ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Constată că prin cererea

formulată la 9 ianuarie 2008 reclamanta G.A.C. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Orașul Eforie, prin primar, să fie

repusă în termenul de depunere a notificării pentru restituirea

imobilului situat în Eforie, jud. Constanța, în baza Legii nr. 10/2001,

arătând că este descendentă cu vocație succesorală de

pe urma autorilor I.N.N., I.S., G.N., G.N.D. și G.V. și că

imobilul solicitat în baza Legii nr. 10/2001 a fost preluat abuziv de stat în

baza Decretului nr. 92/1950.

A susținut reclamanta că,

din motive temeinice, a fost împiedicată să se încadreze în termenele

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru transmiterea

notificării și să facă acte de acceptare a succesiunii

autorului deposedat abuziv de imobil, datorită lipsei oricărei

legături cu familia tatălui său, de natură să o ajute

să cunoască eventualele drepturi asupra unor terenuri ce au

aparținut descendenților acestuia. Reclamanta a invocat

deopotrivă situația sa medicală, generată de un accident

grav de mașină suferit în 1990 care a avut ca urmare un traumatism

cranian pe termen lung, impunând un tratament antiepileptic până în 1992.

Ulterior, decesul tatălui și precaritatea situației financiare

și familiale au condus la instalarea unor afecțiuni psihice cronice,

care au impus tratament psihiatric și psihologic permanent și au

împiedicat-o să-și gestioneze cu discernământ problemele curente

ale existenței.

În cauză, a fost formulată

cerere de intervenție în interes accesoriu pârâtului de către C.N.-C.P.,

care a arătat că este beneficiarul unei hotărâri irevocabile de

restituire a imobilului în privința căruia se solicită de

către reclamantă repunerea în termenul de transmitere a

notificării.

Prin sentința civilă nr. 464

din 15 aprilie 2008 a Tribunalului Constanța a fost admisă cererea de

intervenție în interes alăturat, fiind respinsă ca

nefondată acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că rațiunea pentru care a fost

instituit termenul prev. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ca fiind unul

de decădere, rezultă din intenția legiuitorului de a dinamiza

procedurile de punere in aplicare și operațiunile de retrocedare în

natură sau prin echivalent a bunurilor proprietatea statului;

sancțiunea decăderii constă în stingerea dreptului neexercitat

în termenul stabilit de lege, termen ce nu este susceptibil de întrerupere ori

suspendare.

Judecătorul fondului a apreciat

că probele administrate infirmă susținerile privitoare la

inexistența discernământului necesar promovării demersului

menționat, câtă vreme în anul 2003 partea a formulat cerere de

intervenție în interes propriu în dosarul civil nr. 3256/2003 aflat pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, solicitând

să i se constate calitatea de coproprietar asupra unui imobil situat în

București, sector 1, iar în același an și ulterior, la 27 februarie

2007, a dat împuterniciri unor terțe persoane în vederea

valorificării drepturilor sale în legătură cu diferite imobile

ce au aparținut bunicului patern, încheind inclusiv tranzacție

(autentificată din 3 noiembrie 2006).

Actele amintite denotă fără

niciun dubiu faptul că reclamanta a avut discernământul necesar

valorificării drepturilor ce i s-ar fi cuvenit în temeiul Legii nr. 10/2001

cu mai mult de 3 ani înainte de acest moment.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta, care a criticat soluția pe considerentul că

sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind

făcută practic nicio analiză a apărărilor formulate.

Criticile au vizat și

neanalizarea forței probante a înscrisurilor medicale depuse (și care

au condus, în opinia apelantei, la aprecieri eronate asupra acestora), precum

și maniera de deducere a existenței discernământului reclamantei

urmare a încheierii unor acte notariale, de împuternicire, arătându-se

că notarul public nu are abilitarea profesională de a stabili concret

și corect gradul de discernământ al solicitantului serviciilor

notariale.

Apelanta reclamantă a

considerat că sentința este nelegală și netemeinică

și în considerarea respingerii cererii de administrare a unui probatoriu

complet.

Pe acest din urmă aspect, în

faza apelului a fost administrată proba cu expertiză medico –

legală, având ca obiectiv determinarea existenței

discernământului reclamantei pe perioada cuprinsă între data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și 14 februarie 2003, data

împlinirii termenului înăuntrul căruia putea fi transmisă

notificarea.

