ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5382/2010

Prin sentința civilă nr. 337 din 22 mai 2009

Tribunalul Cluj a respins acțiunea reclamantului Z.S.I. în contradictoriu cu

pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca și

Primarul municipiului Cluj Napoca.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a

reținut că prin dispoziția nr. 2178 din 26 martie 2008, emisă de Primarul

municipiului Cluj Napoca, s-a restituit în natură, în favoarea reclamantului,

terenul în suprafață de 110 mp din parcela cu număr top 13996/3 din C.F. 15296

Cluj Napoca, iar pentru restul terenului expropriat, în suprafață de 1101 mp, s-a

propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, motivat de faptul

că terenul nu este liber.

Concluziile expertizei dispusă de

instanță au fost în sensul că o parte din terenul pretins de reclamant se găsește

deja în folosința acestuia, respectiv 76 mp, care este împrejmuit și alături cu

parcela cu număr top 13996/3/2 din C.F. 22364 Cluj, formează curtea casei de la

numărul administrativ 163, proprietatea reclamantului, 99 mp reprezintă zonă

verde situată între gard și zona de protecție a străzii, 35 mp teren liber de

utilități se află în folosința reclamantului cu destinația de grădină, iar 384

mp (din care 351 mp teren liber de construcții și de rețele de utilitate

publică este ocupat de trei garaje cu caracter provizoriu) este spațiu verde.

In consecință, instanța a conchis că restituirea acestor terenuri nu este

posibilă, în raport de dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, care nu

permit schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi.

Petitul privind constatarea preluării

abuzive a terenului de către Statul Român a fost respins cu motivarea că, pe de

o parte, Legea 10/2001 declară

ab initio

abuzive preluările de imobile

din perioada cuprinsă în titlul legii , iar pe de altă parte, prin dispoziția

atacată s-a recunoscut implicit preluarea imobilului în modalitatea arătată.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel, în termen legal, reclamantul solicitând desființarea sentinței

tribunalului și admiterea cererii de chemare în judecată, susținând că probele

administrate au fost greșit interpretate, iar legea a fost greșit aplicată.

Prin decizia civilă nr. 289/A din 5

noiembrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis apelul, a schimbat în parte sentința

atacată și a admis în parte acțiunea. In acest sens a anulat în parte dispoziția

nr. 2178 din 26 martie 2008 și a dispus restituirea în natură în favoarea

reclamantului a terenurilor în suprafață de 99 mp și 384 mp situate în Cluj, menținând

dispoziția atacată în ceea ce privește art. 1.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut

că terenul de 99 mp, amplasat între gardul care împrejmuiește proprietatea

reclamantului și trotuarul aferent străzii, este liber de construcții și de

rețele tehnico-utilitare, iar terenul de 384 mp este ocupat de construcții cu

caracter provizoriu în sensul pretins de art. 10.4 din H.G. 250/2007.

Constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (1), art. 10 alin.

(3) și art. 11 din Legea 10/2001, instanța de apel a apreciat că aceste două

suprafețe de teren sunt susceptibile a fi restituite în natură.

Totodată, a reținut că petitele privind

rectificarea cărții funciare, respectiv sistarea stării de indiviziune nu pot

fi analizate în apel, deoarece ele nu constituie obiectul criticilor formulate

de reclamant.

In termen legal, pârâții Primarul

municipiului Cluj Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca au

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel.

Prin recursul său Primarul municipiului

Cluj Napoca a criticat decizia atacată, susținând că suprafața de 99 mp are

destinația de cale de acces auto și pietonală, precum și de spațiu verde și

marchează aliniamentul stradal, fiind zonă tampon între str. și imobilele

amplasate în vecinătatea acesteia, astfel încât nu putea fi restituită în

natură. Aceasta cu atât mai mult cu cât schimbarea destinației terenurilor

amenajate ca spații verzi este interzisă, reducerea suprafețelor acestora ori

strămutarea lor este interzisă.

O altă critică adusă hotărârii atacate

vizează neaplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că

trebuia redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat

recurentul, față de gradul de dificultate a cauzei. Au fost invocate

dispozițiile Deciziei nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curții Constituționale.

Motivele de recurs formulate de pârâtul

Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca sunt identice cu cele formulate de

Primarul municipiului Cluj Napoca.

Intimatul-reclamant Z.S.I. a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor și invocând pe cale de

excepție constatarea nulității acestora, deoarece nu cuprind motive de

nelegalitate a hotărârii recurate, ci vizează doar aspecte de netemeinicie.

Analizând

recursurile în limitele criticilor invocate, Înalta Curte constată că

sunt nefondate, urmând a le

respinge, pentru considerentele ce succed:

In aplicarea dispozițiilor art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor

invocată de intimatul-reclamant, recursuri ce nu ar viza motive de nelegalitate

ale deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Pârâții au invocat motivele de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

In principal, criticile formulate de

pârâți vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea

10/2001 și ale art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, ceea ce permite încadrarea lor

formală în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza a III-a,

referitoare la aplicarea greșită a legii.

In raport de acest considerent, precum și

în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora

indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art.

304, excepția nulității recursurilor urmează a fi respinsă.

Deși pârâții Primarul municipiului Cluj

Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca au declarat separat

recurs, motivele invocate sunt identice, astfel încât Înalta Curte le va

răspunde prin considerente comune.

