ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 488/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 488/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

31859/3 din 27 august 2008 la Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

B.C.F., G.A. și O.Șt.C., au chemat în

judecată pe pârâtul M.B. prin P.G., pentru a fi obligat la acordarea de

despăgubiri bănești în valoare de

8.500.000

lei, pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului

situat în

București, Calea Griviței, preluat fără titlu de către stat; și în valoare de

3.060.000 lei reprezentând daune materiale și morale, pentru paguba pricinuită

prin tergiversarea soluționării pretențiilor lor.

Prin sentința civilă nr. 349 din 11

martie 2009, Tribunalul București, secția a

IV

-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată,

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că reclamanții

G.A. și O.Șt.C. au făcut dovada că sunt

moștenitori

ai unora dintre acționarii O. SA, iar nu și B.C.F. (unul dintre moștenitorii

lui P.O.C.C.), cu privire la care nu s-a făcut dovada că este aceeași persoană

cu U.C.

În consecință, a constatat că

reclamanții G.A. și O.Șt.C. au calitate de persoane îndreptățite la acordarea

de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. Calea Griviței,

sector 1, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001. Autorii acestora au fost

acționari ai societății ale cărei bunuri au fost preluate la stat în baza

Decretului nr. 92/1950. Măsurile reparatorii însă nu se acordă de către

unitatea deținătoare, ci în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin decizia civilă nr. 30/ A din 15

ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de reclamanți, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București pentru

soluționarea cererii în raport de temeiul juridic invocat și anume prevederile

art. 998 – art. 999 C. civ.

Reluând judecata, prin sentința civilă

nr. 794 din 29 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis în parte acțiunea precizată și

cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții G.E., V.E.,

B.D.Șt., B.I.I., B.A.A., D.E., D.M., D.G., D.Șt.C. (M.), S.M., M.C.A., G.R., P.T.O.,

S.H. Totodată, a constatat că reclamanții și intervenienții au

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent,

constând în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și

plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu

privire la

imobilul situat în București, Calea Griviței, sector 1, imposibil de restituit

în natură, compus din suprafața de 856 m.p. teren și construcție (hotel) având

o suprafață desfășurată de 2560 m.p. și o arie construită de 960 m.p. Celelalte

pretenții au fost respinse ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că deși, M.B. prin

P.G., a fost obligat, prin sentința civilă nr. 554/1995 a Tribunalului

București, secția a IlI-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, să

soluționeze notificarea intentată de reclamanți, în baza art. 22 din Legea nr.

10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului teren și

construcție, din București, Calea Griviței, sector 1, nici până în prezent nu

s-a conformat dispozițiilor instanței.

În raport de dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație și justiție, tribunalul a analizat pe fond solicitarea reclamanților.

Astfel, a constatat că prin actul de

vânzare - cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, sub

nr. 4453 din 10 aprilie 1910, defunctul I.P.O. a dobândit un imobil teren și

construcție în București, Calea Grivitei, sector 1, ce a devenit ulterior aport

al B.O. SA din partea acționarului I.P.O.

Societatea comercială a fost lichidată

în anul 1949, iar Hotelul T. și terenul aferent au fost naționalizate în baza

Decretului nr. 92/1950. La data lichidării societății figurau ca acționari N.P.,

Șt.P., D.V., U.C.,

U.V., G.M., C.C., S.

H.,

F.C. și M.I. În urma unor moșteniri succesive, reclamanții și intervenienții au

devenit deținători ai drepturilor cuvenite acționarilor de pe urma imobilului

ce a aparținut B.O. SA, conform certificatelor de moștenitor și actelor de

stare civilă aflate la dosarul cauzei.

În prezent, construcția este demolată,

iar terenul este ocupat de elemente de sistematizare, respectiv, stradă,bloc,

alei, spațiu verde, astfel încât nu poate fi restituit în natură. Preluarea

imobilului s-a făcut abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, în condițiile art.

2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Astfel fiind, s-a constatat că

reclamanții și intervenienții, în calitate de moștenitori ai foștilor

acționari, în baza art. 3 lit. b) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale,

evaluarea despăgubirilor și modalitatea de acordare urmând a se face conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către C.C.S.D.

În privința

prejudiciului moral, instanța a reținut că reclamanții

și intervenienții nu au precizat în ce

constă acesta și nici nu și-au timbrat cererea.

Sentința a fost atacată cu recurs de

către reclamanții, intervenienți și pârât.

Prin decizia civilă 299/ R din 14

februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

recursurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut că motivele de recurs formulate de M.B., privind greșita aplicare a

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, vizează faza de nesoluționare a

notificării ca urmare a nedepunerii tuturor actelor doveditoare.

În speță însă, prin sentința civilă

nr. 554 din 19 mai 2005 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, rămasă

irevocabilă și deci, intrată în puterea lucrului judecat, pârâtul - recurent a

fost deja obligat să soluționeze notificarea nr. 545 din 6 iunie 2001 înaintată

de reclamanți prin executorul judecătoresc.

Ca urmare a nesoluționării

notificării, în prezenta cauză s-a constatat în mod corect că reclamanții și

intervenienții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

despăgubiri stabilite în condițiile speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

De asemenea, în mod corect, pârâtul a

fost obligat la plata cheltuielilor de judecată devreme ce, se află în culpă

procesuală ca urmare a căderii în pretenții, realizându-se o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat de reclamanți

și intervenienți

, s-a

reținut că hotărârea primei instanțe cuprinde motivele pe care se sprijină,

astfel încât criticile legate de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

nu sunt întemeiate.

