare. în nici un mod

existența art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu conduce la concluzia consolidării

ope legis a titlului pârâtelor sau la opozabilitatea acestuia față de

reclamanți. Mai mult, se ignoră alin. (2) al art. 45 din Legea nr. 10/2001

(actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate

astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și

completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în

care actul a fost încheiat cu bună-credință), care își găsește aplicabilitatea

în prezenta speță.

O altă referire la

Legea nr. 10/2001 constă în invocarea art. 29 alin. (1), conform căruia pentru

imobilele din patrimoniul societăților privatizate, nu se pot solicita și

obține decât despăgubiri. Concluzia instanței de apel este în sensul că

"reclamanții nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza

Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atât

timp cât imobilul nu se mai află în proprietatea statului".

Instanța de apel

ignoră dispozițiile din decizia de casare, întrucât folosește alte argumente în

efectuarea comparației de titluri decât cele dispuse în decizia de casare.

Instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare indicând clar criteriile pe

care instanța de trimitere trebuia să le aibă în vedere la compararea

titlurilor, respectiv noțiunea de bun/speranță legitimă și principiul

securității juridice.

Invocarea

aplicabilității Legii nr. 10/2001 excede motivelor de casare statuate de către

Înalta Curte de Casație, de care instanța de apel era ținută în dezlegarea

pricinii, conform art. 315 C. proc. civ.

În prezenta cauză, nu

sunt oricum incidente prevederile Legii nr. 10/2001 invocate de instanța de

apel, dat fiindcă reclamanții nu au înțeles să își întemeieze pretențiile pe

acest act normativ, solicitând despăgubiri, ci pe dreptul comun, solicitând

restituirea imobilului în natură. Astfel, Legea nr. 10/2001 nu face obiectul

cauzei și nu poate fi folosită drept criteriu de preferință al titlului

pârâților. Nu prezintă, de asemenea, nicio relevanță faptul că imobilul nu se

află actualmente în proprietatea statului, dat fiindcă statul nu are calitatea

de pârât în cauză. Acțiunea în revendicare a fost exercitată de proprietarul

neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Legea nr. 10/2001 nu

prevede în mod expres posibilitatea unei acțiuni în revendicare, pentru simplul

motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă

Codului Civil.

Astfel, în cuprinsul

Legii nr. 10/2001 nu există nicio interdicție expresă sau implicită cu privire

la exercitarea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. În

lipsa unei prevederi legale exprese, a aprecia drept criteriu în analiza

titlurilor de proprietate Legea nr. 10/2001 înseamnă a adăuga la lege.

Legea nr. 10/2001

reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre „persoana

îndreptățită și organele și unitățile deținătoare", deci în raporturile cu

alte persoane decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat.

În consecință, în mod

eronat a reținut instanța în analiza comparativă a titlurilor de proprietate

criteriul Legii nr. 10/2001, precum și inaplicabilitatea art. 480 C. civ., fără

a se pronunța asupra criteriilor de preferabilitate consacrate și acceptate

unanim de doctrină și jurisprudență, respectiv vechimea și proveniența titlului

de proprietate.

criteriu de preferabilitate respectarea principiului stabilității circuitului

civil.

Instanța de apel

reține că voința legiuitorului ar fi fost în sensul menținerii situației

juridice create valabil în aplicarea legii și a reparației exclusiv prin

echivalent a prejudiciului cauzat de preluarea abuzivă. Aceste argumente ar

constitui, în opinia instanței de apel, un criteriu de preferință superior

vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate al reclamanților.

Se mai invocă faptul

că ar fi imposibilă revendicarea, motivat de faptul că proprietatea s-ar fi

transmis „iremediabil" către pârâte.

Nu pot fi primite

aceste argumente, avându-se în vedere modalitatea prin care bunul a intrat în

patrimoniul statului, respectiv prin deposedare abuzivă, precum și modalitatea

prin care bunul a intrat în patrimoniul pârâtelor, respectiv prin privatizare

cu titlu gratuit.