Analizând întregul material probator

administrat în cauză, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a

pronunțat decizia civilă nr. 299/C din 14 decembrie 2009, prin care a

respins apelul ca nefondat.

În motivarea soluției s-a

reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico

– legală, s-a statuat asupra diagnosticului apelantei cu stadiu incipient

în anul 1995, arătându-se că patologia stabilită a făcut

posibilă existența unor episoade psihotice alternând cu perioade de

remisiune, fără însă a se putea stabili cu certitudine pentru o

perioadă atât de îndelungată dacă apelanta a suferit de

lipsă permanentă a capacității psihice de exercițiu.

Comisia de specialitate a

menționat că o asemenea concluzie este determinată și de

absența documentației medicale aferente perioadei martie 2001 -

martie 2002, care face imposibilă emiterea unor aprecieri asupra stării

clinice din intervalul de timp menționat. S-a arătat, în egală

măsură, că apelanta are capacitatea psihică de

exercițiu, iar din documentația prezentată sunt imposibil de

determinat perioadele în care ar fi putut avea capacitatea de exercițiu

pierdută.

Instanța de apel a apreciat

că această concluzie a expertizei medico-legale vine în sprijinul

soluției pronunțate de judecătorul fondului care, deși nu a

administrat proba cu expertiză menționată a dedus, în

considerarea actelor de administrare efectuate de reclamantă, încheiate

anul 2003, că aceasta a avut reprezentarea faptelor și actelor sale

și a avut discernământul necesar încheierii unor acte juridice.

A fost înlăturată

apărarea apelantei, fondată pe concluziile raportului de

expertiză, potrivit căreia imposibilitatea determinării cu

certitudine a perioadelor pentru care aceasta a avut discernământul

nealterat ar induce ipoteza clară că pe perioada de până la 14

februarie 2003 nu s-ar fi bucurat de deplina capacitate de a înțelege

consecințele faptelor sale și de a-și asuma obligațiile

impuse de normele legale.

Aceasta, întrucât regula dedusă

din prevederile art. 5 și urm. din Decretul nr. 31/1954 este cea a

existenței capacității de exercițiu - cu excepția

cazurilor reglementate imperativ și restrictiv de lege (pentru care operează

prezumția restrângerii sau a inexistenței ei) - astfel că

părții care invocă inexistența capacității de

exercițiu îi revine și sarcina procesuală de a proba

această ipoteză.

Prin urmare, împrejurarea că

potrivit comisiei medico-legale nu se poate stabili cu certitudine dacă în

perioada amintită apelanta reclamantă a avut sau nu capacitate de

exercițiu deplină nu instituie, în favoarea părții, o

prezumție în sensul contrar regulii citate, ci dimpotrivă, o

prezumție de deplină capacitate pe care partea trebuia să o

răstoarne prin probele administrate.

Or, din acest punct de vedere,

instanța de apel a avut în vedere, în acord cu dispozițiile art. 167 C.

proc. civ., că expertiza efectuată se coroborează, prin

concluziile formulate, cu proba cu înscrisuri administrată în

speță ce atestă că apelanta reclamantă a fost în

măsură să încheie personal acte juridice de reprezentare

procesuală ( procurile autentificate la 1 octombrie 2003 și mandatul

acordat bunicii paterne la 31 august 2003), urmate de o serie de alte acte

juridice care exclud lipsa discernământului (tranzacția

judiciară din 3 noiembrie 2006 pentru dosarul 3277/2/2005 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, procura specială din 27

februarie 2007 etc.).

Decizia a fost atacată cu

recurs de către apelanta – reclamantă, care a formulat critici sub

următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.), instanța de apel respingând în mod eronat excepția

nulității raportului de expertiză medico – legală și

încălcând în acest fel, dispoziția cuprinsă în art. 11 alin. (3)

din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor

și altor lucrări medico – legale.

Astfel, raportul de expertiză

nu a fost semnat de către toți membrii comisiei de expertiză,

mai exact de către cei doi medici psihologi care au realizat examinarea,

iar obligația semnării le revenea conform art. 11 alin. (3) din

Normele procedurale menționate.

