ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2011

Constată că prin cererea formulată la 9 ianuarie 2008 reclamanta G.A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Orașul Eforie, prin primar, să fie repusă în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Eforie, jud. Constanța, în baza Legii nr. 10/2001, arătând că este descendentă cu vocație succesorală de pe urma autorilor I.N.N., I.S., G.N., G.N.D. și G.V. și că imobilul solicitat în baza Legii nr. 10/2001 a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950. A susținut reclamanta că, din motive temeinice, a fost împiedicată să se încadreze în termenele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru transmiterea notificării și să facă acte de acceptare a succesiunii autorului deposedat abuziv de imobil, datorită lipsei oricărei legături cu familia tatălui său, de natură să o ajute să cunoască eventualele drepturi asupra unor terenuri ce au aparținut descendenților acestuia.

Reclamanta a invocat deopotrivă situația sa medicală, generată de un accident grav de mașină suferit în 1990 care a avut ca urmare un traumatism cranian pe termen lung, impunând un tratament antiepileptic până în 1992. Ulterior, decesul tatălui și precaritatea situației financiare și familiale au condus la instalarea unor afecțiuni psihice cronice, care au impus tratament psihiatric și psihologic permanent și au împiedicat-o să-și gestioneze cu discernământ problemele curente ale existenței. În cauză, a fost formulată cerere de intervenție în interes accesoriu pârâtului de către C.N.-C.P., care a arătat că este beneficiarul unei hotărâri irevocabile de restituire a imobilului în privința căruia se solicită de către reclamantă repunerea în termenul de transmitere a notificării.

Prin sentința civilă nr. 464 din 15 aprilie 2008 a Tribunalului Constanța a fost admisă cererea de intervenție în interes alăturat, fiind respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că rațiunea pentru care a fost instituit termenul prev. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ca fiind unul de decădere, rezultă din intenția legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere in aplicare și operațiunile de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor proprietatea statului; sancțiunea decăderii constă în stingerea dreptului neexercitat în termenul stabilit de lege, termen ce nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare.

Judecătorul fondului a apreciat că probele administrate infirmă susținerile privitoare la inexistența discernământului necesar promovării demersului menționat, câtă vreme în anul 2003 partea a formulat cerere de intervenție în interes propriu în dosarul civil nr. 3256/2003 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, solicitând să i se constate calitatea de coproprietar asupra unui imobil situat în București, sector 1, iar în același an și ulterior, la 27 februarie 2007, a dat împuterniciri unor terțe persoane în vederea valorificării drepturilor sale în legătură cu diferite imobile ce au aparținut bunicului patern, încheind inclusiv tranzacție (autentificată din 3 noiembrie 2006). Actele amintite denotă fără niciun dubiu faptul că reclamanta a avut discernământul necesar valorificării drepturilor ce i s-ar fi cuvenit în temeiul Legii nr. 10/2001 cu mai mult de 3 ani înainte de acest moment.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, care a criticat soluția pe considerentul că sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind făcută practic nicio analiză a apărărilor formulate. Criticile au vizat și neanalizarea forței probante a înscrisurilor medicale depuse (și care au condus, în opinia apelantei, la aprecieri eronate asupra acestora), precum și maniera de deducere a existenței discernământului reclamantei urmare a încheierii unor acte notariale, de împuternicire, arătându-se că notarul public nu are abilitarea profesională de a stabili concret și corect gradul de discernământ al solicitantului serviciilor notariale. Apelanta reclamantă a considerat că sentința este nelegală și netemeinică și în considerarea respingerii cererii de administrare a unui probatoriu complet.

Pe acest din urmă aspect, în faza apelului a fost administrată proba cu expertiză medico – legală, având ca obiectiv determinarea existenței discernământului reclamantei pe perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și 14 februarie 2003, data împlinirii termenului înăuntrul căruia putea fi transmisă notificarea. Analizând întregul material probator administrat în cauză, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a pronunțat decizia civilă nr. 299/C din 14 decembrie 2009, prin care a respins apelul ca nefondat.

În motivarea soluției s-a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico – legală, s-a statuat asupra diagnosticului apelantei cu stadiu incipient în anul 1995, arătându-se că patologia stabilită a făcut posibilă existența unor episoade psihotice alternând cu perioade de remisiune, fără însă a se putea stabili cu certitudine pentru o perioadă atât de îndelungată dacă apelanta a suferit de lipsă permanentă a capacității psihice de exercițiu. Comisia de specialitate a menționat că o asemenea concluzie este determinată și de absența documentației medicale aferente perioadei martie 2001 - martie 2002, care face imposibilă emiterea unor aprecieri asupra stării clinice din intervalul de timp menționat.