Stabilitatea

circuitului civil a fost periclitată chiar de statul român, prin

rechiziționarea abuzivă a proprietății. Mai mult, securitatea circuitului civil

a fost mai afectată prin expolierea autorilor reclamanților decât prin

redobândirea de la pârâte, dat fiind titlul de dobândire al acestora (dobândire

inițială, cu titlu gratuit). Astfel, restabilirea stabilității circuitului

civil trebuie realizată prin orice mijloace legale posibile, inclusiv și mai

ales prin acțiunea de revendicare în natură a bunului.

Din aceste motive, nu

pot fi primite aserțiunile instanței cu privire la posibilitatea ca foștii

proprietari să încaseze despăgubiri pentru bunul confiscat, pentru a se asigura

stabilitatea circuitului civil. Siguranța circuitului civil va fi restabilită

doar prin repunerea părților în situația anterioară deposedării, iar pârâtele

pot obține de la statul vânzător neproprietar eventuale daune morale și

materiale suferite.

În ceea ce privește

invocarea cauzei Raicu vs. Statul român, se citează din cuprinsul acesteia în

sensul că „trebuie să existe motive substanțiale și imperioase care să

justifice o derogare de la principiul securității raporturilor juridice".

Situația din prezenta

cauză se încadrează perfect în ipoteza respectivei decizii a Curții Europene a

Drepturilor Omului: există motive substanțiale reprezentate de necesitatea

respectării și restaurării dreptului de proprietate încălcat în mod flagrant de

statul român prin rechiziționarea abuzivă a proprietăților, măsură temporară de

deposedare de către statul român care nu a fost urmată de o naționalizare a

întregului imobil.

Cât privește pretinsa

transmitere iremediabilă a proprietății, această noțiune juridică a

iremediabilității nu există și nu poate fi invocată în sprijinul susținerilor

pârâtelor. De altfel, prin invocarea acestui argument, instanța arată faptul că

nu a procedat decât la o formală comparație a titlurilor de proprietate.

deciziei recurate, precum și ale sentinței de fond se citează trunchiat și

arbitrar din jurisprudența Curții Europene, fără a se avea în vedere soluții

pronunțate recent de forul european.

Astfel, în

următoarele cauze statul român a fost condamnat la plata de despăgubiri de

către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în spețe similare cu cea de față:

- în cauza Faimblat

contra României - 13 ianuarie 2009 - se rețin de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului următoarele: „... Curtea a constatat încălcarea Convenției

ca urmare a respingerii ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților având ca

obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului ce a

aparținut tatălui acestora, cu motivarea că reclamanții ar fi trebuit să urmeze

și să aștepte să se finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001. Curtea reține că procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001 nu este în sine contrară Convenției, doar că, în speță, această

procedură nu s-a dovedit a fi eficientă. Astfel, reclamanții au depus notificarea

la data de 27 aprilie 2001 și doar în data de 18 mai 2006, cu mult peste

termenul de 60 de zile prevăzut de lege și depășindu-se cu mult orice termen

care, conform criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială de Curte, ar putea

fi calificat ca fiind un termen rezonabil, li s-a comunicat un răspuns în

sensul că imobilul nu poate fi restituit, dar că au dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent. ... în plus, instanțele au respins acțiunea fără a

analiza activitatea administrației și nerespectarea de către autorități a

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Curtea mai reține că

deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură

administrativă, urmată dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces

rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un

termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care

nu este posibilă restituirea în natură.

Față de această stare

de fapt, Curtea a reținut că a existat o ingerință și că nu este necesar să se

specifice dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că,

oricum, nu respecta cerința proporționalității.

Măsura respingerii

acțiunii ca inadmisibilă de către instanțe, pe motiv că există o procedură

specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul reclamanților de

acces la justiție într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de șapte

ani de la angajarea procedurii administrative, nu au obținut vreo despăgubire

și nu au nici o garanție că o vor obține într-un viitor apropiat."

