ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3866/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La termenul de judecată din 26 mai 2009, Curtea

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, a pus în discuția părții excepția de neconstituționalitate

invocată de recurenta - pârâtă SC P. SA

În motivarea excepției de neconstituționalitate

a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță, recurenta a susținut că

acestea ar contraveni prevederilor art. 1 alin. (5), art. 73 și art. 79 din

Constituția României.

Prin încheierea din data de 26 mai 2009, Curtea

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2)

ultima liniuță C. muncii invocată de recurentă.

Analizând cererea de sesizare a Curții

Constituționale, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată, pentru

următoarele motive:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, Curtea Constituțională de asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj come privind neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o sau dintr-o ordonanță în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice a litigiului și

oricare ar fi obiectul acestuia.

În interpretarea și aplicarea acestui text

legal, într-o jurisprudența constantă, Curtea Constituțională a stabilit că

sunt inadmisibile acele excepții neconstituționalitate în motivarea cărora

autorii lor formulează critici neconstituționalitate care în realitate se

referă mai degrabă la modul de aplicare al legii, iar nu la conținutul textelor

de lege criticate.

În același sens, s-a reținut că este

inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se solicită curții

să se pronunțe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri

înțelesul unui text de lege.

Mai mult, prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009

(publicată în M.Of. nr. 149 din 10 martie 2009), Curtea Constituțională a

respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

298 alin. (2) ultima liniuță motivată în mod similar celei analizate în

prezenta cauză.

Curtea a reținut că potrivit art. 126 din

Constituție, legiuitorul este în drept să reglementeze competența instanțelor

judecătorești și să modifice, pentru viitor, aceste reglementări, în funcție de

noi rațiuni pe care le are în vedere, tară ca aceasta să aibă semnificația unei

aplicări retroactive. S-a m-ai reținut că autorul excepției pune în discuție de

fapt modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre

legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii și că este

nemulțumit de „scăparea legislativă" care creează serioase probleme de

interpretare în ceea ce privește stabilirea competenței. Or, în opinia Curții

Constituționale toate aspectele invocate țin, în realitate, de aplicarea legii,

ce revine instanței de judecată, iar nu Curții Constituționale.

Lipsa de previzibilitate, claritate sau coerență

a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau

libertăți fundamentale. În legătură cu drepturile garantate de art. 6 din

Convenție, lipsa de previzibilitate și claritate a legii are relevanță numai în

măsura în care aceasta afectează în substanța sa aceste drepturi, ceea ce poate

afecta inclusiv dreptul de acces la o instanță și securitatea raporturilor

juridice civile, care deși nu sunt în mod expres prevăzute de art. 6 din

Convenție au fost enunțate și protejate în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului care a dedus existența lor din prevederile art. 6 și ale

Preambulului Convenției.

În cazul de față însă, o eventuală lipsă de

claritate a prevederilor legale criticate de recurentă nu afectează în nici un

mod, cu atât mai puțin în substanța lor, nici unul din drepturile indicate

anterior, având efect numai asupra determinării competenței teritoriale de

soluționare a cauzei. în cauză, nu s-a învederat și nu rezultă în ce mod

determinarea competenței teritoriale ar putea afecta dreptul de acces la o

instanță sau dreptul la un proces echitabil al recurentei, care deși are sediul

în București are o sucursală și în Constanța și beneficiază de apărare

calificată din partea unui avocat. Mai mult, pretinsa neclaritate a legii

invocată de recurentă nu are efecte jurisprudențiale, jurisprudența constantă a

instanțelor naționale fiind în sensul că textul legal criticat a abrogat

implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999.

Pe de altă parte, stabilirea competenței

instanței nu are relevanță asupra soluției asupra fondului cererii de chemare

în judecată.

Împotriva menționatei decizii a formulat și

motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă SC P. SA, membru O.M.V. pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 29 alin. (4)-(5) din Legea

nr. 47/1992 republicată.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că

soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin.

(2) C. muncii, sunt identificate sau marcate cu liniuță actele normative

abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice

alte dispoziții contare ".

Această ultimă liniuță din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită",

ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă și

reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal,

iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și

depășirea atributelor puterii judecătorești, un exces de putere.

Potrivit dispozițiilor art. 62 și art. 63

din

Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în vederea abrogării,

dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și

apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de

identificare a acestora."

Din

dispozițiile

art. 62 și

ari. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus imperativ

abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate

expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin

menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

Față de situația juridică dedusă judecății,

modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului

Constanța, respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind

neconstituționale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra

modalității de soluționare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu

obiectul dedus judecății.

În aceste împrejurări, susțin recurenții, este

evident că sunt îndeplinite toate

condițiile

de admisibilitate cerute de Legea nr. 47/1992.

Analizând recursul formulat, în raport de

criticile menționate, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În argumentarea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C.

muncii, recurentul – pârât susține că modul în care este concepută norma este

de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea

modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative

care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare prin

existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în

sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica legislativă.

Astfel, norma conține o prevedere generică de

tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziții

contrare”, care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariției

Codului muncii – 2003.

Or, această consecință ar fi nelegală, deoarece

sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea generală și

legea specială, precum și regulile de tehnică legislativă regăsite în Legea nr.

24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres actele normative

care se abrogă, așadar nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea

anterioară a Decretului nr. 16/1976.

Pârâtul a făcut referire și la principiul

efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudența Curții

Constituționale, care implică obligația legiuitorului de a asigura adoptarea

unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității

acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente.

În raport de asemenea argumentare, instanța de

recurs a constatat în mod corect că excepția, deși invocată prin raportare la o

serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma

nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege. Nu mai puțin, se

relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a adoptării de

către Parlamentului a unor dispoziții eficiente din punctul de vedere al

aplicabilității.

În jurisprudența constantă a

Curții Constituționale, corect relevată de către

instanța de recurs în cauză, s-a conturat, în aplicarea

art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992 și

art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție,

practica de respingere, ca

inadmisibile, a excepțiilor de

neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental

a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul

concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative

între ele.

De asemenea, Curtea Constituțională a precizat

că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice

inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține de competența puterii

legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului

Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o

situație dată ține de competența instanței de judecată, ce dispune atribuția

interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format deja o jurisprudență a

Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de

excepția invocată în cauză, respectiv

neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003

raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și

art. 79 alin. (1) din Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9

iulie 2009, publicată în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).

În acord cu practica anterioară în materie de

admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța de control

constituțional a arătat că toate aspectele invocate de către petent țin de

modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a actelor

normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor de

judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În acest context, este corectă aprecierea

instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile de

admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea ca excepția invocată

să se circumscrie limitelor competenței instanței de control constituțional.

Chiar dacă atare condiție nu este prevăzută

expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin

interpretarea

per a contrario a acestei

norme, interpretare ce aparține înseși Curții Constituționale, astfel cum se

desprinde din jurisprudența sa.

Ca atare, în

măsura în care

sesizarea vizează

modul

de interpretare și aplicare a legii într-o situație dată, la latitudinea

exclusivă a instanței

de judecată,

sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat instanța de

recurs în cauză.

Drept urmare, nu este întrunit cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA, împotriva încheierii de ședință din 26 mai

2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie

2010.