De asemenea, examinarea

nemijlocită a reclamantei a fost efectuată doar de unul dintre

membrii comisiei de expertizare, nesocotindu-se dispozițiile art. 28 din

Norme.

- În mod greșit a respins

instanța solicitarea de efectuare a unui nou raport de expertiză

medico – legală, încălcând astfel prevederile art. 49 din Norme, ca

și ale art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. care consacră principiul aflării adevărului.

Întocmirea unui nou raport de

expertiză era esențială pentru clarificarea implicațiilor

afecțiunilor psihiatrice asupra capacității de exercițiu a

reclamantei și implicit, asupra capacității sale de a face acte

de administrare, conservare sau dispoziție asupra bunurilor sale.

Elaborarea unui nou raport de

expertiză se impunea pentru că expertiza nu răspunsese integral

și argumentat la obiectivul stabilit de instanță, nu evaluase

toate actele medicale și reținuse parțial eronat, din

relatările examinatei că este posibil să fi prezentat episoade

psihotice în trecut, deși toate actele medicale confirmau în mod obiectiv

aceste episoade psihotice.

- Instanța de apel nu a aplicat

dispozițiile art. 103 C. proc. civ., refuzând astfel, să examineze

temeinicia motivelor care o împiedicaseră pe recurentă să

declanșeze procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001.

- Soluția instanței de

apel s-a fundamentat pe o interpretare greșită a actului juridic

dedus judecății, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Sub acest aspect, în mod eronat

instanța a conchis că reclamanta nu ar fi răsturnat

prezumția deplinei capacități de exercițiu instituită

prin art. 5 și urm. din Decretul nr. 31/1954.

Pornind de la o interpretare

discreționară a naturii cauzei deduse judecății – cerere de

repunere în termen fondată pe dispozițiile art. 103 C. proc. civ. –

teza instanței de apel este aceea că reclamanta nu putea justifica o

împiedicare obiectivă de a acționa decât dacă ar fi făcut

dovada unei lipse totale și permanente a capacității sale de

exercițiu.

Or, instituirea unei astfel de

obligații în sarcina recurentei – reclamante nu era prevăzută

nici de art. 103 C. proc. civ. și nici de un alt text legal, fiind

rezultatul exclusiv al unei interpretări limitate a ipotezelor ce ar

constitui „motive temeinice” în sensul legii.

De asemenea, argumentul

instanței de apel conform căruia recurenta ar fi fost în

măsură să încheie personal acte juridice de reprezentare

procesuală în intervalul 2003 – 2007 nu reprezintă un argument logic

și convingător asupra soluției.

Examinând criticile formulate,

Înalta Curte constată următoarele:

- Susținerea conform

căreia soluția este nelegală deoarece s-ar fi fundamentat pe un

raport de expertiză medico – legală lovit de nulitate nu poate fi

primită.

Motivul de nulitate invocat în

privința expertizei, legat de împrejurarea că raportul nu ar fi fost

semnat de către toți medicii care au procedat la examinarea

reclamantei, a fost corect înlăturat de către instanța de apel.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (3)

din Ordinul nr. 1134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale

privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor

lucrări medico – legale, „raportul de expertiză sau de constatare

medico – legală precum și certificatul medico – legal se semnează

de toți cei care au participat la întocmirea lui” iar potrivit art. 28 alin.

(1), expertiza medico – legală psihiatrică se realizează „în

cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist care este

președintele comisiei și doi medici psihiatri”.

Or, în speță, cu

respectarea acestor norme procedurale, raportul de expertiză a fost

întocmit și semnat de 3 medici având specializarea cerută de normele

menționate pentru o asemenea evaluare (respectiv, A.S. – medic primar

legist și O.B., F.P., ca medici psihiatri) – filele fond.

Împrejurarea că anterior

întocmirii raportului reclamanta a mai fost examinată psihologic de

alți 2 medici, iar de conținutul examinării acestora s-a

ținut seama la momentul definitivării raportului, nu este de

natură să atragă modificarea componenței comisiei medico –

legale, pentru a se putea susține că raportul trebuia semnat de 5

medici iar nu de 3, așa cum dispun de altfel, normele procedurale vizând

întocmirea unor astfel de lucrări.