- în cauza Katz

contra României - 20 ianuarie 2009 - se rețin de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului următoarele: "Curtea a constatat că se impune luarea

unor măsuri generale, având în vedere faptul că, concluzia încălcării art. 1 din

Protocolul nr. 1 la care a ajuns Curtea în speță, relevă o problemă frecventă,

rezultând din redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea

imobilelor naționalizate și care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună

credință. Statul, mai arată Curtea, trebuie să ia de asemenea măsuri pentru a

înlătura obstacolele juridice care împiedică vechii proprietari să obțină fie

restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru

prejudiciul suferit. Statul trebuie să îmbunătățească procedurile reglementate

de legile reparatorii în așa fel încât să devină realmente proceduri coerente

rapide și previzibile inclusiv cu privire la metoda de alegere.

Curtea reafirmă că în

contextul legislației în vigoare în România care reglementează acțiunile în

revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor naționalizate de regimul

comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de

bună credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție în mod

definitiv a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de

proprietate.

Referitor la

susținerea Guvernului potrivit căreia, în baza Legii nr. 10/2001 reclamantul

are posibilitatea de a obține titluri de participare la un organism colectiv de

valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită în baza unei

expertize, Curtea reiterează constatările anterioare potrivit cărora Fondul

Proprietatea nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la

o despăgubire efectivă a reclamantului. Concluzia la care a ajuns Curtea în

speță relevă o problemă frecventă, rezultând din redactarea defectuoasă a

legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și care au fost

vândute de stat cumpărătorilor de bună credință."

- în cauza Marinescu

contra României - 13 ianuarie 2009 - se rețin de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului următoarele: „Curtea reafirmă că în contextual legislației

în vigoare în România care reglementează acțiunile în revendicarea imobilelor

și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea către Stat

a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă este

anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate,

se analizează că o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu

lipsa vreunei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea reamintește că

la data faptelor, nu exista în dreptul intern o cale de atac eficientă,

susceptibilă să asigure despăgubirea efectivă a reclamantului.

În plus, Guvernul nu

a demonstrat că în prezent sistemul de despăgubiri pus la punct în iulie 2005,

prin Legea nr. 247/2005, ar permite beneficiarilor acestei legi să obțină, în

baza unei proceduri și a unui calendar previzibil, o despăgubire egală cu valoarea

de piață a bunurilor de care au fost privați.

Această concluzie nu

pornește de la prejudecata că în viitor sistemul financiar prevăzut de legea

specială cu privire la despăgubirea persoanelor cărora, la fel ca și

reclamantei, li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

calitatea de proprietar, nu ar putea avea o evoluție pozitivă.

În această privință,

Curtea ia act cu satisfacție de evoluția recentă care pare a se contura în

practică și care merge în direcția bună.

Având în vedere jurisprudența

sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, nerestituirea imobilului

reclamantei, combinată cu absența vreunei indemnizații timp de aproape patru

ani, a constituit o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.

1."

Pentru toate aceste

motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei,

respingerea apelurilor declarate de pârâte și menținerea sentinței primei

instanțe ca temeinică și legală.

Intimatele-pârâte SC

H.C.T. SA și SC A.Î.R. SA și intimatele-interveniente SC Co. SA și SC A. SA au

depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.

SA este neîntemeiată.

Raportat la definiția

acțiunii în revendicare, ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar, rezultă că într-o astfel de acțiune are calitate

procesuală pasivă persoana care este în posesia bunului revendicat, ceea ce nu

este cazul pârâtei SC C. SA, care nu mai deține imobilul revendicat încă din

anul 1995.

Astfel, conform

situației de fapt definitiv stabilite pe baza probelor administrate, de către

instanța de apel, care nu mai poate fi reevaluată în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., imobilul revendicat - teren și

construcție - a ieșit din patrimoniul societății C. SA în anul 1995, când, în

urma divizării acestei societăți, a fost transmis în proprietate societății C.

SA (actualmente SC H.C.T. SA), care, la rândul său, a transmis construcția

către societatea A.Î.R. SA, aducând-o ca aport în natură la această societate;

în prezent, terenul se regăsește în patrimoniul SC H.C.T. SA, iar construcția

în patrimoniul SC A.Î.R. SA.