Așa cum s-a reținut anterior, pârâții

și-au întemeiat în drept recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecății, greșit interpretat.

In analiza acestui motiv de nelegalitate

trebuie avut în vedere faptul că referirea legiuitorului la actul juridic dedus

judecății vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante. Or, în cauză, niciuna din părți nu a făcut vreo referire

la încălcarea acestui principiu, consacrat prin lege.

Criticile formulate de pârâți vizează, în

mod indiscutabil, modul de aplicare a Legii nr. 10/2001, neputând fi

circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, urmează a fi

analizate motivele de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 alin.

(3) din Legea 10/2001 și ale art. 71 din O.U.G. 195/2005.

Pârâții susțin că în mod greșit instanța

de apel a concluzionat că terenurile în suprafață de 99 mp și 384 mp sunt

susceptibile de a fi restituite în natură. Argumentele invocate se referă însă

doar la terenul de 99 mp, care ar avea destinația de cale de acces auto și

pietonală și spațiu verde și care ar marca aliniamentul stradal de amplasare a

imobilelor. Cu privire la terenul de 384 mp nu există, practic, nicio critică

concretă, care justifice concluzia greșitei restituiri în natură.

Terenul în litigiu, proprietatea

autorului intimatului-reclamant, a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului de expropriere nr. 279/1970, aspect necontestat de niciuna din părți

și stabilit de instanțe în baza înscrisurilor depuse la dosar.

Ca urmare, în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 11 din Legea 10/2001, referitoare la restituirea imobilelor

expropriate.

Conform alin. (3) al acestui text de lege

„în cazul în care construcțiile

expropriate

au fost integral demolate si lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate

obține restituirea în natură a

părții

de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autoritate, cea

afectată servitutilor legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților

urbane

și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art.

10

alin. (3), (4) și (5) se vor aplica în mod corespunzător."

Potrivit raportului de expertiză efectuat

în cauză, terenul de 99 mp este situat între gardul care împrejmuiește

proprietatea reclamantului și trotuarul aferent străzii, este liber de

construcții și rețele tehnico-utilitare și se aliniază proprietăților

învecinate de la nr. 161 și 165 (fila 96 dosar fond).

Pe de o parte, restituirea în natură a

acestei suprafețe nu ar afecta aliniamentul stradal, așa cum indirect sugerează

pârâții.

Mai mult, același expert concluzionează

că acest teren are destinația de cale de acces auto și pietonală doar la

imobilul reclamantului, nu și la alte imobile.

Critica formulată în recurs, vizând

imposibilitatea restituirii terenului care are destinația de cale de acces auto

și pietonală, omite, așadar, acest aspect esențial, motiv pentru care nu poate

fi primită.

Sintagma „amenajări de utilitate

publică" are în vedere terenurile supuse unor amenajări destinate a servi

nevoile comunității, respectiv căi de comunicație, străzi, alei, trotuare,

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale.

De subliniat este și faptul că dovada

existenței unei amenajări de utilitate publică nu poate fi făcută decât cu

documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Constatând că nu există amenajări de

utilitate publică pe acest teren, în sensul dat de dispozițiile art. 11 alin.

(3) din Legea 10/2001, respectiv de art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, Înalta

Curte reține că în mod corect instanța de apel a apreciat că terenul este

susceptibil de a fi restituit în natură și a făcut corecta aplicare a

dispozițiilor art. 1, art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Nici critica referitoare la încălcarea

dispozițiilor art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, referitoare la interdicția

schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute

ca atare în documentațiile de urbanism, nu poate fi primită.

In raportul de expertiză amintit se face

precizarea că pe suprafața de teren de 384 mp sunt amplasate trei construcții

cu caracter provizoriu (garaje) ce ocupă 33 mp, iar diferența de teren de 351

mp este teren liber de construcții și rețele de utilitate publică, fiind spațiu

verde.

Această mențiune, nesusținută de alte

probe, nu este de natură să confere terenului destinația de spațiu verde în

sensul vizat de art. 10.3 din Normele metodologice. Pârâții nu au făcut nici un

fel de dovadă cu privire la cuprinderea acestui teren în documentațiile de

amenajare a teritoriului și de urbanism, astfel încât nu se poate reține

încălcarea dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005 amintite de recurenți.

Existența unor construcții provizorii pe

terenul în litigiu se circumscrie dispozițiilor exprese ale art. 10 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 care prevăd restituirea în natură a terenurilor pe care

s-au ridicat după data de 1 ianuarie 1009 construcții neautorizate sau

demontabile.

Ca nefondat va fi privit și motivul de

recurs referitor la neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la care au fost

obligați pârâții.

Potrivit acestor dispoziții legale,

judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de

munca îndeplinită de avocat.

In raport de aceste criterii, obligarea

pârâților la plata sumei de 2300 lei cheltuieli de judecată în fond nu

justifică aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. In acest

sens, Înalta Curte constată că este vorba despre un litigiu pentru a cărui

soluționare în fond a fost necesară o perioadă mai mare de un an, în care s-au

administrat probe complexe, iar cauza are un grad de dificultate de natură a

justifica suma finală acordată de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru toate aceste considerente,

recursurile pârâților vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge excepția nulității recursurilor.

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Primarul

municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 289/A din 5 noiembrie 2009

a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Obligă recurenții-pârâți la 2000 lei

cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant Z.S.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

octombrie 2010.