ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5382/2010

Prin sentința civilă nr. 337 din 22 mai 2009 Tribunalul Cluj a respins acțiunea reclamantului Z.S.I. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca și Primarul municipiului Cluj Napoca. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 2178 din 26 martie 2008, emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca, s-a restituit în natură, în favoarea reclamantului, terenul în suprafață de 110 mp din parcela cu număr top 13996/3 din C.F. 15296 Cluj Napoca, iar pentru restul terenului expropriat, în suprafață de 1101 mp, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, motivat de faptul că terenul nu este liber. Concluziile expertizei dispusă de instanță au fost în sensul că o parte din terenul pretins de reclamant se găsește deja în folosința acestuia, respectiv 76 mp, care este împrejmuit și alături cu parcela cu număr top 13996/3/2 din C.F.

22364 Cluj, formează curtea casei de la numărul administrativ 163, proprietatea reclamantului, 99 mp reprezintă zonă verde situată între gard și zona de protecție a străzii, 35 mp teren liber de utilități se află în folosința reclamantului cu destinația de grădină, iar 384 mp (din care 351 mp teren liber de construcții și de rețele de utilitate publică este ocupat de trei garaje cu caracter provizoriu) este spațiu verde. In consecință, instanța a conchis că restituirea acestor terenuri nu este posibilă, în raport de dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, care nu permit schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi.

Petitul privind constatarea preluării abuzive a terenului de către Statul Român a fost respins cu motivarea că, pe de o parte, Legea 10/2001 declară ab initio abuzive preluările de imobile din perioada cuprinsă în titlul legii , iar pe de altă parte, prin dispoziția atacată s-a recunoscut implicit preluarea imobilului în modalitatea arătată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul solicitând desființarea sentinței tribunalului și admiterea cererii de chemare în judecată, susținând că probele administrate au fost greșit interpretate, iar legea a fost greșit aplicată. Prin decizia civilă nr. 289/A din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată și a admis în parte acțiunea.

In acest sens a anulat în parte dispoziția nr. 2178 din 26 martie 2008 și a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantului a terenurilor în suprafață de 99 mp și 384 mp situate în Cluj, menținând dispoziția atacată în ceea ce privește art. 1. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că terenul de 99 mp, amplasat între gardul care împrejmuiește proprietatea reclamantului și trotuarul aferent străzii, este liber de construcții și de rețele tehnico-utilitare, iar terenul de 384 mp este ocupat de construcții cu caracter provizoriu în sensul pretins de art. 10.4 din H.G. 250/2007. Constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (3) și art. 11 din Legea 10/2001, instanța de apel a apreciat că aceste două suprafețe de teren sunt susceptibile a fi restituite în natură.

Totodată, a reținut că petitele privind rectificarea cărții funciare, respectiv sistarea stării de indiviziune nu pot fi analizate în apel, deoarece ele nu constituie obiectul criticilor formulate de reclamant. In termen legal, pârâții Primarul municipiului Cluj Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel. Prin recursul său Primarul municipiului Cluj Napoca a criticat decizia atacată, susținând că suprafața de 99 mp are destinația de cale de acces auto și pietonală, precum și de spațiu verde și marchează aliniamentul stradal, fiind zonă tampon între str. și imobilele amplasate în vecinătatea acesteia, astfel încât nu putea fi restituită în natură.

Aceasta cu atât mai mult cu cât schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi este interzisă, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă. O altă critică adusă hotărârii atacate vizează neaplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că trebuia redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul, față de gradul de dificultate a cauzei. Au fost invocate dispozițiile Deciziei nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curții Constituționale. Motivele de recurs formulate de pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca sunt identice cu cele formulate de Primarul municipiului Cluj Napoca. Intimatul-reclamant Z.S.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor și invocând pe cale de excepție constatarea nulității acestora, deoarece nu cuprind motive de nelegalitate a hotărârii recurate, ci vizează doar aspecte de netemeinicie.