S-a arătat, în egală măsură, că apelanta are capacitatea psihică de exercițiu, iar din documentația prezentată sunt imposibil de determinat perioadele în care ar fi putut avea capacitatea de exercițiu pierdută. Instanța de apel a apreciat că această concluzie a expertizei medico-legale vine în sprijinul soluției pronunțate de judecătorul fondului care, deși nu a administrat proba cu expertiză menționată a dedus, în considerarea actelor de administrare efectuate de reclamantă, încheiate anul 2003, că aceasta a avut reprezentarea faptelor și actelor sale și a avut discernământul necesar încheierii unor acte juridice.

A fost înlăturată apărarea apelantei, fondată pe concluziile raportului de expertiză, potrivit căreia imposibilitatea determinării cu certitudine a perioadelor pentru care aceasta a avut discernământul nealterat ar induce ipoteza clară că pe perioada de până la 14 februarie 2003 nu s-ar fi bucurat de deplina capacitate de a înțelege consecințele faptelor sale și de a-și asuma obligațiile impuse de normele legale. Aceasta, întrucât regula dedusă din prevederile art. 5 și urm. din Decretul nr. 31/1954 este cea a existenței capacității de exercițiu - cu excepția cazurilor reglementate imperativ și restrictiv de lege (pentru care operează prezumția restrângerii sau a inexistenței ei) - astfel că părții care invocă inexistența capacității de exercițiu îi revine și sarcina procesuală de a proba această ipoteză.

Prin urmare, împrejurarea că potrivit comisiei medico-legale nu se poate stabili cu certitudine dacă în perioada amintită apelanta reclamantă a avut sau nu capacitate de exercițiu deplină nu instituie, în favoarea părții, o prezumție în sensul contrar regulii citate, ci dimpotrivă, o prezumție de deplină capacitate pe care partea trebuia să o răstoarne prin probele administrate. Or, din acest punct de vedere, instanța de apel a avut în vedere, în acord cu dispozițiile art. 167 C. proc.

civ., că expertiza efectuată se coroborează, prin concluziile formulate, cu proba cu înscrisuri administrată în speță ce atestă că apelanta reclamantă a fost în măsură să încheie personal acte juridice de reprezentare procesuală ( procurile autentificate la 1 octombrie 2003 și mandatul acordat bunicii paterne la 31 august 2003), urmate de o serie de alte acte juridice care exclud lipsa discernământului (tranzacția judiciară din 3 noiembrie 2006 pentru dosarul 3277/2/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, procura specială din 27 februarie 2007 etc.). Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta – reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), instanța de apel respingând în mod eronat excepția nulității raportului de expertiză medico – legală și încălcând în acest fel, dispoziția cuprinsă în art. 11 alin. (3) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor și altor lucrări medico – legale. Astfel, raportul de expertiză nu a fost semnat de către toți membrii comisiei de expertiză, mai exact de către cei doi medici psihologi care au realizat examinarea, iar obligația semnării le revenea conform art. 11 alin. (3) din Normele procedurale menționate. De asemenea, examinarea nemijlocită a reclamantei a fost efectuată doar de unul dintre membrii comisiei de expertizare, nesocotindu-se dispozițiile art. 28 din Norme.

- În mod greșit a respins instanța solicitarea de efectuare a unui nou raport de expertiză medico – legală, încălcând astfel prevederile art. 49 din Norme, ca și ale art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consacră principiul aflării adevărului. Întocmirea unui nou raport de expertiză era esențială pentru clarificarea implicațiilor afecțiunilor psihiatrice asupra capacității de exercițiu a reclamantei și implicit, asupra capacității sale de a face acte de administrare, conservare sau dispoziție asupra bunurilor sale. Elaborarea unui nou raport de expertiză se impunea pentru că expertiza nu răspunsese integral și argumentat la obiectivul stabilit de instanță, nu evaluase toate actele medicale și reținuse parțial eronat, din relatările examinatei că este posibil să fi prezentat episoade psihotice în trecut, deși toate actele medicale confirmau în mod obiectiv aceste episoade psihotice.

- Instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 103 C. proc. civ., refuzând astfel, să examineze temeinicia motivelor care o împiedicaseră pe recurentă să declanșeze procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001. - Soluția instanței de apel s-a fundamentat pe o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Sub acest aspect, în mod eronat instanța a conchis că reclamanta nu ar fi răsturnat prezumția deplinei capacități de exercițiu instituită prin art. 5 și urm. din Decretul nr. 31/1954. Pornind de la o interpretare discreționară a naturii cauzei deduse judecății – cerere de repunere în termen fondată pe dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. – teza instanței de apel este aceea că reclamanta nu putea justifica o împiedicare obiectivă de a acționa decât dacă ar fi făcut dovada unei lipse totale și permanente a capacității sale de exercițiu. Or, instituirea unei astfel de obligații în sarcina recurentei – reclamante nu era prevăzută nici de art. 103 C. proc. civ. și nici de un alt text legal, fiind rezultatul exclusiv al unei interpretări limitate a ipotezelor ce ar constitui „motive temeinice” în sensul legii. De asemenea, argumentul instanței de apel conform căruia recurenta ar fi fost în măsură să încheie personal acte juridice de reprezentare procesuală în intervalul 2003 – 2007 nu reprezintă un argument logic și convingător asupra soluției.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: - Susținerea conform căreia soluția este nelegală deoarece s-ar fi fundamentat pe un raport de expertiză medico – legală lovit de nulitate nu poate fi primită. Motivul de nulitate invocat în privința expertizei, legat de împrejurarea că raportul nu ar fi fost semnat de către toți medicii care au procedat la examinarea reclamantei, a fost corect înlăturat de către instanța de apel.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Ordinul nr. 1134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico – legale, „raportul de expertiză sau de constatare medico – legală precum și certificatul medico – legal se semnează de toți cei care au participat la întocmirea lui” iar potrivit art. 28 alin. (1), expertiza medico – legală psihiatrică se realizează „în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist care este președintele comisiei și doi medici psihiatri”. Or, în speță, cu respectarea acestor norme procedurale, raportul de expertiză a fost întocmit și semnat de 3 medici având specializarea cerută de normele menționate pentru o asemenea evaluare (respectiv, A.S.

– medic primar legist și O.B., F.P., ca medici psihiatri) – filele fond. Împrejurarea că anterior întocmirii raportului reclamanta a mai fost examinată psihologic de alți 2 medici, iar de conținutul examinării acestora s-a ținut seama la momentul definitivării raportului, nu este de natură să atragă modificarea componenței comisiei medico – legale, pentru a se putea susține că raportul trebuia semnat de 5 medici iar nu de 3, așa cum dispun de altfel, normele procedurale vizând întocmirea unor astfel de lucrări. În realitate, prin modalitatea de formulare a criticii, reclamanta – recurentă introduce în mod voit confuzia între examinarea în vederea elaborării raportului de expertiză (care a presupus două examinări anterioare și internare la Spitalul de Psihiatrie Prof.

dr. Alexandru Obregia București) și întocmirea raportului de către cei 3 medici care și-au asumat concluziile acestuia, semnându-l. - Față de cele menționate anterior este nefundamentată și critica potrivit căreia nu ar fi avut loc o examinare directă a reclamantei de către toți membrii comisiei. Pe de o parte, internarea în cadrul unui spital de psihiatrie a permis observarea medicală îndeaproape și în același timp, examinările directe făcute de cei doi medici psihologi au fost valorificate cu ocazia raportului întocmit.

Pe de altă parte, așa cum corect a reținut instanța de apel, obiectivul lucrării de specialitate viza determinarea existenței discernământului reclamantei la o dată mult anterioară (perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și 14 februarie 2003, când s-a împlinit termenul de transmitere a notificărilor) așa încât se punea problema îndeosebi, a valorificării unor acte medicale anterioare, iar nu stabilirea actualei stări a reclamantei (nerelevante sub aspectul chestiunii de drept deduse judecății).

Dincolo de această particularitate a speței care presupunea evaluarea discernământului la o dată mult anterioară sesizării instanței și solicitării expertizei medico – legale, se constată că din punct de vedere procedural au fost respectate normele vizând întocmirea lucrării medicale prin examinarea nemijlocită a persoanei [în sensul art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 1134/C din 25 mai 2000]. - De asemenea, împrejurarea că instanța de apel nu a încuviințat cererea de efectuare a unei noi expertize nu a însemnat, contrar susținerii recurentei, lipsirea de fundament legal a soluției adoptate pentru că în absența unei asemenea suplimentări a probațiunii „nu ar fi fost clarificate implicațiile afecțiunilor psihiatrice asupra capacității de exercițiu a acesteia”.

Pentru a se dispune o nouă expertiză, era necesar să fie contradictorii concluziile raportului de expertiză medico - legală, situație în care Comisia de avizare și control să se pronunțe asupra acestora, recomandând fie „refacerea parțială sau totală a acestora, fie efectuarea unei noi expertize” (conform art. 21 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000, aprobat prin H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000). În speță însă, nu se ajunsese la întocmirea unui raport de expertiză cu concluzii contradictorii, împrejurarea că partea era nemulțumită de concluziile acestuia nejustificând o nouă lucrare. De altfel, motivând măsura de respingere a efectuării unei noi expertize, instanța de apel a reținut că obiectivele propuse la încuviințarea probei au fost avute în vedere și li s-a răspuns în conținutul raportului, tinzându-se în fapt, prin cererea nouă de probațiune, la suplimentarea obiectivelor inițiale, contravenindu-se astfel, dispozițiilor art. 292 C. proc.

civ. - Susținerea că instanța nu ar fi aplicat dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și că astfel, ar fi refuzat să examineze temeinicia motivelor care o împiedicaseră pe recurentă să declanșeze procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, este total nefundamentată juridic. În limitele criticilor deduse judecății în calea de atac, instanța de apel a examinat tocmai motivele obiective (vizând incapacitatea de a acționa a reclamantei, determinată de alterarea discernământului acesteia) care ar fi pus-o în imposibilitate de a acționa înăuntrul termenului prescris de lege sub sancțiunea decăderii. Or, pentru aplicarea dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. și repunerea în termen pentru îndeplinirea actului (în speță, transmiterea notificării) era necesar, ca, prioritar, partea să facă dovada împiedicării de a acționa „printr-o împrejurare mai presus de voința ei”.

