ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3867/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La termenul de judecată din 26 mai 2009, Curtea

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, a pus în discuția părții excepția de neconstituționalitate invocată

de recurenta - pârâtă SC P. SA.

În motivarea excepției de neconstituționalitate

a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță, recurenta a susținut că

acestea ar contraveni prevederilor art. 1 alin. (5), art. 73 și art. 79 din

Constituția României.

Prin încheierea din data de 26 mai 2009, Curtea

de Apel Constanța - Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2)

ultima liniuță C. muncii invocată de recurentă.

Analizând cererea de sesizare a Curții

Constituționale, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată, pentru

următoarele motive:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice a litigiului și

oricare ar fi obiectul acestuia.

În interpretarea și aplicarea

acestui text legal, într-o jurisprudența constantă, Curtea Constituțională a

stabilit că sunt inadmisibile acele excepții de neconstituționalitate în

motivarea cărora autorii lor formulează critici de neconstituționalitate care

în realitate se referă mai degrabă la modul de aplicare al legii, iar nu la

conținutul textelor de lege criticate.

În același sens, s-a reținut că este

inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se solicită curții

să se pronunțe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri

înțelesul unui text de lege.

Mai mult, prin Decizia nr. 254 din 24

februarie 2009 (publicată în M.Of. nr. 149 din 10 martie 2009), Curtea

Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță motivată în mod similar celei

analizate în prezenta cauză.

Curtea a reținut că potrivit art.

126 din Constituție, legiuitorul este în drept să reglementeze competența

instanțelor judecătorești și să modifice, pentru viitor, aceste reglementări,

în funcție de noi rațiuni pe care le are în vedere, fără ca aceasta să aibă

semnificația unei aplicări retroactive. S-a m-ai reținut că autorul excepției

pune în discuție de fapt modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum

și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii

și că este nemulțumit de „scăparea legislativă" care creează serioase

probleme de interpretare în ceea ce privește stabilirea competenței. Or, în opinia

Curții Constituționale toate aspectele invocate țin, în realitate, de aplicarea

legii, competență ce revine instanței de judecată, iar nu Curții

Constituționale.

Lipsa de previzibilitate, claritate

sau coerență a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept

sau libertăți fundamentale. În legătură cu drepturile garantate de art. 6 din

Convenție, lipsa de previzibilitate și claritate a legii are relevanță numai în

măsura în care aceasta afectează în substanța sa aceste drepturi, ceea ce poate

afecta inclusiv dreptul de acces la o instanță și securitatea raporturilor

juridice civile, care deși nu sunt în mod expres prevăzute de art. 6 din

Convenție au fost enunțate și protejate în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului care a dedus existența lor din prevederile art. 6 și ale

Preambulului Convenției.

În cazul de față însă, o eventuală

lipsă de claritate a prevederilor legale criticate de recurentă nu afectează în

nici un mod, cu atât mai puțin în substanța lor, nici unul din drepturile

indicate anterior, având efect numai asupra determinării competenței teritoriale

de soluționare a cauzei. Nu s-a învederat și nu rezultă în ce mod determinarea

competenței teritoriale ar putea afecta dreptul de acces la o instanță sau

dreptul la un proces echitabil al recurentei, care deși are sediul în București

are o sucursală și în Constanța și beneficiază de apărare calificată din partea

unui avocat. Mai mult, pretinsa neclaritate a legii invocată de recurentă nu

are efecte jurisprudențiale, jurisprudența constantă a instanțelor naționale

fiind în sensul că textul legal criticat a abrogat implicit prevederile art. 72

din Legea nr. 168/1999.

Pe de altă parte, stabilirea

competenței instanței nu are relevanță asupra soluției asupra fondului cererii

de chemare în judecată.

Împotriva menționatei decizii a

formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă SC P. SA – membru

O.M.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 29 alin. (4)-(5)

din Legea nr. 47/1992 republicată.

În dezvoltarea acestora s-a arătat

că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. In art. 298 alin.

(2) C. muncii, sunt identificate/marcate cu liniuță actele normative abrogate

expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice

alte dispoziții contare " .

Această ultimă liniuță din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită"

ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădită neinformare legislativă și

reluarea unor teze vechi, dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal,

iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și

depășirea atributelor puterii judecătorești - exces de putere.

Potrivit dispozițiilor

art. 62 și art. 63

din

Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, în vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie

determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative,

prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora."

Prin

dispozițiile

art. 62 și art. 63 din Legea

nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus imperativ abrogarea expresă directă,

iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu

legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de

identificare a acestora.

Față de situația

juridică dedusă judecății, modalitatea de soluționare a excepției necompetenței

teritoriale a Tribunalului Constanța, respectiv conținutul prevederilor legale

considerate ca fiind neconstituționale, este evident faptul că acestea din urmă

antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având astfel o strânsă

legătură cu obiectul dedus judecății.

În aceste împrejurări,

este evident că sunt îndeplinite toate

condițiile

de admisibilitate cerute de Legea nr. 47/1992.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Curtea că acesta este nefondat,

pentru următoarele considerente:

În argumentarea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C.

muncii, recurentul – pârât susține că modul în care este concepută norma este

de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea

modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative

care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare prin

existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în

sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica legislativă.

Astfel, norma conține o prevedere

generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte

dispoziții contrare”, care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea nr.

168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data

apariției Codului muncii - 2003 .

Or, această consecință ar fi

nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre

legea generală și legea specială, precum și regulile de tehnică legislativă

regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina

expres actele normative care se abrogă, așadar nu mai permite abrogarea

implicită, ce exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.

Pârâtul a făcut referire și la principiul

efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudența Curții

Constituționale, care implică obligația legiuitorului de a asigura adoptarea

unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității

acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente.

În raport de asemenea argumentare,

instanța de recurs a constatat în mod corect că excepția, deși invocată prin

raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin

prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege. Nu mai puțin,

se relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a adoptării de

către Parlamentului a unor dispoziții eficiente din punctul de vedere al

aplicabilității.

În jurisprudența constantă a

Curții Constituționale, corect relevată de către

instanța de recurs în cauză, s-a conturat, în aplicarea

art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992 și

art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție,

practica de respingere, ca

inadmisibile, a excepțiilor de

neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental

a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul

concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative

între ele.

De asemenea, Curtea

Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea

diverselor acte juridice inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține

de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din

atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative

prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, ce

dispune atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format

deja o jurisprudență a

Curții

Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză,

respectiv

neconstituționalitatea

dispozițiilor

art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile

art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată

în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).

În acord cu practica

anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru

instanța de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de

către petent țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei

interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competența

sa, ci a instanțelor de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din

Constituție.

În acest context, este corectă

aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile

de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea ca excepția

invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de control

constituțional.

Chiar dacă atare condiție nu este

prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin

interpretarea

per a contrario a acestei

norme, interpretare ce aparține înseși Curții Constituționale, astfel cum se

desprinde din jurisprudența sa.

Ca atare, în

măsura în care

sesizarea vizează

modul de interpretare și aplicare a legii într-o situație

dată, la latitudinea exclusivă a instanței

de

judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat

instanța de recurs în cauză.

Drept urmare, nu este întrunit cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA, împotriva încheierii

de ședință din 26 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie

2010.