Susținerile

recurenților referitoare la nevalabilitatea transmisiunii dreptului de

proprietate din patrimoniul SC C. SA în patrimoniul SC C. SA, cu privire la

teren, față de lipsa formei autentice a protocolului care constată această

transmisiune, sunt lipsite de relevanță în aprecierea calității procesuale

pasive în cauză.

Așa cum s-a reținut

mai sus, ceea ce interesează pe acest aspect este dacă persoanele chemate în

judecată posedă imobilul revendicat, or pârâta SC C. SA nu mai posedă imobilul

litigios din anul 1995, astfel că în mod corect curtea de apel a apreciat că

această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă, calitate ce revine

societăților în al căror patrimoniu se identifică în prezent imobilul

revendicat - SC H.C.T. SA în ceea ce privește terenul și SC A.Î.R. în ceea ce

privește construcția.

recurenților în sensul că ei au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, care i-ar îndreptăți la restituirea imobilului

litigios, sunt neîntemeiate.

Contrar celor

afirmate prin motivele de recurs, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, în vigoare la data promovării acțiunii și care prevedeau că persoanele

deposedate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la

data preluării, nu le conferă reclamanților calitatea de titulari ai unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care să îi

îndreptățească la restituirea imobilului.

Sub acest aspect, se

ignoră de către reclamanți că înseși dispozițiile legale invocate impuneau

îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea specială pentru exercițiul concret

al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără titlu

valabil, stipulând în partea lor finală că exercițiul acestui drept, de către

fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Pe de altă parte, simpla

constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru

existența unui bun în patrimoniul reclamanților, aceștia ignorând practica mult

mai nuanțată a Curții Europene, evoluția și accepțiunea recentă dată de aceasta

noțiunii de bun.

Astfel, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților și

speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt

asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de

restituire", nici măcar unei „speranțe legitime" care să poată fi

corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudența

bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de

reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor

există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al

imobilului).

Aprecierea existenței

unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în

cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual",

cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de

proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun"

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au

chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din

imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a

obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza

Porțeanu, par. 339), în cauza Athanasiu și alții contra României - hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22 noiembrie

2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(par. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141,

142 și 143).

Prin urmare, contrar

susținerilor recurenților, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul

jurisprudenței recente a instanței de contencios european, susceptibil de a fi

opus într-o acțiune în revendicare, nu este suficientă simpla constatare a

nevalabilității titlului statului, ci este necesar ca printr-o hotărâre

definitivă anterioară să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.

În concluzie, urmare

a hotărârii Curții Europene din cauza Athanasiu, circumstanțele factuale de

natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci

doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, așa

cum corect a apreciat și curtea de apel. Acest drept la despăgubire a fost

recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta,

până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la

restituire.

Cum reclamanții nu

dețin o hotărâre definitivă prin care statul sau autoritățile publice să fi

fost obligate, anterior formulării acțiunii de față, să le restituie, în

natură, imobilul litigios, ei nu au un „bun actual" care să îi

îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că acțiunea lor în

revendicare este neîntemeiată.

În ce privește

calitatea pârâtelor de titulare ale unui bun în sensul Convenției, reținută de

curtea de apel, aceasta nu mai are nicio relevanță în cauză, întrucât ceea ce

se impune prioritar în adoptarea soluției este împrejurarea că reclamanții, cei

care au inițiat demersul judiciar, nu au reușit să demonstreze că sunt

titularii actuali ai dreptului a cărui protecție au pretins-o, neavând un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care să le

confere dreptul la restituirea imobilului litigios în cadrul acțiunii în

revendicare promovate.

În aceste condiții,

criticile din recurs prin care se contestă existența în patrimoniul pârâtelor a

unui bun în sensul Convenției nu se mai impune a fi analizate.

3-4. Criticile

potrivit cărora, în soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare pendinte,

curtea de apel trebuia să aplice criteriile clasice de comparare a titlurilor

părților, consacrate de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C.

civ., nu sunt întemeiate.

Prin Decizia de

casare nr. 2383 din 21 apri