Faptul că instanța a respins cererea

pentru acordarea de despăgubiri materiale, întemeiată pe dispozițiile art. 998

și 999 C. civ., pe considerentul că, de vreme ce clădirea a fost demolată,

aceștia nu mai pot pretinde contravaloarea chiriilor de care au fost lipsiți ca

urmare a nesoluționării în termen a notificării, nu atrage incidența motivului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În privința motivelor de recurs legate

de respingerea celorlalte capete de cerere, respectiv neobligarea pârâtului la

plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral și material și necalcularea

acestora, Curtea a reținut că prin art. 1 și următoarele din Legea nr. 10/2001,

cât și prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-au instituit drepturi la

restituire în natură sau în echivalent, ce urmează a se

acorda în modalitățile și condițiile prevăzute de aceste legi speciale.

Pentru motivul că prin Legea nr.

10/2001 se prevede dreptul de a cere măsuri reparatorii, iar reclamanții și intervenienții

au demarat procedura administrativă și apoi jurisdicțională, aceștia nu sunt

titularii unui bun și nici a unei speranțe legitime în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., care să nască dreptul la despăgubiri de

ordin material sau moral.

La momentul sesizării instanței de

judecată, în prezentul litigiu, în cadrul contestației întemeiate pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un bun

actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească

definitivă, care să-i recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

În aceste condiții, obligarea M.B. la

plata de despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții și intervenienții ar

beneficia de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, nu poate fi primită.

Prejudiciile de ordin material și

moral pe care le pretind reclamanții și intervenienții, pentru întârzierea

soluționării pe fond a notificării, în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ.,

sunt incerte, depinzând în totalitate de soluția definitivă și irevocabilă

pronunțată în această cauză.

Astfel de despăgubiri ar putea fi

solicitate în faza de executare silită, când statul nu-și îndeplinește

obligațiile de despăgubiri stabilite prin legi și hotărâri judecătorești.

Î

mpotriva

deciziei și a tuturor încheierilor premergătoare au declarat recurs

reclamanții, susținând încălcarea normelor

procedurale

prin calificarea greșită a căii de atac de către instanță.

În acest sens, s-a arătat că

reclamanții au solicitat calificarea căii de atac exercitate împotriva sentinței

de primă instanță ca fiind apel iar nu recurs.

Aceasta, întrucât, deși prin Legea nr.

202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul

suprimării apelului, norma modificatore nu are incidență în speță, față de

dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform

cărora „art. 26 în forma modificată se aplică și proceselor în curs în situația

în care nu a fost pronunțată o hotărâre asupra fondului”.

Or, în cauză, o primă hotărâre asupra

fondului a fost pronunțată la 11 martie 2009, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 202/2010, ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 26 alin. (3)

modificate devin inaplicabile.

Analizând aspectele deduse judecății,

Înalta Curte constată următoarele:

Contrar susținerii reclamanților,

calificarea căii de atac s-a realizat în mod corect de către instanța

anterioară, în raport de modificările operate în ce privește regimul căilor de

act în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010, și în raport de

norma tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII din Legea nr.

202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că

s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației

împotriva actului emis de unitatea deținătoare (hotărârile de primă instanță

rămânând supuse astfel doar recursului).

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea

nr. 202/2010,

conținând norme tranzitorii,

dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 se

aplică „și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu

s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei

legi”.

Pretinzând că se află în situația de

exceptare de la aplicarea normei modificate, reclamanții fac referire la

sentința civilă nr. 349 din 11 martie 2009 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, arătând că se pronunțase o hotărâre în primă instanță înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce face ca procesului să nu-i

fie aplicabilă norma nouă.

Reclamanții ignoră însă, că această

sentință la care fac trimitere a fost desființată în calea de atac (prin

decizia nr. 30/ A din 15 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă), cauza fiind trimisă spre rejudecare și pronunțată apoi sentința

civilă nr. 794 din 29 aprilie 2011 a aceluiași tribunal.

Așadar, ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 25 noiembrie 2010 ) s-a pronunțat o

hotărâre de primă instanță care, atât potrivit normei tranzitorii cât și

potrivit dispoziției de drept comun (art. 725 C. proc. civ.) rămâne supusă regimului

căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

O hotărâre desființată (cum este cea

la care fac referire recurenții) nu este producătoare de efecte, este

inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate determina,

cum se pretinde, situația căilor de atac cărora le este supusă.

Intenția

legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii

nr. 202/2010, a constat în suprimarea

unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după

intrarea în vigoare a noii reglementări, ipoteză regăsită în speță, cu referire

la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic (sentința

civilă nr. 794 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

În felul acesta, legiuitorul s-a

îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică

numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare

a legii [(art. XXII alin. (2)], situație căreia i s-ar fi subsumat cea din

speță (cu procedura jurisdicțională declanșată la 27 august 2008), alegând ca

moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după

modificarea normei (pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a

fondului și de o cenzură a acesteia în recurs).

Potrivit considerentelor arătate,

rezultă că instanța anterioară a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.

XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a constatat că împotriva sentinței

tribunalului este deschisă doar calea de atac a recursului și a procedat în

consecință la calificarea

ș

i solu

ț

ionarea

acesteia.

Ca atare, fiind vorba în speță de o

hotărâre irevocabilă, devenită astfel prin judecata recursului, rezultă

caracterul inadmisibil al demersului judiciar cu care reclamanții au învestit Înalta

Curte.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamanții B.C.F., G.A., O.Șt.C., respectiv, de intervenienții B.A.A.,

B.D.Șt., B.I.I., D.E., D.G., D.M., D.Șt.C., G.E., G.R., M.C.A., O.P.T., S.M.R.,

S.l. și V.E. împotriva deciziei nr. 299/ R din 14 februarie 2012 a Curții de

Apel București, secția a

IV

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

6 februarie 2013.