ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 136/2010

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea de ședință de la 7 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, dată în Dosarul nr. 6446/118/2008, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de pârâta SC P. - O.M.V. - Grup, în contradictoriu cu intimata - reclamantă M.M. și intimatul pârât SC P. SA, prin SC P. SA Constanța. În considerentele hotărârii, s-a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României,revizuită, este inadmisibilă prin prisma cerințelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

S-a apreciat că sunt întrunite cerințe precum aceea ca excepția să vizeze texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce au legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale. Cu toate acestea, nu este îndeplinită condiția, desprinsă din interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, ca sesizarea Curții Constituționale să nu vizeze modul de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, ce ține de resortul exclusiv al instanței de control judiciar, competența instanței c onstituționale fiind limitată la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.

Astfel, s-a constatat că excepția, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege. Art. 298 alin. (2) ultima liniuță are legătură cu soluționarea cauzei, dar nu prin prisma dacă abrogă sau nu art. 72 din Legea nr. 168/1999, ci orice alte dispoziții contrare C. muncii deoarece competența de soluționare este expres stabilită prin art. 284 alin. (2) în favoarea instanței în a cărei circumscripție reclamanții își au domiciliul. În consecință, nu este îndeplinită una dintre condițiile obligatorii de sesizare a Curții Constituționale, și anume aceea ca norma juridică a cărei neconstituționalitate se invocă să constituie temei al acțiunii.

Împotriva încheierii menționate, a declarat recurs petenta, care a reluat în totalitate susținerile din motivarea excepției de neconstituționalitate invocate în fața Curții de Apel Constanța. Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. În argumentarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, recurenta - pârâtă susține că modul în care este concepută norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare prin existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica legislativă.

Astfel, norma conține o prevedere generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziții contrare”, care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariției C. muncii - 2003. Or, această consecință ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea generală și legea specială, precum și regulile de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, așadar nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.

Pârâta a susținut că, față de situația juridică dedusă judecății, modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având, astfel, o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății. În raport de asemenea argumentare, instanța de recurs a constatat în mod corect că excepția, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege. Nu mai puțin, se relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a adoptării de către Parlamentului a unor dispoziții eficiente din punctul de vedere al aplicabilității.

În jurisprudența constantă a Curții Constituționale, s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, practica de respingere, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele. De asemenea, Curtea Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, ce dispune atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format deja o jurisprudență a Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009). În acord cu practica anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de către petentă țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În acest context, este corectă aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea ca excepția invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de control constituțional. Chiar dacă atare condiție nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce aparține înseși Curții Constituționale, astfel cum se desprinde din jurisprudența sa. Ca atare, în măsura în care sesizarea vizează modul de interpretare și aplicare a legii într-o situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat instanța de recurs în cauză.

Drept urmare, nu este întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA - membru O.M.V. Grup împotriva încheierii de ședință de la 7 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale,ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2010.