Analizând recursurile în limitele criticilor invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed: In aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor invocată de intimatul-reclamant, recursuri ce nu ar viza motive de nelegalitate ale deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită. Pârâții au invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. In principal, criticile formulate de pârâți vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea 10/2001 și ale art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, ceea ce permite încadrarea lor formală în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., teza a III-a, referitoare la aplicarea greșită a legii. In raport de acest considerent, precum și în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304, excepția nulității recursurilor urmează a fi respinsă. Deși pârâții Primarul municipiului Cluj Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca au declarat separat recurs, motivele invocate sunt identice, astfel încât Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune. Așa cum s-a reținut anterior, pârâții și-au întemeiat în drept recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecății, greșit interpretat. In analiza acestui motiv de nelegalitate trebuie avut în vedere faptul că referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecății vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Or, în cauză, niciuna din părți nu a făcut vreo referire la încălcarea acestui principiu, consacrat prin lege. Criticile formulate de pârâți vizează, în mod indiscutabil, modul de aplicare a Legii nr. 10/2001, neputând fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Pe cale de consecință, urmează a fi analizate motivele de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea 10/2001 și ale art. 71 din O.U.G.

195/2005. Pârâții susțin că în mod greșit instanța de apel a concluzionat că terenurile în suprafață de 99 mp și 384 mp sunt susceptibile de a fi restituite în natură. Argumentele invocate se referă însă doar la terenul de 99 mp, care ar avea destinația de cale de acces auto și pietonală și spațiu verde și care ar marca aliniamentul stradal de amplasare a imobilelor. Cu privire la terenul de 384 mp nu există, practic, nicio critică concretă, care justifice concluzia greșitei restituiri în natură. Terenul în litigiu, proprietatea autorului intimatului-reclamant, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 279/1970, aspect necontestat de niciuna din părți și stabilit de instanțe în baza înscrisurilor depuse la dosar.

Ca urmare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 11 din Legea 10/2001, referitoare la restituirea imobilelor expropriate. Conform alin. (3) al acestui text de lege „în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate si lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autoritate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4) și (5) se vor aplica în mod corespunzător." Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul de 99 mp este situat între gardul care împrejmuiește proprietatea reclamantului și trotuarul aferent străzii, este liber de construcții și rețele tehnico-utilitare și se aliniază proprietăților învecinate de la nr. 161 și 165 (fila 96 dosar fond). Pe de o parte, restituirea în natură a acestei suprafețe nu ar afecta aliniamentul stradal, așa cum indirect sugerează pârâții. Mai mult, același expert concluzionează că acest teren are destinația de cale de acces auto și pietonală doar la imobilul reclamantului, nu și la alte imobile. Critica formulată în recurs, vizând imposibilitatea restituirii terenului care are destinația de cale de acces auto și pietonală, omite, așadar, acest aspect esențial, motiv pentru care nu poate fi primită.

Sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere terenurile supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, respectiv căi de comunicație, străzi, alei, trotuare, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale. De subliniat este și faptul că dovada existenței unei amenajări de utilitate publică nu poate fi făcută decât cu documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Constatând că nu există amenajări de utilitate publică pe acest teren, în sensul dat de dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea 10/2001, respectiv de art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a apreciat că terenul este susceptibil de a fi restituit în natură și a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 1, art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, referitoare la interdicția schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, nu poate fi primită. In raportul de expertiză amintit se face precizarea că pe suprafața de teren de 384 mp sunt amplasate trei construcții cu caracter provizoriu (garaje) ce ocupă 33 mp, iar diferența de teren de 351 mp este teren liber de construcții și rețele de utilitate publică, fiind spațiu verde. Această mențiune, nesusținută de alte probe, nu este de natură să confere terenului destinația de spațiu verde în sensul vizat de art. 10.3 din Normele metodologice.

Pârâții nu au făcut nici un fel de dovadă cu privire la cuprinderea acestui teren în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, astfel încât nu se poate reține încălcarea dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005 amintite de recurenți. Existența unor construcții provizorii pe terenul în litigiu se circumscrie dispozițiilor exprese ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd restituirea în natură a terenurilor pe care s-au ridicat după data de 1 ianuarie 1009 construcții neautorizate sau demontabile. Ca nefondat va fi privit și motivul de recurs referitor la neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la care au fost obligați pârâții.

Potrivit acestor dispoziții legale, judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat. In raport de aceste criterii, obligarea pârâților la plata sumei de 2300 lei cheltuieli de judecată în fond nu justifică aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. In acest sens, Înalta Curte constată că este vorba despre un litigiu pentru a cărui soluționare în fond a fost necesară o perioadă mai mare de un an, în care s-au administrat probe complexe, iar cauza are un grad de dificultate de natură a justifica suma finală acordată de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru toate aceste considerente, recursurile pârâților vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge excepția nulității recursurilor. Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 289/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă recurenții-pârâți la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant Z.S.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.