În realitate, prin modalitatea de

formulare a criticii, reclamanta – recurentă introduce în mod voit

confuzia între examinarea în vederea elaborării raportului de

expertiză (care a presupus două examinări anterioare și

internare la Spitalul de Psihiatrie Prof. dr. Alexandru Obregia București)

și întocmirea raportului de către cei 3 medici care și-au asumat

concluziile acestuia, semnându-l.

- Față de cele

menționate anterior este nefundamentată și critica potrivit

căreia nu ar fi avut loc o examinare directă a reclamantei de

către toți membrii comisiei.

Pe de o parte, internarea în cadrul

unui spital de psihiatrie a permis observarea medicală îndeaproape și

în același timp, examinările directe făcute de cei doi medici

psihologi au fost valorificate cu ocazia raportului întocmit.

Pe de altă parte, așa cum

corect a reținut instanța de apel, obiectivul lucrării de

specialitate viza determinarea existenței discernământului

reclamantei la o dată mult anterioară (perioada cuprinsă între

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și 14 februarie 2003, când

s-a împlinit termenul de transmitere a notificărilor) așa încât se

punea problema îndeosebi, a valorificării unor acte medicale anterioare,

iar nu stabilirea actualei stări a reclamantei (nerelevante sub aspectul

chestiunii de drept deduse judecății).

Dincolo de această

particularitate a speței care presupunea evaluarea discernământului

la o dată mult anterioară sesizării instanței și

solicitării expertizei medico – legale, se constată că din punct

de vedere procedural au fost respectate normele vizând întocmirea lucrării

medicale prin examinarea nemijlocită a persoanei [în sensul art. 28 alin. (1)

din Ordinul nr. 1134/C din 25 mai 2000].

- De asemenea, împrejurarea că

instanța de apel nu a încuviințat cererea de efectuare a unei noi

expertize nu a însemnat, contrar susținerii recurentei, lipsirea de

fundament legal a soluției adoptate pentru că în absența unei

asemenea suplimentări a probațiunii „nu ar fi fost clarificate

implicațiile afecțiunilor psihiatrice asupra capacității de

exercițiu a acesteia”.

Pentru a se dispune o nouă

expertiză, era necesar să fie contradictorii concluziile raportului

de expertiză medico - legală, situație în care Comisia de

avizare și control să se pronunțe asupra acestora, recomandând

fie „refacerea parțială sau totală a acestora, fie efectuarea

unei noi expertize” (conform art. 21 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000,

aprobat prin H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000).

În speță însă, nu se

ajunsese la întocmirea unui raport de expertiză cu concluzii

contradictorii, împrejurarea că partea era nemulțumită de concluziile

acestuia nejustificând o nouă lucrare.

De altfel, motivând măsura de

respingere a efectuării unei noi expertize, instanța de apel a

reținut că obiectivele propuse la încuviințarea probei au fost

avute în vedere și li s-a răspuns în conținutul raportului,

tinzându-se în fapt, prin cererea nouă de probațiune, la

suplimentarea obiectivelor inițiale, contravenindu-se astfel,

dispozițiilor art. 292 C. proc. civ.

- Susținerea că

instanța nu ar fi aplicat dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și

că astfel, ar fi refuzat să examineze temeinicia motivelor care o

împiedicaseră pe recurentă să declanșeze procedura

prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, este total

nefundamentată juridic.

În limitele criticilor deduse

judecății în calea de atac, instanța de apel a examinat tocmai

motivele obiective (vizând incapacitatea de a acționa a reclamantei,

determinată de alterarea discernământului acesteia) care ar fi pus-o

în imposibilitate de a acționa înăuntrul termenului prescris de lege

sub sancțiunea decăderii.

Or, pentru aplicarea

dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. și repunerea în termen pentru

îndeplinirea actului (în speță, transmiterea notificării) era

necesar, ca, prioritar, partea să facă dovada împiedicării de a

acționa „printr-o împrejurare mai presus de voința ei”.

Cum existența unor asemenea

împrejurări exoneratoare de culpă și asimilabile forței

majore nu a fost demonstrată în cauză, instanța nu putea face

aplicarea dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. în sensul solicitat de

parte – al repunerii în termenul de depunere a notificării pentru

restituirea unui imobil.

- Critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. face referire la faptul că

instanța ar fi conchis greșit că reclamanta nu ar fi

răsturnat prezumția deplinei capacități de exercițiu

instituită prin art. 5 și următoarele din Decretul nr. 31/1954.

În sensul art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. menționat, este caz de modificare a unei decizii date în apel,

situația în care instanța, interpretând greșit actul juridic

dedus judecății, i-a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic.

Este vorba așadar, de un act

juridic în înțelesul său material (negotium iuris), ca manifestare,

acord de voință al părților, producător de

consecințe juridice și concretizat în clauze clare, neîndoielnice,

cărora printr-o interpretare eronată, instanța le modifică

natura juridică ori înțelesul.

Unei asemenea situații nu i se

poate subsuma cea pretinsă de către recurenta – reclamantă, care

vizează greșita apreciere a instanței în legătură cu

dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 31/1954 și cu faptul că nu

ar fi fost răsturnată prezumția deplinei capacități de

exercițiu, iar această teză a instanței ar fi dus la

consecința că numai o asemenea împrejurare (lipsa totală și

permanentă a capacității de exercițiu) ar fi atras

incidența art. 103 C. proc. civ.

Apreciindu-se totuși, în

aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. (care permit

încadrarea în drept a criticilor atunci când dezvoltarea motivelor face posibil

acest lucru) că este vorba de un aspect de nelegalitate dat de aplicare

eronată a unei norme de drept material, critica va fi analizată din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reținând că regula

dedusă din prevederile art. 5 și următoarele din Decretul nr. 31/1954

este cea a existenței capacității de exercițiu și

că părții care invocă inexistența acesteia îi revine

sarcina de a demonstra, instanța a procedat corect.

În speță, recurenta –

reclamantă a invocat incapacitatea de a acționa determinată de

lipsa discernământului său afectat de motive de ordin familial

și medical, nereușind să dovedească această stare de

fapt care să se repercuteze, în sensul abolirii, asupra

discernământului.

Pe de altă parte,

susținerea că instanța ar fi apreciat că numai absența

capacității de exercițiu ar fi justificat împrejurarea

obiectivă de a acționa este total lipsită de suport,

raportată la considerentele deciziei.

În realitate, analizând

susținerile părții care a pretins că situația

familială și medicală au pus-o în imposibilitate de a acționa,

instanța de apel trage concluzia contrară acestor susțineri,

coroborând probele administrate – și reținând că reclamanta a

încheiat o serie de acte de reprezentare procesuală (procuri autentificate

întocmite în anul 2003), alte acte juridice cu consecințe importante

(tranzacția judiciară din 3 noiembrie 2006), care exclud lipsa

discernământului.

Mai mult, în faza recursului s-a

făcut dovada că reclamanta a devenit asociat în cadrul unei societăți

comerciale.

- Afirmația recurentei conform

căreia instanța ar fi adăugat la cerințele normei art. 103 C.

proc. civ., considerând că numai lipsa totală a capacității

de exercițiu s-ar circumscrie unor motive obiective de împiedicare este

străină de considerentele deciziei și nesocotește limitele

judecății pe care partea le-a fixat prin motivarea cererii de

repunere pe rol.

În realitate, instanța nu face

decât să analizeze în ce măsură aspectele pe care partea

însăși le-a invocat în justificarea cererii sale se regăsesc în

speță, concluzionând că ele nu au fost dovedite, fără

să adauge în vreun fel la exigențele normei procedurale, cum

greșit se pretinde.

Faptul că în urma

verificării jurisdicționale efectuate nu s-a ajuns la concluzia

că au fost demonstrate motivele împiedicării nu înseamnă

adăugarea vreunei ipoteze la norma legală care permite repunerea în

termen, întrucât instanța nu a pretins demonstrarea unei anumite

împrejurări (dincolo de textul procedural, care de altfel, face referire

generică la „împrejurare mai presus de voința părții”), ci

doar a verificat situația pretinsă de reclamanta însăși ca

fiind asimilabilă unei asemenea împrejurări.

Față de considerentele

expuse, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate,

recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta G.A.C. împotriva deciziei civile nr. 299/C din 14 decembrie 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.