ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3866/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La termenul de judecată din 26 mai 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a pus în discuția părții excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta - pârâtă SC P. SA În motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță, recurenta a susținut că acestea ar contraveni prevederilor art. 1 alin. (5), art. 73 și art. 79 din Constituția României. Prin încheierea din data de 26 mai 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii invocată de recurentă.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele motive: Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională de asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj come privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. În interpretarea și aplicarea acestui text legal, într-o jurisprudența constantă, Curtea Constituțională a stabilit că sunt inadmisibile acele excepții neconstituționalitate în motivarea cărora autorii lor formulează critici neconstituționalitate care în realitate se referă mai degrabă la modul de aplicare al legii, iar nu la conținutul textelor de lege criticate.

În același sens, s-a reținut că este inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se solicită curții să se pronunțe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri înțelesul unui text de lege. Mai mult, prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009 (publicată în M.Of. nr. 149 din 10 martie 2009), Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță motivată în mod similar celei analizate în prezenta cauză. Curtea a reținut că potrivit art. 126 din Constituție, legiuitorul este în drept să reglementeze competența instanțelor judecătorești și să modifice, pentru viitor, aceste reglementări, în funcție de noi rațiuni pe care le are în vedere, tară ca aceasta să aibă semnificația unei aplicări retroactive.

S-a m-ai reținut că autorul excepției pune în discuție de fapt modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii și că este nemulțumit de „scăparea legislativă" care creează serioase probleme de interpretare în ceea ce privește stabilirea competenței. Or, în opinia Curții Constituționale toate aspectele invocate țin, în realitate, de aplicarea legii, ce revine instanței de judecată, iar nu Curții Constituționale. Lipsa de previzibilitate, claritate sau coerență a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau libertăți fundamentale.

În legătură cu drepturile garantate de art. 6 din Convenție, lipsa de previzibilitate și claritate a legii are relevanță numai în măsura în care aceasta afectează în substanța sa aceste drepturi, ceea ce poate afecta inclusiv dreptul de acces la o instanță și securitatea raporturilor juridice civile, care deși nu sunt în mod expres prevăzute de art. 6 din Convenție au fost enunțate și protejate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a dedus existența lor din prevederile art. 6 și ale Preambulului Convenției. În cazul de față însă, o eventuală lipsă de claritate a prevederilor legale criticate de recurentă nu afectează în nici un mod, cu atât mai puțin în substanța lor, nici unul din drepturile indicate anterior, având efect numai asupra determinării competenței teritoriale de soluționare a cauzei.

în cauză, nu s-a învederat și nu rezultă în ce mod determinarea competenței teritoriale ar putea afecta dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil al recurentei, care deși are sediul în București are o sucursală și în Constanța și beneficiază de apărare calificată din partea unui avocat. Mai mult, pretinsa neclaritate a legii invocată de recurentă nu are efecte jurisprudențiale, jurisprudența constantă a instanțelor naționale fiind în sensul că textul legal criticat a abrogat implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999. Pe de altă parte, stabilirea competenței instanței nu are relevanță asupra soluției asupra fondului cererii de chemare în judecată. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă SC P. SA, membru O.M.V.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 republicată. În dezvoltarea acestora s-a arătat că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) C. muncii, sunt identificate sau marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contare ". Această ultimă liniuță din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită", ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești, un exces de putere.

Potrivit dispozițiilor art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora." Din dispozițiile art. 62 și ari. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

Față de situația juridică dedusă judecății, modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății. În aceste împrejurări, susțin recurenții, este evident că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate cerute de Legea nr. 47/1992.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: În argumentarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, recurentul – pârât susține că modul în care este concepută norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare prin existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica legislativă.

Astfel, norma conține o prevedere generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziții contrare”, care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariției Codului muncii – 2003. Or, această consecință ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea generală și legea specială, precum și regulile de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, așadar nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.

Pârâtul a făcut referire și la principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudența Curții Constituționale, care implică obligația legiuitorului de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente. În raport de asemenea argumentare, instanța de recurs a constatat în mod corect că excepția, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege. Nu mai puțin, se relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a adoptării de către Parlamentului a unor dispoziții eficiente din punctul de vedere al aplicabilității.

În jurisprudența constantă a Curții Constituționale, corect relevată de către instanța de recurs în cauză, s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, practica de respingere, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele. De asemenea, Curtea Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, ce dispune atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format deja o jurisprudență a Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009). În acord cu practica anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de către petent țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În acest context, este corectă aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea ca excepția invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de control constituțional. Chiar dacă atare condiție nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce aparține înseși Curții Constituționale, astfel cum se desprinde din jurisprudența sa. Ca atare, în măsura în care sesizarea vizează modul de interpretare și aplicare a legii într-o situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat instanța de recurs în cauză.

Drept urmare, nu este întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA, împotriva încheierii de ședință din 26 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2010.