Cum existența unor asemenea împrejurări exoneratoare de culpă și asimilabile forței majore nu a fost demonstrată în cauză, instanța nu putea face aplicarea dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. în sensul solicitat de parte – al repunerii în termenul de depunere a notificării pentru restituirea unui imobil. - Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. face referire la faptul că instanța ar fi conchis greșit că reclamanta nu ar fi răsturnat prezumția deplinei capacități de exercițiu instituită prin art. 5 și următoarele din Decretul nr. 31/1954. În sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. menționat, este caz de modificare a unei decizii date în apel, situația în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, i-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

Este vorba așadar, de un act juridic în înțelesul său material (negotium iuris), ca manifestare, acord de voință al părților, producător de consecințe juridice și concretizat în clauze clare, neîndoielnice, cărora printr-o interpretare eronată, instanța le modifică natura juridică ori înțelesul. Unei asemenea situații nu i se poate subsuma cea pretinsă de către recurenta – reclamantă, care vizează greșita apreciere a instanței în legătură cu dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 31/1954 și cu faptul că nu ar fi fost răsturnată prezumția deplinei capacități de exercițiu, iar această teză a instanței ar fi dus la consecința că numai o asemenea împrejurare (lipsa totală și permanentă a capacității de exercițiu) ar fi atras incidența art. 103 C. proc.

civ. Apreciindu-se totuși, în aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. (care permit încadrarea în drept a criticilor atunci când dezvoltarea motivelor face posibil acest lucru) că este vorba de un aspect de nelegalitate dat de aplicare eronată a unei norme de drept material, critica va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reținând că regula dedusă din prevederile art. 5 și următoarele din Decretul nr. 31/1954 este cea a existenței capacității de exercițiu și că părții care invocă inexistența acesteia îi revine sarcina de a demonstra, instanța a procedat corect. În speță, recurenta – reclamantă a invocat incapacitatea de a acționa determinată de lipsa discernământului său afectat de motive de ordin familial și medical, nereușind să dovedească această stare de fapt care să se repercuteze, în sensul abolirii, asupra discernământului.

Pe de altă parte, susținerea că instanța ar fi apreciat că numai absența capacității de exercițiu ar fi justificat împrejurarea obiectivă de a acționa este total lipsită de suport, raportată la considerentele deciziei. În realitate, analizând susținerile părții care a pretins că situația familială și medicală au pus-o în imposibilitate de a acționa, instanța de apel trage concluzia contrară acestor susțineri, coroborând probele administrate – și reținând că reclamanta a încheiat o serie de acte de reprezentare procesuală (procuri autentificate întocmite în anul 2003), alte acte juridice cu consecințe importante (tranzacția judiciară din 3 noiembrie 2006), care exclud lipsa discernământului. Mai mult, în faza recursului s-a făcut dovada că reclamanta a devenit asociat în cadrul unei societăți comerciale.

- Afirmația recurentei conform căreia instanța ar fi adăugat la cerințele normei art. 103 C. proc. civ., considerând că numai lipsa totală a capacității de exercițiu s-ar circumscrie unor motive obiective de împiedicare este străină de considerentele deciziei și nesocotește limitele judecății pe care partea le-a fixat prin motivarea cererii de repunere pe rol. În realitate, instanța nu face decât să analizeze în ce măsură aspectele pe care partea însăși le-a invocat în justificarea cererii sale se regăsesc în speță, concluzionând că ele nu au fost dovedite, fără să adauge în vreun fel la exigențele normei procedurale, cum greșit se pretinde.

Faptul că în urma verificării jurisdicționale efectuate nu s-a ajuns la concluzia că au fost demonstrate motivele împiedicării nu înseamnă adăugarea vreunei ipoteze la norma legală care permite repunerea în termen, întrucât instanța nu a pretins demonstrarea unei anumite împrejurări (dincolo de textul procedural, care de altfel, face referire generică la „împrejurare mai presus de voința părții”), ci doar a verificat situația pretinsă de reclamanta însăși ca fiind asimilabilă unei asemenea împrejurări. Față de considerentele expuse, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta G.A.C. împotriva deciziei civile nr. 299/C din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.